Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 2460/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2460/R/2009
Ședința publică din: 12.11.2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ana Ionescu
JUDECĂTORI: Ana Ionescu, Eugenia Pușcașiu Andrea Chiș
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta prin EPISCOPIA C împotriva deciziei civile nr. 159 din 17 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.17975/211/206, privind și pe intimații pârâți MUNICIPIUL CNP RIN PRIMAR STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C N, -, JR., C, -, -, având ca obiect constatarea nulității absolute.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată că nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, mersul dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 29.10.2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4860 din 4 iunie 2007 Judecătoriei Cluj -, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fiind admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta prin Episcopia C, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului C-N, Municipiul C-N prin Primar, SC SA prin lichidator judiciar, și, junior și, și, C și, și, și și, în consecință, s- constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtul Consiliul Local al Municipiului C-N, în calitate de vânzător și pârâții persoane fizice, dispunându-se rectificarea cărților funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâților, C;, din CF individuale - (nr. top.736/1), - (nr. top.736/3), - (nr. top.5066/1/I), - (nr. top.5066/1/II), - (nr. top.5067/1), - (nr. top.5068/1), - (nr. top.5068/3) C-N și CF colectivă -, - C-N si restabilirea situației anterioare de CF in favoarea Statului
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut că, în rejudecarea cauzei, prima instanță a urmărit respectarea dispozițiilor instanței de apel. Astfel, printr-o extindere de acțiune, reclamanta a introdus în cauză, în calitate de pârâți, pe moștenitorii pârâtului decedat înainte de prima soluționare în fond a cauzei, junior și, descendent de grad unu si soție supraviețuitoare.
Pârâții si au fost citați în mod legal la domiciliul indicat și au fost reprezentați în soluționarea cauzei de avocat.
În rejudecarea cauzei, s-a pus din nou în discuție excepția lipsei calității procesuale active, ce a fost respinsă ca neîntemeiată la prima soluționare a cererii de chemare in judecată si soluția a fost apreciată ca fiind corectă de către instanța de apel, care a reținut în mod lipsit de echivoc faptul că "la fondul cauzei au fost respectate toate dispozițiile de procedură, iar aspectele invocate prin cererea de apel au fost avute în vedere de către instanța de fond, inclusiv excepțiile". Soluția instanței de fond nu a fost desființată pentru modul de soluționare al excepțiilor. În consecință, cu privire la excepția invocată se impune aceeași soluție a primei instanțe, apreciata pe deplin legala si temeinica pentru considerentele anterior enunțate.
soluționării dosarului cu prilejul rejudecării a fost necesitatea efectuării unui raport de expertiză pn specialitatea construcții pentru a evidenția modificările realizate la imobilul cumpărat de pârâții si.
La termenul din data de 19.03.2007, reprezentanta acestor pârâți a solicitat administrarea probei cu expertiza în specialitatea construcții pentru a evidenția îmbunătățirile efectuate de pârâți si care au transformat imobilul, astfel că nu mai este vorba despre vechiul imobil ci de unul nou care nu poate fi restituit. La termenul din data de 21.05.2007, instanța a respins ca inutilă proba cu expertiza in specialitatea construcții, pe motiv că a fost solicitată având în vedere dispozițiile art. 1 alin. 3 din OG94/2000 text care prevede faptul că: "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgenta, construcțiile existente în natura, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite pana la data intrării în vigoare a prezentei legi. aduse construcțiilor se preiau cu plata, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în aceasta categorie lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele asemenea".
Având în vedere obiectul cererii, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca petit principal si rectificarea cărții funciare ca petit subsidiar si cauza de nulitate invocata (nelegalitatea obiectului contractului) instanța a apreciat proba ca inutilă. Astfel, în opinia instanței un contract lovit de nulitate absolută nu devine valabil prin efectuarea unor modificări la construcția achiziționată prin acel contract sau altfel spus nulitatea absolută nu poate fi acoperită printr-o astfel de modificare. Textul enunțat este inaplicabil, dispoziția enunțată va fi incidentă în momentul în care va fi analizată cererea de retrocedare, subsecvent reintrării bunului în patrimoniul statului.
Pe de altă parte, textul enunțat nu poate avea în vedere decât construcțiile realizate cu respectarea dispozițiilor legale, impuse de Legea 50/1991 cu modificările ulterioare. La dosarul cauzei, a fost depusă o singură autorizație de construire emisă pentru mansardarea locuinței, în condițiile în care textul enunțat are în vedere,adăugirile aduse construcțiilor". In opinia instanței mansardarea nu înseamnă o adăugire, ci o schimbare de destinație a compartimentării inițiale, iar, pe de altă parte, autorizația de construire a fost emisă în anul 2003, după intrarea în vigoare a ordonanței 94/2000.
