Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 286/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.286
Ședința publică din 19 martie 2009
PREȘEDINTE: Carmina Orza
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamanții și împotriva deciziei civile nr. 677/A/20.10.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, și, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică,au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile și susținerile care au avut loc în prezenta cauză au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12 martie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și prin care a fost amânată pronunțarea cauzei la data de 19 martie 2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 Cod procedură civilă, constată:
Prin sentința civilă nr. 8887/28.10.2003 pronunțată în dosarul nr. 9182/2003 Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului T, și, având ca obiect rectificare CF și acțiune în constatare.
Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtul a sumei de 4.000.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților nu este întemeiată. Cât privește primul petit al cererii, rectificarea CF nr. - T, prin reducerea suprafeței cu 225 mp de teren, instanța de fond a constatat că nu se poate dispune o astfel de operațiune, deoarece nu există nici una dintre situațiile enumerate de la pct. 1 la 4 în art. 36 din Legea nr. 7/1996, actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea, respectiv decizia civilă nr. 111/A/1997 a Tribunalului Timiș, este valabil, fiind confirmat prin respingerea recursului, în baza deciziei civile nr. 1683/20.11.1997 Curții de APEL TIMIȘOARA, așa încât terenul nu mai este și al Statului Român, cel care a vândut apartamentul reclamanților, acesta fiind despăgubit pentru cota sa de 30/100 părți cu echivalentul valoric. În CF nr. - T, cota de 30/100 asupra terenului ce aparținut Statului Român, aparține în prezent, urmare a ieșirii din indiviziune, conform hotărârilor judecătorești, numitei și pârâtului 3.
Văzând că prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat între reclamanți și Statul Român, prin RA URBIS T, s-a vândut doar apartamentul, că părțile comune evidențiate în CF 13345 T sunt spălătorie, 1 WC și intrarea principală de la poartă, părți comune asupra cărora reclamanții au în proprietate o cotă de 25/100, că nu există nici o dovadă și nici un temei juridic, dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate enumerate de art. 644 - 645.civ. spre a deveni aplicabile dispozițiile art. 111.proc.civ. conform căruia instanța să constate dreptul de proprietate asupra terenului, instanța de fond a respins și al doilea petit. Pe cale de consecință și petitul privind "operarea cuvenitelor mențiuni în CF 13347 T", a fost respins.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, văzând că reclamanții au căzut în pretenții, că pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată, au fost obligați reclamanții la plata către acesta a sumei de 4.000.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor atașate la dosar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr. dosar 796/C/22.01.2004, instanță care prin decizia civilă nr. 584/A/06.04.2004 a admis apelul reclamanților și a anulat sentința civilă trimițând cauza instanței competente Tribunalul Timiș - Secția contencios Administrativ.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că în conformitate cu prevederile art. 36 al. 6 din Legea nr. 18/1991, republicată, atribuirea în proprietate a terenurilor menționate la alin. 2 al acestui text de lege, se va face prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, după verificarea situației juridice a acestor terenuri.
Procedura se declanșează la cererea titularului dreptului real de folosință și se finalizează prin emiterea unui act administrativ, ordinul prefectului.
Ca atare, consiliul, care a preluat atribuțiile fostei primării, are obligația de a efectua o propunere, ca act administrativ, de restituire sau nerestituire a terenurilor solicitate, iar prefectul are posibilitatea de a analiza propunerea și dispune, la rândul său tot printr-un act administrativ ce poate fi atacat în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
Împotriva deciziei nr. 584/A/06.04.2004 Curții de APEL TIMIȘOARA, reclamanții și au declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. dosar -, iar prin decizia nr. 7361/22.09.2006 această instanță a scos cauza de pe rol și a trimis- Curții de APEL TIMIȘOARA pentru soluționarea recursului.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că recursul a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 04 iunie 2004, fiind pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005.
Legea nr. 219/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005, privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului d e procedură civilă, prevede în art. II alin. 1 că procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal investite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente potrivit legii.
Art. II alin. 3 din Legea nr. 219/2005 stabilește că recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care potrivit acestei legi sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel.
Potrivit art. 2 pct. 2 lit. b din Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 138/2000, așa cum acest punct a fost modificat ulterior prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 219/2005, tribunalele sunt competente să judece apelurile împotriva hotărârilor date în primă instanță de judecătorie, iar potrivit art. 3 pct. 3 Cod procedură civilă, în atare situație, competența judecării recursurilor aparține curții de apel.
Întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai este competentă să judece recursurile în cauzele soluționate de judecătorii în primă instanță, recursul declarat în prezenta cauză a fost trimis spre competentă soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA.
Pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA recursul reclamanților și a fost reînregistrat sub dosar nr. 7520/59/15.12.2006, iar prin decizia civilă de apel nr. 1108/25.10.2007 a fost admis recursul reclamanților, a fost casată decizia civilă nr. 584/06.04.2004 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr. 796/C/2004 și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la ribunalul Timiș - secția civilă.
Pentru a dispune astfel, Curtea a stabilit că Tribunalul Timiș - secția civilă este instanța care a devenit competentă material să rejudece apelul (în urma succesivelor modificări în materie de competență, survenite prin Legea nr. 195/2004, Legea nr. 493/2005 și Legea nr. 219/2005, de aprobare a OUG nr. 138/2000, pentru modificarea și completarea Codului d e procedură civilă), prin analizarea criticilor invocate, în recurs cauza vizând o acțiune civilă de drept comun, de competența secției civile a tribunalul indicat, iar nu a secției de contencios administrativ.
În raport de soluția adoptată în recurs, Curtea a respins cererea de suspendare a cauzei în baza art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, formulată de intimatul pârât, la termenul din 25.10.2007, până la soluționarea irevocabilă a dosarelor - și nr-, ambele ale Judecătoriei Timișoara, întrucât nu există în dosar dovezi clare că dezlegarea prezentei pricini atârnă, în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul celorlalte două judecăți, menționate, neexistând strânse legături cauzate între aceste trei procese.
Apelul reclamanților și a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 04.12.2007.
Apelanții reclamanți au solicitat rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, arătând că au cumpărat locuința în anul 1996, iar terenul corespunzător cotei de 25% părți comune ce revenea apartamentului era la acea dată proprietatea statului român. Pentru toate imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care nu făceau obiectul unei acțiuni în revendicare, situația terenului urma să fie reglementată ulterior. Dar în mod legal, atâta timp cât construcțiile erau înstrăinate, terenul rămânea obligatoriu proprietatea statului și nu putea fi dobândit de o terță persoană care nu deținea construcția. Pârâții au dobândit proprietatea terenului de sub construcții ulterior datei dobândirii apartamentului de către apelanți, cu ignorarea faptului că terenul revenea în cota de 25/100 apartamentului nr. 4.
Cererea nu a fost motivată în drept.
Prin întâmpinare, intimatul pârât a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că terenul nu constituie parte comună indiviză așa cum rezultă din extrasul CF nr. 13345 T, astfel că hotărârea reține starea de fapt reală și face o corectă aplicare a dispozițiilor legale.
Intimatul pârât nu a indicat temeiul de drept al apărărilor formulate.
Prin întâmpinare, intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului a solicitat respingerea apelului, arătând că instanța a respins în mod corect acțiunea, prin aplicarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996 și art. 111 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 677/A/20.10.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă - respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții - apelanți și, împotriva sentinței civile nr. 8887/28.10.2003 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 9182/2003, în contradictoriu cu pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T, și.
Obligă fiecare apelant reclamant la câte 250 lei către intimatul pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut - în fapt și în drept - că reclamanții au solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, fără a indica temeiul de drept, dar instanța de fond a reținut corect că aceștia nu au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, întrucât nu a format obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 28067/05.11.1996. Mai mult, cota de 25% din părțile comune nu se referă la proprietatea terenului care a aparținut statului, iar acesta la rândul lui, a înțeles să dispună de drept, așa cum s-a stabilit în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească, respectiv să sisteze starea de indiviziune. (Decizia civilă nr. 11/A/1997)
În plus, nici una dintre dispozițiile Legii nr. 112/1995 sau cele ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nu fac referire la dobândirea de drept a terenului aferent apartamentului achiziționat de la statul român.
Față de aceste concluzii, tribunalul apreciază că nu se pot admite petitele accesorii formulate privind rectificarea prin reducerea suprafeței terenului înscris în CF nr. - și operarea cuvenitelor mențiuni cu privire la dreptul de proprietate al reclamanților.
Împotriva acestei decizii civile de apel, în termen legal, au declarat recurs, reclamanții și, solicitând casarea ei cu trimiterea spre rejudecare, invocând în drept art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă și motivând în esență că nu s-au soluționat aspecte de fond, motivarea fiind superficială, căci acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu este admisibilă, conform Legii nr. 112/1995, concomitent cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției, transmitere care trebuia efectuată prin contract dar primăriile locale - prin care cea în speță - evită să o efectueze, ocolind abuziv prevederile legale în materie, această constatare retroactivând.
