Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 212/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR.-
DECIZIA CIVILĂ NR. 212/
Ședința publică din 9 martie 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Daniela Calai
JUDECĂTOR 3: Maria Petria
GREFIER:
S- luat în examinare recursul declarat de reclamanții și ammer Judith împotriva deciziei civile nr.775/13.11.2008 a Tribunalul
împotriva deciziei civile nr.775/13.11.2008 a Tribunalului Timiș - Secția Civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T, Primăria Municipiului T, și ta, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâții intimați Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu suma de 8 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâților intimați, solicită respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, conform concluziilor scrise depuse la dosar.
După închiderea dezbaterilor, dar înainte de ridicarea ședinței se prezintă avocat pentru reclamanții recurenți și ammer Judith împotriva deciziei civile nr.775/13.11.2008 a Tribunalul
lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului declarat în cauză, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin decizia civilă nr.775/13.11.2008 pronunțată în dosarul sus-menționat, Tribunalul Timiș - Secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții și ammer Judith împotriva deciziei civile nr.775/13.11.2008 a Tribunalul
împotriva sentinței civile nr.2345/26.02.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-, reclamanții și, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Mun. T, Primăria Mun. T, - și - ta, să se constate că, asupra cotei de parte asupra apartamentelor nr. 7 si 8 din imobilul inscris in CF nr 201 T, nr top 458, situat in bd. - 2. nr 3, au fost proprietari parintii reclamantilor, cota acestora de proprietate fiind preluata in mod abuziv de Statul R in baza decretului nr 92/1950; sa se constate nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare referitoare la apartamentele antementionate incheiate de paratii 2-4 pentru lipsa de titlu si rea credinta; sa se dispuna radierea din CF a paratilor 3 si 4 si inscrierea in cotele de 5/40 a reclamantilor ca si proprietari, cu cheltuieli de judecata.
In motivare, se arata ca asa cum rezulta din cuprinsul CF nr. 201 T, nr top. 458, parintii reclamantilor - si -au cumparat cota de 5/40 fiecare din imobilul situat in T, bdv. - 2. fostul bdv. 23 August, nr 3. In baza decretului nr. 92/1950, imobilul a trecut in proprietatea Statului R, fiind apoi apartamentat si inchiriat la persoane fizice si juridice.
Se mai arata ca dupa numeroase demersuri, reclamantii au redobandit partial ceea ce li se cuvenea, insa Consiliul Local al Municipiului T, incalcand dispozitiile legale, a instrainat apartamentele nr. 7 si 8 anterior epuizarii procedurii instituite de Lg. 10/2001, diminuand astfel dreptul de proprietate al reclamantilor.
Reclamanții au mai arătat că pârâții, persoane fizice, au manifestat rea-credinta, intrucat, cu minime diligente, ar fi putut cunoaste demersurile reclamantilor in sensul revendicarii cotelor acestora de proprietate.
La termenul de judecata din data de 20.11.2007, paratii au depus intampinare prin care invoca exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru a solicita anularea contractului de vazare cumparare, iar in subsidiar, invoca netemeinicia actiunii.
Paratii mai arata ca la data la care au perfectat constractul de vanzare-cumparare, imobilul in litigiu se afla in proprietatea statului, in administrarea RA "Urbis" T, astfel ca nu se poate pune in discutie lipsa titlului Statului
De asemenea, paratii invedereaza faptul ca la data de 14.01.1997, data incheierii contractului, nu era formulata nicio actiune in revendicare a imobilului in litigiu, asfel ca, ambele parti ale contractului de vanzare-cumparare au fost de buna-credinta.