Cu privire la fondul cererii de chemare in judecata, instanța reținut următoarele că, potrivit CF 1472 C-N, imobilele de sub - 18, cu nr. top. 736, 737, 5066, 5067, 5068 au fost proprietatea Bisericii (înscrierea de sub B5). Prin Decretul nr. 176 din 1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional, acestea au fost expropriate, iar în urma notării de la 7 au fost transcrise în CF 7627 C-N în favoarea Statului Român în folosința Ministerului Învățământului Public. Din această coală funciară, în urma unor dezmembrări datorate dobândirii dreptului de proprietate de către pârâți în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului C-N, au fost transcrise în CF - C-N (filele 24-29), CF - (filele 26-27), CF - C-N (filele 28-29), CF - C-N (filele 30-31), CF - C-N (filele 32-33), CF nr. - C-N (filele 34-35), CF - C-N (filele 36-37), CF - (filele 38-39), CF - C-N (filele 98-99), în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâtul Consiliul local al mun. C N, în calitate de vânzător și pârâții persoane fizice, în calitate de cumpărători.
Toate aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, conform mențiunilor exprese ale contractului, părțile asumându-și drepturile și obligațiile care decurg din această lege și din nr.20/1996. Imobilul a intrat în patrimoniul Statului R în temeiul Decretului nr. 176 din 1948, dreptul de proprietate fiind înscris în CF 7627 C-N în favoarea Statului Român, iar dreptul de folosință în favoarea Ministerului Învățământului Public. Valabilitatea titlului statului nu a fost contestată pe calea unei acțiuni in justiție sau, cel puțin, nu a fost administrată vreo proba care să dovedească acest aspect in prezentul dosar și, în aceste condiții, situația imobilului se încadrează in ipoteza prevăzuta de art. 2 lit. din Legea 10/2001, ce prevede că "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, cu modificările si completările ulterioare". În condițiile in care trimiterea la prevederile Legii 10/2001 este nu numai necesara, dar si obligatorie, conform art. 4 alin. 6 din OUG94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, în speță, devin incidente prevederile art. 45 alin. 4 din Legea 10/2001, conform cărora "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite in cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta daca au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării". În același sens sunt si dispozițiile art. 41alin. 2 din OUG 94/2000 cu modificările ulterioare: "actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării".
Este, astfel, evident, în baza dispozițiilor enunțate și a considerentelor care au stat la baza Deciziei Curții Constituționale pronunțate în prezenta cauză, faptul că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare dedus judecății trebuie în mod obligatoriu cercetată prin raportare la dispozițiile legilor în vigoare la data încheierii lui, în concret, prin raportare la dispozițiile Legii 112/1995, în baza căreia a fost încheiat actul de vânzare cumpărare, fără ca acest fapt să constituie o aplicare retroactivă a legii.
Conform art. 1 din Legea 112/1995, sfera imobilelor care au intrat sub incidenta acestei legi este foarte clar delimitata, astfel: "foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege". Imobilele în litigiu nu au aparținut unei persoane fizice, fiind preluate de Statul Român de la, astfel că nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995, fiind exclus dreptul fostului proprietar de a obține restituirea in natura a imobilului sau masuri compensatorii și, in mod evident, și dreptul chiriașului de a opta pentru cumpărarea imobilului.
B credință a cumpărătorilor invocată de pârâținu există, având în vedere principiulnemo censetur ignorare legem. O simplă privire asupra Legii nr. 112/1995 relevă domeniul de aplicare al acesteia și se putea afla identitatea proprietarului tabular de la care Statul Rap reluat imobilele.
Având, însă, în vedere și regula din art. VI alin.3 din nr.OUG 184/2002, buna credință este exclusă în situația nesocotirii unor norme imperative la momentul perfectării actului juridic de înstrăinare. Așa cum au arătat și unii pârâți, buna credință constă în convingerea cumpărătorului că a contractat cu un adevărat proprietar, dar cu condiția respectării prevederilor legale care permiteau înstrăinarea, pârâții neputându-se prevala de imposibilitatea aflării viciilor titlului de proprietate aparent, în cauză fiind vorba despre ignorarea legii în vigoare ce reglementa vânzarea-cumpărarea de către chiriași, în condițiile art.9 din Legea nr. 112/1995, necunoașterea legii neputând fii invocată pentru câștigarea sau consolidarea unor drepturi obținute prin fraudarea legii, buna credință fiind exclusă de plano în asemenea ipoteze, iar principiulerror comunis facit jusnu este nici el în măsură a consolida eventualele drepturi obținute prin fraudă la lege, mai mult, această instituție jurisprudențială este, în esență, o sancțiune la adresa adevăratului proprietar care a lăsat să se nască și să persiste o stare de confuzie cu privire la titularul dreptului de proprietate, ceea ce nu este cazul în prezenta situație.