Pârâtul intimat - Consiliul Local al Municipiului T - prin întâmpinarea de la dosar (fila 16 - 17) solicită respingerea recursului reclamanților.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art.299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele de recurs invocate, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al acestor reclamanți este nefondat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost respins și apelul acelorași reclamanți.
Într-adevăr, examinându-se cauza sub toate aspectele semnalate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prev.de art. 644 -645 cod civil și art. 111 Cod procedură civilă, ca și de art. 34 din Legea nr. 7/1996, precum și art. 9, 21 și 26 al. ultim din Legea nr.112/1995, prin raportare și la art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, când a confirmat soluția primei instanțe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică de natură să atragă casarea ori modificarea decizia civilă atacată, conform art. 306 al. 2 Cod procedură civilă, corect fiind respins apelul reclamanților pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate.
Astfel, în dosar este bine stabilit că prin contractul de vânzare - cumpărare de la dosar, cu nr. 28067/1996, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate de la Statul Român prin Regia Autonomă URBIS T, doar asupra construcției, adică apartamentul nr. 4 compus din 3 camere, 1 antreu, bucătărie, cameră iar nu și asupra terenului, în cuprinsul acestui contract de vânzare - cumpărare nefăcându-se nici mențiune cu privire la terenul aferent construcției, încât este deci corect reținut în cauză că sunt aplicabile dispozițiile legale prevăzute de art.37 din nr.HG 20/1996 și art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, texte legale ce fac referire expresă la termenul de "vânzare", și, în consecință și dreptul de proprietate asupra terenului se poate dobândi prin aceeași modalitate ca și dreptul de proprietate asupra construcției, adică prin vânzare și deci în temeiul acestui contract de vânzare - cumpărare reclamanții nu au putut dobândi, din oficiu, de la lege și dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției cumpărate, fiind evident că este necesar ca prin alte operațiuni - chiar și - de natură administrativă să poată fi constituit în favoarea acestora și dreptul de proprietate asupra terenului aferent, după ce în prealabil acesta este identificat și dimensionat clar, astfel că este cazul respingerii recursului acestor recurenți întrucât, primul motiv de recurs invocat, prev. de art. pct. 8 Cod procedură civilă, nu este întemeiat, câtă vreme ambele instanțe anterioare nu au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu au schimbat natura și înțelesul acestuia.
Este, așadar, corectă reținerea instanței de apel, conform căreia reclamanții au posibilitatea legală de a obține valorificarea dreptului de proprietate pretins asupra terenului aferent, în temeiul și în condițiile impuse de prevederile art. precitate, vizând constituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, și cu achitarea unui preț corespunzător, iar nu cu titlu gratuit, cum pretind recurenții reclamanți, căci aceștia au cumpărat doar construcția, iar nu și terenul, pentru acesta din urmă neplătind nici un fel de preț și astfel instanța de apel a dat o corectă interpretare a dispozițiilor legale în materie, precitate, vizând modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului cumpărat.
De altfel, prin vânzarea doar a construcției, reclamanții recurenți nu sunt împiedecați, în vreun mod să o folosească în condiții normale, căci li s-a constituit un drept de folosință asupra terenului, pe care pot să-l și închirieze, potrivit prevederilor Hotărârii Consiliului Local al Municipiului T nr. 239/2000 și 15/2004, chiria urmând a fi stabilită în condițiile OUG nr. 40/1999, încât deci este clar că reclamanții nu pot dobândi, în virtutea legii, (ex lege) din oficiu și dreptul de proprietate asupra terenului și ca atare bine și cu temei le-a fost respinsă acțiunea lor introductivă de către cele două instanțe anterioare, având ca obiect rectificare cărții funciare și constatarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent. 4 în suprafață de 227.
Aceasta, deoarece din analiza contractului de vânzare - cumpărare rezultă că reclamanții au cumpărat - în baza Legii nr.112/1995 - doar construcția adică apartamentul nr.4, achitând numai prețul acestuia, dar nu le-a fost vândută și suprafața de teren, care a rămas în proprietatea Statului Român, dat fiind faptul că Legea nr. 112/1995 nu conține norme legale, care să reglementeze situația terenului aflat în proprietatea Statului și astfel critica din recurs apare neîntemeiată, căci decizia instanței de apel - care a confirmat soluția primei instanțe - nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și în consecință dispozițiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocat, nu sunt incidente în dosar, în condițiile în care obiect al contractului de vânzare - cumpărare, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 l-a constituit doar apartamentul, pentru care reclamanții dețineau contract de închiriere și nicidecum terenul.