La termenul de judecata din data de 20.11.2007, paratii Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului T si Primăria Municipiului T, au formulat intampinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 care instituie pentru foștii proprietari ai imobilelor preluate de stat înainte de decembrie 2. si urmașii acestora, o procedura speciala prin care aceștia pot sa intre în posesia imobilelor naționalizate sau pot beneficia de masuri reparatorii.54
Prin sentința civilă nr. 2345/26.02.2007 pronunțată în dosarul sus-menționat, Judecătoria Timișoaraa respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor 7 și 8 din imobilul situat în T, Bv. - nr. 3, și a respins acțiunea formulată de reclamanți, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Dispozițiile nr. 537/23.02.2006 și nr. 1612/11.05.2007 emise de Primarul Municipiului T, s-a dispus restituirea către reclamanți în natură a cotei ideale de 10/40 din imobilul situat în T, Bv. - 2. nr. 3 -. 1A și despăgubiri pentru. 7 și 8, vândute în baza Legii nr. 112/1995, precum și. 6B în cotă ideală de 5/40 pentru fiecare revendicator. Prin urmare, prin emiterea dispozițiilor mai sus amintite, s-a statuat în limitele legislației în materie cu privire la pretențiile reclamanților. aveau la dispoziție promovarea unei contestații în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință de conținutul dispoziției, în situația în care erau nemulțumiți de soluția pronunțată.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11474/14.01.1997, Regia Autonomă Urbis a transmis pârâților - și -ta dreptul de proprietate asupra imobilului situat în T, Bv. - nr. 3,. 2,. 8.
La data de 15.01.1997, între Regia Autonomă Urbis și pârâții și a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. 11499 cu privire la imobilului situat în T, Bv. - nr. 3,. 2,. 7.
Prima instanță respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere din acțiunea reclamanților privind constatarea preluării fără titlu a cotei parte din imobilului situat în T, Bv. -.7 și 8, întrucât. prin Dispozițiile nr. 537/23.02.2006 și nr.1612/11.05.2007 emise de Primarul Municipiului T, s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Raportat la temeiul de drept invocat de reclamanți, respectiv art. 480, art. 948 civ. în temeiul art. 137 c, Judecătoria a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor 7 si 8 din imobilul situat in T, Bv.- nr.3. Nulitatea absolută fiind imprescriptibilă, poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată.
De asemenea, pentru aceleași considerente, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților.
Prima instanță a analizat conținutul contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele cu nr. 7 și nr. 8 din imobilul situat în T, Bv. - nr. 3, raportat la prevederile art. 948 civ, invocate de reclamanți în cererea de chemare în judecată, având însă în vedere și prevederile legii speciale în materie.
Potrivit art. 948 civ. condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită. Astfel, nulitatea absolută intervine întruna din următoarele situații: actul este lipsit de un element esențial, actul emană de la o persoana lipsită de capacitate de folosință sau încalcă o prohibiție legală, când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile legale imperative ori sunt contrare ordinii publice sau regulilor de conviețuire socială, când actul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzută de lege pentru însăși validitatea sa.
Nici una din aceste cauze nu subzista pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect. 7 și 8 din imobilul în litigiu, nefiind încălcate prevederile art. 948, 966 și 968.civ.
Contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se cere a fi constatată au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 si Legii nr. 85/1992, cu respectarea tuturor condițiilor impuse de aceste legi.
Înstrăinarea către pârâții-persoane fizice, foști chiriași, s-a făcut în temeiul art. 9 din legea menționată, iar, din interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. 1 reiese fără echivoc că, în favoarea chiriașilor, a luat naștere un drept subiectiv cu caracter "intuitu personae" de a cumpăra locuințele asupra cărora au avut contracte de închiriere; corelativ, în sarcina Statului Român, proprietar tabular, a luat naștere obligația legală de "a face", respectiv de a vinde acele locuințe, obligație care a fost dusă la îndeplinire.
Legea nr. 112/1995 care a guvernat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, la art. 11, prevăzut singurele situații care atrag nulitatea absolută a contractului în cauză, anume încălcarea prevederilor art. 9 alin. 6 si art. 10. Nici una din aceste situații nu este incidentă în prezenta cauză și, pe cale de consecință, cererea reclamanților este netemeinică și nelegală.