Conform art. 25 din Legea 112/1995, "prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute in proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițiala". În aplicarea acestui text legal, a fost adoptata legea 501/2002 de aprobare a OUG 94/2000, pentru retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, completată prin OUG 184/2002, aprobată prin Legea 48/2004.
Deoarece imobilele trecute in proprietatea pârâților nu fac parte din categoria imobilelor ce constituie obiect al Legii nr. 112/1995, care se referă doar la imobilele cu destinația de locuințe și care au aparținut unor proprietari persoane fizice, art. 9 permițând vânzarea către chiriași numai a bunurilor vizate de acest act normativ special ce au fost deținute de proprietari persoane fizice, acestea nu puteau fi înstrăinate în mod legal.
Pentru aceste motive, contractele de vânzare-cumpărare atacate sunt lovite de nulitate absolută în temeiul art. 948 pct. 3 Cod Civil, raportat la art. 962 Cod Civil.
Drept consecință a admiterii cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, in baza art. 36 alin 1 pct. 3 din Legea 7/1996, instanța a dispus rectificarea cărților funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâților cumpărători și restabilirea situației anterioare de CF in favoarea Statului
Prin decizia civilă nr. 159/A/17.03.2009 Tribunalului Cluj, fostadmisă excepția prescripției dreptului la acțiuneal reclamantei și admise apelurile declarate de Municipiul C-N prin Primar, Statul Român prin Consiliul local al mun. C-N, -, C, împotriva Sentinței civile nr. 4860/04.06.2007 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj -N, ce a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta prin Episcopia C împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul local al mun. C-N, Municipiul C-N prin Primar, SC SA prin lichidator, jr., -, C, și pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 36198 din 02.04.1998, nr. 40286 din 05.12.2000, nr. 36211 din 08.04.1998, nr. 32543 din 30.01.1997, nr. 31451 din 04.12.1996, nr. 36158 din 25.03.1998 și rectificare CF prin radierea dreptului de proprietate.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut că, la termenul din 18.03.2008 intimații și au invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1 alin. 9 din OUG 94/2000 aprobată și completată prin Legea 501/2002 prin raportare la art. VI alin. 1 din OUG 184/2002 precum și la art. II din Titlul II al Legii 247/2005 și s-a mai invocat excepția de neconstituționalitate a art. 2 din Legea 48/2004 și art. III din Titlul II al Legii 247/2005 raportat la dispozițiile art. VI alin. 4 din OUG 184/2002.
Prin încheierea din 01.04.2008, Tribunalul Cluja admis cererea de sesizare a Curții Constituționale în privința acestor excepții, suspendându-se soluționarea apelului prezent până la soluționarea acestora.
Prin Decizia nr. 1352/10.12.2008 a Curții Constituționale, pronunțată în dosarul nr. 1262/2008 al acestei instanțe, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III din Titlul II al Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. 9 din OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. A fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea 48/2004 privind aprobarea OUG 184/2002 privind modificarea și completarea Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, precum și în stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea 501/2002.
În motivarea Deciziei, Curtea Constituțională a arătat faptul că prevederile art. III din Titlul II al Legii 247/2005 sunt neconstituționale prin prisma dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin. 2 din Constituție deoarece contravin dispozițiilor art. 6 paragraful I din CEDO, potrivit cărora: "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală, îndreptate împotriva sa". În aplicarea acestor dispoziții, Curtea Constituțională a invocat cauzaBrumărescu contra României,1999, când a statuat că: "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful I din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preemineței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care susține, între altele, căsoluția definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză."
Arată Curtea Constituțională că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor art. III din Titlul II al Legii 247/2005 deoarece acest text de lege a stabilit un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și conceptului de "proces echitabil" impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din CEDO, dispoziții coroborate cu cele din preambulul convenției.
Cu referire la excepția invocată în privința art. 1 alin. 9 din OUG 94/2000, Curtea Constituțională a reținut că acest text de lege are scopul tocmai de a asigura stabilitatea raporturilor juridice care privesc retrocedarea imobilelor, astfel că excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cu referire însă la excepția referitoare la art. II din Legea 48/2004, Curtea Constituțională a constatat că aceasta a rămas fără obiect deoarece art. VI alin 4 din Titlul II al OUG 184/2002, la care face trimitere acest text de lege, a fost abrogat prin art. VI din Titlul II al Legii 247/2005, și ca atare excepția a fost respinsă ca inadmisibilă.
