Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 243/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(143/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 243
Ședința publică din 22.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
Grefier -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1022 din 29.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte și.
Cauza are ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al recurentului reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București și lipsesc intimatele pârâte și.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Avocatul recurentului depune la dosar chitanța în cuantum de 9,50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, pe care instanța le anulează. Arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, modificarea în tot a deciziei pronunțate de Tribunalul București, în sensul admiterii apelului și a acțiunii, urmând a se constata dreptul exclusiv de proprietate asupra imobilului.
Invocă prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, susținând că instanța a încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4, alin. 4 și a făcut o greșită aplicare a acesteia. Astfel, arată că instanța de apel a considerat că dispozițiile materiale ale acestui act normativ nu sunt aplicabile, fiind vorba despre o acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun, însă trebuie observat că, fiind vorba despre un drept material, în speță sunt incidente și reglementările legii speciale.
Recurentul este singurul care a formulat notificare, preluând și cotele celorlalți moștenitori prin efectul legii.
Susține că hotărârea recurată este nelegală și datorită nesocotirii prevederilor art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, în sensul că instanța nu a indicat motivele pentru care caracterul declarativ al hotărârii pronunțate în revendicare nu schimbă situația juridică a imobilului și nici dezlegarea ce urmează a se da în cauză.
Solicită, așadar, admiterea recursului și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin chitanța și factura fiscală în sumă de 2526,37 lei, reprezentând onorariu de avocat, pe care le depune la dosar.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la data de 09.01.2008, sub nr-, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, precizată la data de 19.02.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele și, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate dreptul său exclusiv de proprietate asupra imobilului situat în B,-, sector 1, compus din, demisol și subsol cu o suprafață utilă totală de 252,27 mp. cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că imobilul a fost proprietatea autorului său și a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare.
După decesul autorului său au rămas ca moștenitori reclamantul și numita, decedată ulterior și având ca moștenitori pârâtele din prezenta cauză.
În continuare, reclamantul a arătat că după apariția Legii nr.10/2001 a fost singurul care a formulat notificare în vederea restituirii imobilului, situație în care sunt incidente dispozițiile art.4 din Legea nr.10/2001, acesta profitând și de cotele pârâtelor, care nu au formulat în termen legal notificarea.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, art.480 și următoarele cod civil și art.4 din Legea nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.331 din 19.02.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 B, reținând dispozițiile art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă și plenitudinea de competență a judecătoriei.
La Judecătoria Sectorului 1 B cauza a fost înregistrată sub nr-, iar la data de 18.02.2008,m pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că acțiunea reclamantului trebuia îndreptată împotriva Statului. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.4969 din 27.03.2009 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta și s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că persoanele care ar putea contesta reclamantului calitatea de unic proprietar al imobilului în litigiu, sunt pârâtele menționate în acțiune, în calitate de parte în decizia civilă nr.812 R/15.12.2006 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care imobilul în litigiu a fost restituit inclusiv acesteia, iar pârâta, în calitate de moștenitoare a numitei, parte și ea în decizia menționată mai sus.
Constatând astfel că există identitate între pârâtele chemate în judecată și subiectul pasiv din raportul juridic dedus judecății, instanța a apreciat că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin decizia civilă nr.812 R/15.12.2006 a Curții de Apel București, pârâții și au fost obligați să lase reclamantului (reclamant și în prezenta cauză) și intervenienților (autorii pârâtelor din prezenta cauză) imobilul situat în B,-, sector 1.
În considerentele acestei decizii instanța a reținut că proprietarul inițial al imobilului a fost ai cărui succesori sunt reclamantul și numita, aceasta din urmă, la rândul său fiind moștenită de, iar apoi de intervenienți.
S-a considerat de instanță că atâta timp cât imobilul a fost restituit în cadrul unei acțiuni de revendicare întemeiată pe dreptul comun și nu în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, reclamantul nu poate invoca în favoarea sa dispozițiile art.4 din această lege, chiar dacă este singurul moștenitor care a formulat întâmpinare.
Întrucât prin decizia civilă nr.812 R/15.12.2006 s-a stabilit că și intervenienții au calitate de moștenitori ai defunctului, instanța de fond a apreciat că în prezenta cauză nu se mai poate pune în discuție dacă aceștia au acceptat sau nu în termen moștenirea rămasă de pe urma defunctului, deoarece s-ar înfrânge puterea de lucru judecat a hotărârii mai sus menționate.