Astfel, instanța de fond a apreciat că legislația incidentă în materia reglementării condițiilor de validitate ale contractelor de vânzare-cumpărare se compune, pe de o parte, din dispozițiile de drept comun ( art. 948-968 și art. 1294-1370.civ.), iar, pe de altă parte, din legislația specială, constând în dispozițiile Legii nr. 112/1995, completată de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobată prin nr.HG 20/1996. Prin urmare, cenzurarea de către instanță a condițiilor de valabilitate a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu trebuie raportate la dispozițiile legale evocate și, nicidecum la cele intrate în vigoare ulterior încheierii contractelor.
Prin urmare, motivele de nulitate invocate de reclamanți nu sunt întemeiate și, ca atare, prima instanță a constatat că buna-credință a cumpărătorilor înlătură sancțiunea nulității absolute, indiferent de cauzele ei, spre această finalitate conducând și regula de interpretare logica "ubi lex non distinquit nec, nos distinquere debemus".
B credință a cumpărătorilor la momentul cumpărării este bazată pe aparența comună și invincibilă a calității de proprietar a Statului Român, aparență confirmată și de cuprinsul Cărții Funciare. De asemenea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista pe rolul instanțelor judecătorești nici un proces cu privire la respectivul imobil.
B credință constă în convingerea ( credința) chiriașului cumpărător că a contractat cu "verus dominus" si ea exista atunci când cumpărătorul a depus diligente minime pentru cunoașterea situației juridice a imobilului, respectiv daca în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul era titularul dreptului de proprietate, prin cercetarea foii de proprietate a Cărții Funciare si daca era notat sau nu, în acel moment de referința, de către fostul proprietar vreun proces cu privire la respectivul imobil.
nu aveau nici o calitate sa analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci pur si simplu obligația lor era de a depune diligente sa cunoască daca statul este proprietarul imobilului, constatarea valabilității acestuia fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecata si aceasta numai în cazul în care era contestata valabilitatea lui.
Din punct de vedere juridic soluția si-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparentei în drept, a cărui esența este exprimata de adagiul "error communis facit jus". unei astfel de soluții legislative a fost impusa legiuitorului si de împrejurarea ca în aceasta materie eroarea comuna cu privire la concordanta dintre aparenta si realitate si-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare în acel moment, care confirma cu forța unei prezumții juris de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.
În alta ordine de idei, Legea nr. 112/1995 s-a aplicat numai imobilelor preluate cu titlu valabil, cum este si cazul în speța, probe care confirma ca imobilul din litigiu a fost preluat cu titlu.
În atare situație, respectiv a vânzării către chiriașii imobilului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceștia din urma au devenit proprietari incontestabili asupra locuinței. Din acest punct de vedere a admite o restituire în natura a imobilului, respectiv către persoane îndreptățite, ar fi echivalent cu o expropriere făcuta cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. Pentru ca un contract de vânzare-cumpărare sa fie valabil din punct de vedere juridic, trebuie sa îndeplinească anumite condiții de valabilitate potrivit dreptului comun precum capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza. Nici una dintre aceste condiții nu a fost ignorata de părțile contractante.
Lăsând la o parte analiza fiecărui element expus mai sus, o alta cerința pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare impuse de legea cadru la acea data, a fost aceea ca imobilul sa fi fost cu titlu valabil cu destinație de locuința în perioada 06.03.1945 - 22.12.2. condiție îndeplinita. Se mai cerea ca imobilul sa nu facă parte din categoria celor exceptate de la vânzare potrivit art.10 din Legea nr. 112/1995 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 422/2001, ceea ce nu este cazul în speța, cea din litigiu nefiind declarata monument istoric si nici nu a beneficiat de dotări speciale (piscina, crama, vinoteca etc). Totodată vânzarea era permisa numai în considerarea celor care îndeplineau o anume calitate si anume aceea de "chiriaș" al imobilului a cărui vânzare se solicita.