După pronunțarea deciziei Curții Constituționale, dosarul a fost repus pe rol, iar la termenul din 10.02.2009 intimații și au înțeles să invoce excepția prescripției acțiunii reclamantei, ca fiind introdusă după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de Legea 501/11.07.2002.
În susținerea acestei excepții, prin raportate la Decizia Curții Constituționale nr. 1325/10.12.2008, intimații au arătat că soluția Curții Constituționale a fost diferențiată pentru toate cele trei acte normative atacate în parte:
a) Cât privește art. 1 alin.9 din OUG 94/2000, care a instituit un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței, în interiorul căruia trebuiau introduse acțiunile pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase, s-a stabilit că nu încalcă prevederile constituționale invocate iar, arată intimații, în privința lor poziția Curții nu afectează în mod direct și absolut situația concretă din prezenta speță, deoarece acțiunea nu a fost introdusă în temeiul acestui text de lege, ci în temeiul art. II din Legea 48/2004.
b) Cu privire la acest ultim text de lege, respectiv art. II din Legea 48/2004, intimații au precizat că, în realitate, Curtea Constituțională nu a făcut altceva decât să se declare necompetentă a statua cu privire la constituționalitatea acestui text de lege pentru simplul motiv că este vorba despre un text abrogat, care nu poate face obiect al unei cereri adresate Curții Constituționale.
În consecință, apreciază intimații, dacă Curtea Constituțională nu poate fi sesizată să analizeze decât constituționalitatea unui text de lege în vigoare,rămâne ca instanța sesizată cu judecarea pricinii să se pronunțe, în baza competenței generale, asupra tuturor cererilor și apărărilor părților, inclusiv deci asupra neconstituționalității unui text de lege abrogat la data judecății cauzei.Un eventual refuz al instanței din acest punct de vedere ar echivala cu o lipsă de acces la justiție pentru aceleași considerente expuse și de jurisprudența CEDO, vezi scu contra României.
c) În ceea ce privește art. III din Titlul II al Legii 247/2005 Curtea Constituțională a arătat că acesta este neconstituțional.
Din punctul lor de vedere,problema centrală care se pune în speță este dacă este admisibilă acțiunea Bisericii introduse în temeiul unui text abrogat, în condițiile în care un text similar ulterior, aflat în vigoare, a fost declarat neconstituțional.
Din modalitatea în care a fost argumentată Decizia Curții Constituționale, rezultă că aceasta a admis că succesiunea în timp a unor legi care să instituie noi termen de prescripție pentru redobândirea unor bunuri, după expirarea termenului stabilit inițial, încalcă securitatea juridică, cu atât mai mult cu cât s-a oferit posibilitatea chiriașilor din imobilele revendicate să-și cumpere proprietățile pe care le ocupă și care nu au fost revendicate în acest termen. Singurul motiv pentru care Curtea nu a declarat neconstituționalitatea și cu privire la textul incident în speța de față este acela că nu poate statua cu privire la un text care a ieșit din vigoare, prin abrogare, poziția sa vis-a-vis de acesta fiind însă cât se poate de clară.
Prin urmare, au solicitat să se constate că cererea de revendicare a reclamantei a fost introdusă în temeiul unui text legal care este neconstituțional, pentru aceleași rațiuni pentru care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul art. III din Titlul II al Legii 247/2005.
Pe cale de consecință, deoarece textele legale care au reînnoit termenul în care astfel de acțiuni puteau fi introduse sunt neconstituționale, singurul termen în care putea fi introdusă acțiunea este cel reglementat de Legea 501/2002. Deoarece acțiunea reclamantei a fost introdusă ulterior expirării acestui termen, aceasta trebuie respinsă ca prescrisă.
Cu privire la această excepție, intimata reclamantă prin Episcopia C, a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea excepției prescripției, susținând în esență că primul termen limitativ de prescripție a fost introdus de legiuitor prin OUG 184/2002 ca o derogare de la dreptul comun, în care a limitat introducerea acestor acțiuni la 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, este astăzi abrogat. Al doilea termen limitativ al fost cel introdus prin Legea 48/2004 ca o derogare de la dreptul comun și și acesta este astăzi abrogat, iar al treilea termen limitativ introdus de legiuitor a fost cel prevăzut de Legea 247/2005, prin care s-a mai acordat un nou termen de 6 luni derogatoriu, și care astăzi este neconstituțional.
În considerarea celor expuse mai sus, este cât se poate de clar, susține intimata reclamantă, că, în prezent, nu există nicio normă juridică care să limiteze sau să excepteze de la termenul general de prescripție dreptul cultelor religioase de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în mod fraudulos. Având în vedere că termenele derogatorii de la dreptul comun au fost ori abrogate ori declarate neconstituționale, în cauză rămâne a se aplica termenul general de prescripție.