S-a considerat că efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv un aspect negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu, dar și un aspect pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului s-a susținut că dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001 sunt aplicabile oricărui litigiu care are ca obiect restituirea unui imobil ce intră sub incidența acestei legi și nu doar litigiilor întemeiate pe dispozițiile procedurale ale Legii nr.10/2001.
Prin această lege, în opinia apelantului, s-a instituit un regim derogator de la principiul indivizibilității actului de acceptare a moștenirii, stabilindu-se că pentru bunurile care intră sub incidența acestei legi trebuie să existe un act de acceptare a moștenirii, manifestat sub forma cererii de restituire formulată în temeiul art.22 din lege, act pe care pârâtele nu au înțeles să-l facă.
În continuare a susținut că în acțiunea în revendicare nu a fost analizată exercitarea dreptului de opțiune succesorală de către pârâte, situație în care instanța de fond nu putea reține legal autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.812 R din 15.12.2006.
Prin decizia civilă nr.1022 A din 29.10.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu nu a fost restituit în cadrul procedurii administrative reglementată de dispozițiile Legii nr.10/2001, ci ca urmare a procedurii judiciare, respectiv printr-o hotărâre de revendicare, situație în care nu sunt incidente în cauză dispozițiile art.4 din Legea nr.10/2001.
În condițiile în care imobilul s-a restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă tuturor moștenitorilor fostului proprietar, tribunalul a considerat că nu se poate ignora puterea de lucru judecat a acelei hotărâri judecătorești și să se rețină în litigiul de față dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001, dispoziții care deveneau incidente doar în situația în care imobilul se restituia potrivit prevederilor speciale ale acestei legi doar moștenitorilor care au făcut notificarea.
În continuare s-a reținut că prin această hotărâre irevocabilă, instanța a recunoscut dreptul intervenienților la restituirea bunului în calitate de moștenitori, bunul a intrat din patrimoniul statului în patrimoniul reclamantului și al intervenienților, astfel că orice discuție privind acceptarea succesiunii, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr.10/2001 nu se impunea a mai fi făcută de către instanța de fond.
Caracterul declarativ al acțiunii în revendicare invocat de apelant s-a considerat de către tribunal că nu schimbă cu nimic situația juridică a imobilului.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelantul reclamant susținând că a fost pronunțată cu interpretarea și aplicară greșită a legii, invocând în drept dispozițiile art.304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
În dezvoltarea acestei critici a susținut că instanța de fond a nesocotit valoarea de norme speciale a dispozițiilor art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001, care îl îndreptățesc pe recurent să beneficieze de restituirea întregului imobil în litigiu, în condițiile în care a fost singurul care a formulat notificare.
Fiind vorba de o normă de drept specială, instanța ar fi trebuit să rețină că aceasta se aplică prioritar în raport cu norma generală, chiar dacă s-a pronunțat cu privire la același imobil o hotărâre de revendicare.
În continuare, recurentul a susținut că instanțele anterioare au încălcat și dispozițiile art.261 alin.5 din Codul d e procedură civilă, deoarece nu au arătat în considerentele hotărârilor pronunțate care sunt motivele pentru care caracterul declarativ al unei hotărâri de revendicare și caracterul relativ al efectelor acesteia nu au relevanță juridică în soluționarea prezentei cauze.
În opinia recurentului această hotărâre judecătorească prin care pârâții și au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie recurentului și intervenienților, nu a constituit în persoana acestora un drept de coproprietate asupra imobilului și nu are putere de lucru judecat decât față de părți.
În consecință altă instanță sesizată cu o cerere privind stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului poate analiza din nou modul în care s-a constituit sau păstrat acest drept.
Analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile articolului 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă și de criticile dezvoltate de recurent în cuprinsul motivelor sale de recurs, Curtea va reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din probele administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului recurentului reclamant, a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare și a fost apoi înstrăinat numiților și, în baza Legii nr.112/1995.
În urma decesului autorului recurentului reclamant au rămas ca moștenitori recurentul reclamant și numita, iar după apariția Legii nr.10/2001, recurentul a fost singurul care a formulat notificare prin care a solicitat restituirea imobilului.
După înregistrarea acestei notificări, dar înainte de soluționarea ei de către unitatea deținătoare,prin decizie sau dispoziție motivată, recurentul reclamant a formulat în instanță acțiune de revendicare a imobilului, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În cadrul acestui dosar de revendicare au formulat cerere de intervenție voluntară succesorii celeilalte comoștenitoare a fostului proprietar - solicitând,ca și reclamantul, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului preluat de la autoarea lor, și restituirea imobilului în deplină alături de acesta.