B sau reaua credința se reduce la doua aspecte, primul fiind cel al momentului încheierii actului juridic, respectiv daca la acel timp subdobânditorul nu a avut cunoștința despre existenta vreunui proces de revendicare iar statul în calitate de vânzător la cererea de cumpărare a răspuns ca nu exista impediment la vânzare si imobilul poate fi înstrăinat, iar cel de-al doilea referindu-se la titularul dreptului de proprietate așa cum este el recunoscut în regimul de publicitate imobiliara, daca în momentul cumpărării subdobânditorul era convins ca el contractează cu adevăratul proprietar (verus dominus).
Pentru valorificarea dreptului reclamanților s-au prevăzut condițiile de realizare si termene în care foștilor proprietari li se puteau aplica masurile reparatorii. La data la care era în vigoare Legea nr. 112/1995 reclamantele nu au profitat de dispozițiile care le erau favorabile.
Pentru aceste considerente, raportat la întreg probatoriu administrat in cauza,si întrucât reclamanta nu a răsturnat prezumția legala a bunei credințe de care se bucura, in principiu, orice participant la circuitul actului juridic, buna credința a cumpărătorilor, prezumându-se pana la proba contrarie, Judecătoria a constatat ca vânzarea-cumpărarea s-a făcut cu respectarea condițiilor legale in vigoare, respectiv a dispozițiilor speciale, precum si a normelor generale de drept comun privitoare la condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții și, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, cerere înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 30.07.2008.
În motivare, se arată că, în mod corect au fost respinse excepțiile invocate în fața primei instanțe de pârâți ( a prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea de constate a nulității absolute a contractului, respectiv a inadmisibilității promovării unei acțiuni de drept comun, față de prevederile Legii nr. 10/2001). Cu toate acestea, cererea lor a fost respinsă, pentru primul capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes, iar pentru cel de al doilea, pentru netemeinicie.
Se arată că nu poate fi considerată ca fiind lipsită de interes o cerere în constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului în litigiu, deoarece, printr-o dispoziție emisă de Primarul Municipiului T, în aplicarea Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea Statului cu titlu. Această dispoziție a fost contestată cu succes în alt dosar, conform procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la cererea de constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, este de sesizat că temeiurile de drept invocate vizau lipsa de titlu și reaua-credință părților contractante.
În condițiile în care instanțele judecătorești sunt competente să stabilească dacă imobilul a fost preluat de Statul Român abuziv, deci cu un titlu nevalabil, acesta nu putea înstrăina valabil imobilul astfel dobândit, iar chiriașii nu au făcut minime demersuri pentru a se interesa de situația juridică a imobilului, nefiind suficientă simpla invocare a bunei credințe a cumpărătorului.
Se mai invocă faptul că s-a solicitat cumpărarea apartamentelor fără ca acestea să fi fost individualizate în CF, unde au fost înscrise după operațiunea de dezmembrare efectuată la 11 luni de la vânzare.
În drept, se invocă, prevederile art. 296 alin. 1 Cpc.
Intimatul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului T, a solicitat, prin întâmpinarea depusă în cauză la filele 6-13, respingerea prezentului apel, ca netemeinic și nelegal, reiterând apărările invocate în fața primei instanțe privind prescripția dreptului material la acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Statul Român și ceilalți pârâți, respectiv referitor la inadmisibilitatea promovării acțiunii în constatarea nevalabilității titlului Statului, în condițiile în care, printr-o dispoziție emisă de Primarul Municipiului T s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentele în litigiu, dispoziție ce nu a fost contestată.
În ceea ce privește fondul cauzei, imobilul în litigiu a fost preluat în baza unui titlu valabil, ca o consecință a aplicării de către stat a prevederilor Decretului nr. 92/1950, respectate întrutotul.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor și a excepțiilor invocate, față de prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rep. și ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998,în baza dispozițiilor art. 282 și următoarele Cpc, tribunalul constată că prezentul apel nu este întemeiat, soluția pronunțată fiind corectă, dar pentru alte considerente:
Prima instanță a soluționat în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale incidente în materie. Aceste excepții erau prioritare, față de excepția lipsei de interes reținută în cauză, astfel că, văzând că ele au fost reiterate în calea de atac de față, prin întâmpinarea formulată, tribunalul constată că se impune reanalizarea lor, astfel că va proceda în consecință.