La termenul din 10.03.2009 s-a dat cuvântul pe această excepție și ceilalți reprezentanți ai apelanților punând concluzii de admitere a excepției.
Tribunalul a reținut cauza în pronunțare asupra excepției prescripției acțiunii invocate de intimații.
Această excepție a fost admisă pentru că, în primul rând, tribunalul a reținut că problema centrală în speță este admisibilitatea acțiunii Bisericii introduse în temeiul unui text abrogat - termenul de 6 luni instituit de art. II din Legea 48/2004, în condițiile în care un text similar ulterior, aflat în vigoare, a fost declarat neconstituțional.
Având acest punct de plecare, tribunalul a verificat dacă și instanța de drept comun poate să se pronunțe asupra neconstituționalității unui text de lege abrogat la data judecății cauzei, așa cum solicită intimații, în lumina faptului că instanța competentă să se pronunțe asupra acestui aspect - Curtea Constituțională - nu s-a putut pronunța, pentru simplul motiv că text de lege este astăzi abrogat.
Tribunalul nu împărtășește opinia intimaților că instanța de drept comun nu poate să declare neconstituțional vreun text de lege, deoarece misiunea ei constituțională este aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. 1 din Constituția României, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Chemată să se pronunțe asupra constituționalității legilor este doar Curtea Constituțională, potrivit prevederilor art. 146 alin. 1 lit. a din Constituție.
Față de aceste prevederi, tribunalul concluzionează că instanța de drept comun și-ar depăși atribuțiile în ipoteza statuării asupra constituționalității sau neconstituționalității unui text de lege.
Ceea ce, însă, apreciază tribunalul că trebuie avut în vedere în soluționarea excepției, raportat la punctul de plecare mai sus exprimat și în lumina considerațiilor avute de Curtea Constituțională la momentul pronunțării Deciziei nr. 1325/10.12.2008este posibilitatea pe care o au instanțele de drept comun de a da prioritate reglementărilor internaționale, față de reglementările interne, posibilitate conferită de art. 20 alin.2 din aceeași Constituție a României.
Astfel, potrivit acestui text din Constituția României "alin. 1 - dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte"; "alin. 2 - dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile." Apoi, potrivit art. 11 din Constituție tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
De asemenea, potrivit art. 148 alin. 2 din aceeași Constituție a României, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Potrivit alin. 4 al aceluiași text de lege constituțional Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. 2.
Față de textele constituționale anterior amintite, tribunalul apreciază că termenul de 6 luni instituit de Legea nr. 48/2004 trebuie înlăturat din speță de către instanța de judecată, dându-se prevalență reglementărilor internaționale.
Că aceasta este soluția corectă, rezultă și din numeroasele condamnări la CEDO pe care România le-a avut în decursul ultimilor ani, tocmai pentru inconsecvența Statului Român în privința adoptării unei legislații clare și previzibile în materia restituirii și vânzării imobilelor intrate în posesia sa în virtutea diferitelor decrete de naționalizare.
Un reper în acest sens este cauza Păduraru contra României, unde CEDO a reținut că incertitudinea generală creată de Stat prin neîndeplinirea obligației sale pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general în această materie a restituirii imobilelor naționalizate, a dus la un climat general de nesiguranță juridică prin adoptarea succesivă în timp a diferitor legi în această materie, care nu au făcut altceva decât să arate lipsa de logică și de coerență politică a legiuitorului, și evident că această incoerență a legiuitorului s-a reflectat și în divergența de jurisprudență a instanțelor române în domeniul naționalizării imobilelor.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1325/2008, tribunalul apreciază că succesiunea în timp a unor legi care au instituit noi termene de prescripție pentru redobândirea unor bunuri, după expirarea termenului stabilit inițial, încalcă principiul securității raporturilor juridice civile ca element fundamental al preeminenței dreptului - patrimoniu comun al statelor contractante, aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul a oferit posibilitatea chiriașilor din imobilele revendicate să-și cumpere proprietățile pe care le ocupă și care nu au fost revendicate în termen.
Ca urmare, tribunalul apreciază că doar în termenul prevăzut de OUG 184/2002 ar fi putut fi introdusă acțiunea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare din speța de față.
Tribunalul nu împărtășește punctul de vedere exprimat de intimata reclamantă, cum că, în prezent, dată fiind abrogarea textelor speciale de prescripție, s-ar aplica dreptul comun, respectiv imprescriptibilitatea acțiunii. Aceasta, deoarece, în momentul în care legiuitorul a statuat că acțiunile în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 pot fi atacate doar prin prisma unor legi speciale, a statuat și asupra termenelor speciale, derogatorii de la dreptul comun, în care pot fi introduse aceste acțiuni. Prin urmare, este evident că același legiuitor a înțeles să deroge de la norma de drept comun și să statueze că acest gen de acțiuni nu pot fi introduse decât cu respectarea acestor termene.