Prin decizia civilă nr.812/R/15.12.2006 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IX a Civilă și Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală s-a statuat, cu putere de lucru judecat,nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și au fost obligați pârâții și să lase recurentului și intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
În considerentele acestei decizii irevocabile s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamantul și intervenienții sunt succesorii fostului proprietar, iar titlul de proprietate invocat de către aceștia este preferabil în raport cu titlul invocat de pârâții și, încheiat în baza Legii nr.112/1995.
Prin acțiunea adresată instanței de fond în prezenta cauză, același reclamant solicită în contradictoriu cu pârâtele (intervenientă în dosarul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 812/R/15.12.2006) și (succesoarea intervenientei din același dosar) să se constate dreptul său exclusiv de proprietate asupra imobilului invocând dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001 și faptul că este singurul care a formulat notificare în baza acestei legi speciale.
Deși o lege specială se aplică prioritar în raport cu legea generală, în cauza de față se observă că după formularea notificării în baza Legii nr.10/2001, recurentul reclamant a ales să sesizeze instanța de judecată cu o acțiune în revendicare pe dreptul comun, ceea ce nu poate fi interpretat decât ca o renunțare a sa la procedura administrativă de restituire prevăzută de legea specială, renunțare posibilă conform dispozițiilor articolului 46 (fost 47) din Lege nr.10/2001 republicată.
Cum o astfel de renunțare nu poate fi parțială, în mod corect instanțele anterioare au reținut că recurentul reclamant nu mai poate beneficia de dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001, chiar dacă numai acesta a formulat notificare.
Prin soluția pronunțată, instanțele nu au nesocotit regulile privind aplicarea legii speciale în raport cu legea generală, astfel cum se susține de către recurent, ci doar au apreciat în mod corect că acesta nu mai poate beneficia de prevederile normei speciale, în condițiile în care ulterior notificării a revendicat pe dreptul comun imobilul menționat în notificare, iar cererea sa a fost soluționată pe fond, irevocabil.
Această hotărâre judecătorească irevocabilă nu creează în cauza dedusă judecății autoritate de lucru judecat, datorită lipsei identității de obiect, dar nici nu se poate face abstracție, în prezenta cauză, de dezlegarea dată prin această hotărâre problemelor de drept puse în discuție, inclusiv cu privire la calitatea intervenienților de succesori ai fostului proprietar al imobilului și la preferabilitatea titlului acestora în raport cu titlul pârâților din acea cauză.
În condițiile în care părțile din prezenta cauză au figurat și în procesul anterior (cu precizarea că pârâta este succesoarea intervenientei din cauza anterioară), iar efectele unei hotărâri judecătorești se produc față de părți, este evident că nici instanța de fond și nici cea de apel nu puteau reține o altă situație de fapt sau de drept decât cea reținută în hotărârea anterioară.
Hotărârea irevocabilă pronunțată anterior între părți are în mod evident efect declarativ de drepturi,dar acesta nu schimbă cu nimic situația juridică a imobilului, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.
Deși nemotivată suficient cu privire la acest aspect, concluzia instanței de apel este legală, cele ce preced urmând a suplini motivarea tribunalului.
Titlul de proprietate al intimatelor pârâte asupra imobilului în litigiu,ca și titlul recurentului reclamant nu îl reprezintă decizia civilă nr. 812/R/15.12.2006 prin care Curtea de Apel București Secția a IX a Civilă și Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală a admis cererile acestora având ca obiect revendicarea imobilului.
Titlul de proprietate al acestora este actul de vânzare - cumpărare prin care autorul lor a dobândit imobilul în proprietate exclusivă.
Acest titlu, coroborat cu hotărârea irevocabilă de revendicare, prin care s-a reținut calitatea reclamantului și a intervenienților de succesori ai fostului proprietar, dar și dreptul acestora la restituirea în natură a imobilului, au îndreptățit instanțele anterioare să rețină în prezenta cauză netemeinicia cererii reclamantului prin care se solicita instanței să constate dreptul său exclusiv de proprietate asupra aceluiași imobil.
Soluția pronunțată anterior în cauză este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, motiv pentru care, Curtea va dispune în baza art.312 Cod procedură civilă respingerea recursului ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul - reclamant împotriva deciziei civile nr.1022 din 29.10.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatele - pârâte și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/24.02.2010
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 1. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