În ceea ce privește petitul în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în cauză între pârâți cu privire la apartamentul 7 și 8 din imobil, tribunalul constată că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 45 alin 5 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește termenul înăuntrul căruia pot fi promovate astfel de cereri.
Acest text de lege instituie un termen special de prescripție, de 1 an ( prelungit de două ori cu câte 3 luni), prin derogare de la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, ce constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive, care reglementează în materia nulității absolute, imprescriptibilitatea dreptului material la acțiune.
Faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea în constatarea nulității pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe dreptul comun, nu este de natură a înlătura incidența acestui termen special de prescripție, derogator de la prevederile dreptului comun, și aceasta deoarece, pe de o pare, textul de lege precitat prevede că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie într-un an de la intrarea în vigoare a Legii ( termen prelungit, așa cum am arătat, până la data de 14.08.2002), iar, pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu conține nici un motiv de nulitate a convenției, în plus față de dispozițiile incidente în materia nulității.
Art. 45 și 46 din lege fac trimitere la respectarea dispozițiilor legale în vigoare, astfel că nulitatea absolută se va aprecia prin raportare la prevederile art. 948 și următoarele civ.
art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 privind termenul special de prescripție, se impune față de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, întrucât Legea nr. 10/2001 este legea specială, reparatorie, în materia imobilelor preluate în mod abuziv de Stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.2.
Termenul special prev. de art. 45 pentru prescripția dreptului la o astfel de acțiune este instituit pentru a întări securitatea circuitului civil, prin asigurarea stabilității acestuia.
În consecință, față de data promovării prezentei acțiuni, prin raportare la prevederile art. 45 alin.5 din Legea nr. 10/2001, tribunalul constată că dreptul material la acțiune al reclamanților, în ceea ce privește petitul 2 al cererii de chemare în judecată de față este prescris, excepția invocată fiind întemeiată.
Cu privire la celelalte capete de cerere, tribunalul, analizând finalitatea urmărită, constată că ne aflăm în prezența unei acțiuni în revendicarea imobilului preluat abuziv de stat în perioada de referință pentru Legea nr. 10/2001, astfel că, în privința unei astfel de acțiuni, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ( art. 480.civ.) se impune a reține inadmisibilitatea cererii, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin viciere consimțământului, pot fi revendicare de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Imobilul în litigiu, față de temeiul preluării sale coroborat cu dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 rep. face obiectul acestei legi speciale în ceea ce privește măsurile reparatorii ce pot fi acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv, astfel că, față de prevederile Legii nr. 213/1998 suscitate,este exclusă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Această soluție rezultă și din prevederile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rep. potrivit cărora nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării conform alin.1, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin aceasta nu se aduce atingere accesului la justiție consacrat de Constituția României și de art. 6 din CEDO, doar că accesul trebuie să se facă în formele prescrise de lege, în acest sens fiind și jurisprudența CEDO.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de urmat de către persoanele îndreptățite pentru revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.2. în capitolul III "Proceduri de restituire".
În acest sens, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Art. 26 al. 3 prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în al cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Din interpretarea acestor dispoziții reiese că revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat nu se poate face pe calea comună a introducerii la instanță a unei acțiuni având acest obiect, ci trebuie urmată procedura administrativă obligatorie. Deși este o procedură administrativă, aceasta nu înseamnă că împiedică accesul părții la justiție, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă. Accesul la justiție al persoanei interesate este garantat prin posibilitatea pe care o are de a ataca în condițiile legii, decizia sau dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire precum și refuzul nejustificat al unității deținătoare să soluționeze cererea de retrocedare a imobilului.
Reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, finalizată cu emiterea dispoziției nr. 537/23.02-2006, prin care i-a fost restituit în natură partea liberă din imobil, respectiv, a apartamentelor 1/A,. 7 și. 8 din imobilul ( casă și curte cu suprafața de 687 mp) situat în T, B-dul - 2. ( fost B-dul 23 August ) nr. 3, înscris în CF nr. 201 T nr. top.458; a apartamentului nr. 16/ din imobilul ( casă și curte cu suprafața de 687 mp) situat în T, B-dul 2. ( fost B-dul 23 August ) nr. 3, înscris în CF col. 201 T, Cf ind. - T, nr. top. 458/XVI/
Dacă aprecia că, prin această dispoziție, nu a fost restituit întregul imobil, așa cum a fost preluat, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție dispoziția arătată, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Neprocedând de asemenea manieră, el nu mai are posibilitatea de a promova o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Odată introdusă notificarea, aceasta nu înseamnă că notificatorii au dreptul de a revendic imobilul, pe calea dreptului comun, ci ei sunt obligați a urma procedura arătată pentru a obține realizarea dreptului lor. Deci, în speță, reclamanții trebuiau să conteste dispoziția arătată.
În acest sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea a două recursuri în interesul legii, prin decizia nr. LIII/2007, precum și decizia din 9 iunie 2008, obligatorii, potrivit prevederilor art. 329 Cpc, În motivare, s-a reținut că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep. oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, inclusiv în ceea ce privește imobilele expropriate în perioada de incidență ( 06 martie 1945-22 decembrie 2.), art. 11 din actul normativ arătat reglementând în detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate prin expropriere.
Aceste dispoziții legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi invocat după intrarea lor în vigoare, iar prev. art. 35 din Legea nr. 33/1994 au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Această interpretare este în sensul art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998, numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putu să utilizeze în termenele prevăzute această procedură având deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.
Se mai arată că nici art. 481.civ. nu poate constitui temei al unei acțiuni în revendicarea unui imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de rațiune.
Se mai reține că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin 1 din CEDO, prin instituirea unui sistem reparator și procedural perfecționat, în trei grade de jurisdicție.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că, raportat la dispozițiile legale precitate, excepția inadmisibilității prezentei acțiuni este întemeiată, astfel că va fi admisă.
În consecință, față de temeinicia celor două excepții arătate anterior, precum și de prioritatea lor în raport cu excepția reținută de prima instanță, tribunalul constată că nu se impune desființarea sentinței atacate, cu trimitere spre rejudecare, deoarece acest lucru nu le poate profita reclamanților.
Pentru aceste considerente, în baza disp. 282-296 Cpc. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și art. 45, art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 rep. tribunalul constată că prezentul apel nu este întemeiat, soluția pronunțată fiind corectă, dar pentru alte motive, astfel că, în baza dispozițiilor art. 296 alin. 1-3 Cpc, îl va respinge, procedând la substituirea motivării, potrivit celor arătate anterior.
Procedând de această manieră, nu se poate reține o înrăutățire a situației reclamanților în propria cale de atac, față de efectele excepției reținute, ei neputând realiza nici un folos practic de pe urma admiterii apelului, ca urmare a înlăturării soluției primei instanțe.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal reclamanții, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Timișoara.
Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art.312 alin.3 pr.civ. iar în fapt pe aceea că reclamanților li s-au restituit în baza Legii nr.10/2001, unele apartamente din imobilul în discuție, ocazie cu care s-a observat că apartamentele nr.7 și 8 (în litigiu) fuseseră vândute chiriașilor, în ianuarie 1997, dată la care ei inițiaseră deja procedurile speciale ale legilor de restituire.
In aceste condiții ei s-au considerat îndreptați să formuleze prezenta acțiune prin care să se constate nelegalitatea trecerii la stat a imobilului, precum și imposibilitatea pentru stat de a-l vinde chiriașilor, în lipsa unui titlu valabil.
Acțiunea lor a fost respinsă pe fond de către prima instanță (care a respins totodată ca neîntemeiate excepțiile prescripției și inadmisibilității acestei acțiuni), soluția fiind păstrată de instanța de apel dar cu substituirea motivării, - respectiv prin reținerea ca întemeiate a respectivelor excepții - ceea ce, în accepția reclamanților, înseamnă lipsirea lor de posibilitatea formulării unei căi de atac, cu respectarea unui grad de jurisdicție, și care impune, pe cale de consecință, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.