Ca urmare, în aplicarea principiuluispecialia generalibus derogant,dreptul comun a fost înlăturat definitiv.
În susținerea aceluiași raționament, tribunalul apreciază că abrogarea reglementării unui text dintr-o lege specială nu face ca dreptul comun să devină din nou aplicabil, pentru simplul motiv că o asemenea prevedere trebuie să fie expresă.
În concluzie, față de faptul că dreptul comun nu se aplică, că termenul de 6 luni instituit de Legea 247/2005 a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională, că termenul de 6 luni instituit de Legea 48/2004 a fost înlăturat de instanța de judecată și că termenul de 6 luni instituit de OUG 184/2002 a fost evident depășit și în considerarea textelor de lege din Constituția României, mai sus menționate, coroborat cu art. 6 din CEDO care reglementează dreptul la un proces echitabil și cu respectarea principiului securității raporturilor juridice civile, tribunalul a apreciat că dreptului la acțiune al reclamantei este prescris.
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs reclamanta, solicitând respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, casarea deciziei și trimiterea apelurilor spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.
În motivarea recursului ei, reclamanta învederează că greșit a reținut instanța de apel că legiuitorul, prin adoptarea Legii nr. 48/2004, a încălcat principiul securității circuitului civil stabilind un nou termen de prescripție. În realitate, instanța nu a observat că Legea nr. 48/2004 a aprobat, de fapt, OUG nr. 184/2002, deci nu este vorba de instituirea unui nou termen de prescripție, ci o prorogare a termenului inițial stabilit prin ordonanță de urgență. Guvernul poate emite ordonanțe doar în temeiul unor legi de abilitare, ce trebuie confirmate ulterior de legiuitor, întrucât, potrivit art. 61 alin. 1 din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Prin urmare, inconsecvența legislativă poate fi reținută doar cu privire la dispozițiile Legii nr. 247/2005.
Instanța de apel a mai omis să examineze intenția legiuitorului de a institui o egalitate de tratament între persoane, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, care acordau termene mai lungi pentru exercitarea acelorași acțiuni, fiind vorba de respectarea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind interzicerea discriminării.
În plus, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 in Protocolul 1, deoarece nu a observat că într-un termen de numai 6 luni, prevăzut de ordonanța de urgență, cultelor religioase le este, practic, imposibil să inventarieze întregul patrimoniu, pentru a putea identifica imobilele existente în patrimoniul lor preluate de stat, cele înstrăinate deja de stat, exercita acțiunile în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare.
1.Intimații și jr, prin întâmpinare ( 22-23), au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, reiterând, în esență, considerentele deciziei pronunțate în apel.
2.Intimații, prin întâmpinare ( 24-27, 37-38)), au solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.
Sub aspect procedural, intimații au susținut că recursul nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304. pr. civ. întrucât, deși se vorbește despre omisiuni ale instanței de apel, nu se indică vreun text de lege încălcat, examinarea voinței legiuitorului reprezintă un aspect ce ține de interpretarea legii, ca atribut al instanței judecătorești ce ține de fondul hotărârii, și nu de legalitatea acesteia, iar art. 1 din Protocolul 1 ar fi fost încălcat nu prin hotărârea instanței de apel, ci prin însăși dispozițiile OUG nr. 184/2002, ce a instituit un termen prea scurt pentru inventarierea bunurilor ce au constituit proprietatea reclamantei, ceea ce excede competența instanței de apel, ea neputându-se pronunța asupra duratei mai mult sau mai puțin rezonabile a termenului de prescripție instituit prin ordonanță de urgență.
Pe fond, recurenta susține că Legea nr. 48/2004 nu se include în șirul prevederilor legislative ce au condus la bulversarea securității circuitului civil în sensul indicat de Curtea Constituțională și că hotărârea pronunțată în apel încalcă dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1.
În realitate, Legea nr. 48/2004 nu a prorogat termenul inițial de 6 luni introdus prin OUG nr. 184/2002, întrucât acest termen s-a împlinit la 18 iunie 2002, iar legea a intrat în vigoare la 1 an și 9 luni după această dată, fiind publicată în Of. nr. 262 din 25 martie 2004. La data de 18 iunie 2002, dreptul de proprietate al pârâților cumpărători s-a consolidat, astfel că legea nouă, ce prevede un nou termen de prescripție, încalcă securitatea circuitului civil, raționamentul aplicabil fiind cel din decizia nr. 1352/2008 al Curții Constituționale referitor la termenul introdus prin Legea nr. 247/2005, singurul motiv pentru care Curtea nu s-a pronunțat pe fondul excepției de neconstituționalitate al disp. art. II din Legea nr. 48/2004 fiind acela că acestea nu mai erau în vigoare.