Prin concluziile scrise formulate în cauză instituțiile intimate pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, potrivit art.-306 alin.2 pr.civ. sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Se observă astfel că excepțiile reținute de instanța de apel ca motiv de menținere a soluției, de principiu, aceea de respingere a acțiunii reclamanților au fost invocate pentru prima dată la instanța de fond, ocazie cu care reclamanții și-au formulat apărarea, pe cale de consecință împotriva lor, ele fiind reiterate în apel unde, de această dată - și spre deosebire de Judecătoria Timișoara -, Tribunalul Timiș le-a considerat ca fiind fondate.
Prin urmare, din punct de vedere procedural, în ambele faze de judecată anterioare, reclamanții au avut acces la instanță în mod concret și substanțial pentru a-și prezenta argumentele în ceea ce privește atât chestiunile de excepție cât și cele de fond.
Din punct de vedere al justeței argumentelor pentru care tribunalul a reținut ca fiind incidente în cauză excepțiile prescripției și inadmisibilității pentru diferite petite ale acțiunii, Curtea constată că și în această privință, analiza instanței de apel a fost corectă.
Rezultă astfel că scopul acțiunii de drept comun formulate de reclamanți la data de 20.09.2007 a fost acela de a li se recunoaște și retroceda proprietatea în cotă de câte 5/40 asupra apartamentelor 7 și 8 în condițiile în care ei uzaseră deja în același scop de procedurile administrative ale Legii nr.10/2001, care se finalizaseră cu câteva luni înainte de această dată prin emiterea Dispoziției nr.537/23.02.2006 (fila 12-14 dosar fond) - prin care li se propusese acordarea de despăgubiri pentru cota din apartamentele în discuție - pe care nu rezultă că ar fi atacat-o în instanță.
Admisibilitatea examinării acestei solicitări ar fi fost permisă doar în ipoteza în care acțiunea în anularea contractelor pârâților ar fi fost formulată în termenul prevăzut de legea specială (Legea nr.10/2001), care, prin prorogări succesive a devenit scadent la 14.08.2002, termen pe care reclamanții însă nu l-au respectat deși puteau - și trebuiau - să cunoască acest lucru, întrucât încă din 16.10.2001 (în ceea ce-i privește pe pârâții ) și din 25.02.2002 (în ceea ce-i privește pe pârâții ), titlurile lor de proprietate erau întabulate în CF 201 T, act care trebuie să existe în mod obligatoriu, în dosarul administrativ constituit la Primăria Municipiului T ca urmare a notificării reclamanților.
Nerespectarea acestui termen - în raport cu care nu s-a dovedit existența niciunui motiv de suspendare sau întrerupere, din cele prev. de art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958 - a atras decăderea reclamanților din dreptul de a mai solicita instanțelor o cercetare în fond a legalității actelor juridice menționate.
Excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare fiind o excepție de fond a cărei discutare a fost prilejuită - așa cum s-a arătat anterior - în ambele faze procesuale precedente, rezultă că nu se confirmă incidența în cauză a motivului de casare invocat de reclamanți în recurs care se referă la pretinsa lor lipsire de acces la un grad de jurisdicție.
Problemele din punct de vedere procedural se pun în același mod și în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun formulată de reclamanți pentru redobândi în natură cota lor parte ideală din apartamentele în cauză, excepție care și ea a fost discutată în ambele instanțe anterioare, ceea ce face neîntemeiat motivul de casare amintit și din această cauză.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că prin soluția pronunțată Tribunalul Timiș nu a prilejuit incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art.312 alin.3 - invocat de reclamanți ca temei juridic al recursului lor - Curtea va respinge ca nefondat recursul acestora.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și ammer Judith împotriva deciziei civile nr.775/13.11.2008 a Tribunalul
împotriva deciziei civile nr.775/13.11.2008 a Tribunalului Timiș - Secția Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 martie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER
Red.DC/17.03.2009
Dact.GK/2 ex./18.03.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.;
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Daniela Calai, Maria Petria