Nu se pune problema unei discriminări raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind vorba despre situații diferite, reglementate diferit, însă, oricum, Legea nr. 48/2004 nu vine să repare un dezechilibru, întrucât, dacă ar fi fost așa, acest dezechilibru ar fi fost reparat deja și nu ar mai fi fost necesară introducerea unui nou termen de 6 luni prin Legea nr. 247/2005.
Privitor la încălcarea dreptului de proprietate, instanța de apel nu a fost chemată să statueze asupra duratei termenului reglementat prin introducerea acțiunilor în temeiul legii speciale, problema centrală fiind încălcarea securității raporturilor juridice prin introducerea acțiunilor în anulare după expirarea primului termen de prescripție ce a consolidat dreptul foștilor chiriași, durata rezonabilă a acestui termen nefiind de competența instanței, ci a legiuitorului. Oricum, dacă termenul inițial instituit prin OUG nr. 184/2002 ar încălca dreptul de proprietate al reclamantei, noul termen de prescripție introdus prin legea de aprobare la 1 an și 9 luni după împlinirea primului încalcă dreptul de proprietate al pârâților cumpărători.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că acesta este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, temeiul recursului este indicat ca fiind doar dispozițiile art. 304 pct. 9. pr. civ. însă, din considerentele acestuia, rezultă că motivele se încadrează în cele prev. de pct. 9 al 304. pr. civ.
Intimații au invocat împrejurarea că nu se indică încălcarea vreunui text de lege, însă textul art. 304 pct. 9. pr. civ. vorbește de lipsa de temei legal a hotărârii obiect al recursului, încălcarea sau aplicarea greșită a legii, iar recurenta invocă împrejurarea căinstanța de apel nu a aplicat direct dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, atribuție ce-i revine în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, privind prevalența tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, înlăturând dispozițiile din legislația internă ce contravin acestor dispoziții, dispozițiile încălcate din fiind, în accepțiunea reclamantei recurente art. 1 din Protocolul 1, privind protecția proprietății și art. 14 din Convenție privind interzicerea discriminării, instanța de apel motivându-și soluția pe dreptul la un proces echitabil, prev. de art. 6 alin. 1 din Convenție, atunci când înlătură dispozițiile legislației interne referitoare la introducerea unui nou termen de prescripție după împlinirea primului, invocându-se încălcarea securității (dinamice) a circuitului civil.
Intimații contestă posibilitatea instanței naționale de a cenzura rezonabilitatea termenului de prescripție instituit prin ordonanță de urgență, pe motiv că aceasta este atribuția exclusivă a legiuitorului, fără a observa că legiuitorul însuși a făcut acest lucru. Astfel, instituirea unui termen de prescripție este o limitare a accesului liber la justiție, care este un drept fundamental, motiv pentru care poate fi adusă doar printr-o lege sau un act asimilabil legii, conform art. 53 din Constituție. Potrivit art. 115 alin. 6 din Constituție, însă, ordonanțele de urgență nu pot afecta drepturile și libertățile prevăzute de Constituție. Este de remarcat că, prin OUG nr. 184/2002, se introduce un termen de prescripție de 6 luni pentru exercitarea unor acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute, care, în lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ar fi imprescriptibilă, în condițiile în care termenul de prescripție al acțiunii în anulare (pentru constatarea unei nulități relative) este de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din același decret. Legiuitorul, abilitat conform art. 53 să statueze asupra limitărilor dreptului fundamental vizând accesul la justiție, a stabilit că acțiunile în constatarea nulității pot fi introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, aceasta, fiind, în fapt singura limitare constituțională, cel puțin formal, sub aspectul autorității competente, limitarea introdusă până la această dată prin ordonanță de urgență fiind neconstituțională și termenul de prescripție aplicabil fiind cel prev. de art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Chiar trecând peste aceste aspecte, relevate parțial în recurs și apel (reclamanta vorbind de imprescriptibilitate limitată prin ordonanță de urgență și legi), instanța constituțională și, în cazul legilor și ordonanțelor care nu mai sunt în vigoare, instanța națională au abilitarea să se pronunțe asupra limitelor rezonabile/nerezonabile și proporționale/neproporționale cu scopul vizat stabilite prin lege în exercitarea accesului liber la justiție. Așadar, Constituția permite legiuitorului să aducă limitări accesului liber la justiție, atâta timp cât acestea sunt rezonabile și firești pentru buna desfășurare a actului de justiție, adică atâta timp cât vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de stat și scopul vizat de acesta. Tocmai de aceeainstanța nu numai că poate, dar chiar are obligația, sesizată fiind cu constituționalitatea și concordanța cu tratatele privind drepturile omului a unor acte normative ce limitează accesul la justiție, să verifice rezonabilitatea condiției impuse, respectiv dacă termenul de 6 luni introdus prin ordonanță de urgență este rezonabil(Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații.. I,Ed. B 2007, p. 301 -302, 304-305).
Verificând această condiție, instanța, ca și adunarea legiuitoare, ajunge la concluzia că termenul de prescripție ce limitează accesul la justiție nu este rezonabil raportat la scopul vizat (buna desfășurare a actului de justiție), întrucât, în 6 luni, așa cum susține reclamanta recurentă, aceasta nu avea posibilitatea de a inventaria bunurile preluate abuziv, fără titlu valabil de stat din patrimoniul ei și de a identifica toate cărțile funciare, colective și individuale, nou deschise în urma vânzărilor și apartamentărilor cu privire la aceste imobile.
Este adevărat că, în prezenta cauză, pârâții au fost cei ce au ridicat excepția de neconstituționalitate, invocând neconstituționalitatea legii de aprobare ce a introdus un nou termen de prescripție, însă verificarea constituționalității legii trebuie raportată și la constituționalitatea ordonanței de urgență pe care o aprobă, chiar intimații formulând apărări raportat la termenul de prescripție introdus prin ordonanța de urgență și (im)posibilitatea instanței de a cenzura caracterul rezonabil al acestuia. Reclamanta, la rândul ei, prin motivele de recurs, s-a referit la caracterul nerezonabil al termenului de prescripție introdus prin ordonanța de urgență, ce nu i-a permis identificarea bunurilor preluate fără titlu și înstrăinate în termenul prevăzut, pentru a exercita acțiunile în constatarea nulității absolute în interiorul acestui termen.
Intimații, arătând că ei au ridicat excepția de neconstituționalitate, au mai relevat în întâmpinare că instanța este limitată la motivele invocate de ei, respectiv la împrejurarea că noul termen de prescripție încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece încalcă securitatea dinamică a circuitului civil. În realitate, atunci când analizează constituționalitatea unui text de lege ce nu mai este în vigoare, respectiv concordanța sau neconcordanța unui text din legislația internă cu tratatele privind drepturile omului, instanța trebuie să aibă în vedere ansamblul împrejurărilor, fie că au fost invocate de părți, fie că au fost puse de ea în discuția părților, din oficiu, în temeiul art. 129 alin. 4. pr. civ. Reclamanta, față de soluția instanței de apel, în motivele de recurs, a invocat caracterul nerezonabil al termenului introdus prin ordonanță de urgență, investind, astfel, instanța de recurs în acest sens, iar intimații și-au și formulat apărări în această privință prin întâmpinare.
Nu se mai impune verificarea condiției discriminării, însă este de observat că, pentru persoane juridice aflate în situații juridice identice, respectiv a căror bunuri au fost preluate abuziv de stat și înstrăinate chiriașilor, se prevăd termene diferite de prescripție prin dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, aplicându-li-se, astfel, un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă, rezonabilă.
Referitor la apărarea proprietății, deși este deja superfluă raportat la restul considerentelor, pârâții, oricum, nu pot invoca dreptul la un bun, câtă vreme nu au încă o hotărâre judecătorească irevocabilă ce constată acest drept, procesul fiind pendent (acesta fiind considerentul pentru care CEDO a admis cererea fostului chiriaș în cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006) și nici măcar o speranță legitimă raportat la jurisprudența instanțelor în materia înstrăinării de către stat a imobilelor bisericești, problema constituționalității termenului de prescripție instituit prin legea de aprobare fiind invocată în premieră în prezentul proces.
Apreciind că legea de aprobare, ce permite fostului proprietar un veritabil acces la justiție, spre deosebire de textul ordonanței de urgență supusă aprobării, ce introduce o limitare nerezonabilă raportat la scopul urmărit, este constituțională, curtea, constatând că, raportat la dispozițiile art. II din Legea nr. 48/2004, acțiunea a fost exercitată în termen, va respinge excepția prescripției extinctive invocată de pârâți ca nefondată.
Întrucât instanța de apel a avut în vedere admiterea acestei excepții în soluționarea apelurilor declarate de pârâți, nesoluționând apelurile pe fond, în temeiul art. 312 alin. 1-3. pr. civ. rap. la art. 304 pct. 9. pr. civ. curtea
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta prin EPISCOPIA C împotriva deciziei civile nr. 159 din 17 martie 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, pe care o casează și trimite apelurile spre rejudecare aceluiași tribunal.
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red. dact. GC
18 ex/11.12.2009
Jud. apel:,
Președinte:Ana IonescuJudecători:Ana Ionescu, Eugenia Pușcașiu Andrea Chiș