Curtea mai stabilește că sunt legale prevederile art. 37 din Normele Metodologice aprobate prin nr.HG20/1996, întrucât acest articol nu instituie prin el însuși un drept de proprietate asupra terenului aferent în favoarea chiriașului cumpărător, prin adăugare la lege, ci detaliază doar componentele unității locative supuse vânzării, în acord deplin cu dispozițiile generale ale Legii nr. 112/1995, a căror analiză unitară și sistematică conduc la concluzia că obiectul său îl reprezintă doar imobilele cu destinația de locuință și nicidecum redobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente, potrivit și deciziei civile nr. 4447/8.12.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, (prin care s-a dispus respingerea excepției de nelegalitate a art. 37 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea Statului, aprobate prin nr.HG 20/1996), în concordanță și cu art. 16 alin.1 din Constituția României și cu practica judiciară în materie a instanței supreme și jurisprudența CEDO.
Astfel, și prin decizia civilă nr. 215 din 16.01.2008 pronunțată în dosar nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală - a stabilit - într-o cauză similară - că terenul nu a fost înstrăinat, el nefăcând obiectul unei vânzări, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, Curtea conchide că recursul de față al reclamanților nu este întemeiat, deoarece obiect al înstrăinării l-a reprezentat doar locuința descrisă în contractul de vânzare - cumpărare menționat, fără nici o mențiune privitoare la terenul aferent, iar din cuprinsul extrasului de carte funciară de la dosar, rezultă că reclamanții recurenți sunt proprietari tabulari doar asupra construcției, adică a apartamentului nr. 4, art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, nefiind de natură să conducă la o altă concluzie decât cea mai sus-redată, în legătură cu situația juridică a terenului în cauză, căci transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției este doar una de natură convențională, ea neoperând de drept, în temeiul legii adică.
Ca atare, cadrul normativ sus-expus permite dar ca o dată cu imobilul - construcție să poată fi înstrăinat și terenul aferent acestuia, dar concretizarea vocației la dobândirea acestui drept asupra terenului urmând a se realiza prin perfectarea contractului de vânzare - cumpărare.
O apreciere în sens contrar ar conduce la reținerea unei situații juridice eronate a terenului, din punct de vedere al titularului dreptului de proprietate, rămas în continuare Statul Român și deci, atât prima instanță, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri judecătorești temeinice și legale, ținând seama de dispozițiile legale incidente în cauză și de starea de fapt, dovedită prin probele administrate în cauză, potrivit cu care prin acel contract de vânzare - cumpărare a fost vândută doar construcția, iar terenul aferent acesteia a rămas în proprietatea Statului Român, iar în momentul vânzării apartamentului în speță au fost respectate toate condițiile legale privitoare la art. 9 din Legea nr. 112/1995, care este o lege specială și care face referire doar la cumpărarea apartamentelor, înțelesul lui neputându-se extinde și la teren.
Conform art.26 alin.3 din Legea nr.112/1995, suprafețele de teren preluate de stat, aflate la data de 22.12.2. în posesia acestuia și care depășesc suprafața aferentă construcției rămân în proprietatea Statului Român, reclamanții nefăcând în dosar dovada că ar fi solicitat pârâților să le vândă odată cu construcția și terenul aferent, după o prealabilă procedură administrativă și metodologie de evaluare terenului.
De altfel, prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului T nr. 339/2000 s-a statuat ca pentru curțile și grădinile aferente construcțiilor vândute în temeiul Legii nr.112/ 1995 să se încheie cu actualii proprietari ai construcțiilor, contracte de închiriere, chiria fiind stabilită după procedura prevăzută în OUG nr. 40/1999.
Curtea mai observă, că în regimul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare - precum în prezentul recurs - potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii în temeiul unei cauze arătate, iar construcția a fost înscrisă în cartea funciară, unde în dosarul de față, în concret, figurează ca proprietar tabular asupra terenului în litigiu numai Statul Român, iar reclamanții recurenți figurează ca proprietari tabulari doar asupra construcției, adică a apartamentului nr. 4, în litigiu.
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum nici una din criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, ele nefiind de natură să-l facă admisibil și să influențeze soluția pronunțată în cauză, de către instanța de apel, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest recurs al reclamanților de mai sus, menținând în vigoare decizia civilă atacată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosarul cauzei și cu respectarea principiului disponibilității, ce guvernează proprietate procesul civil și căruia îi este specific, în sensul rezolvării prezentului litigiu în limitele investirii instanței, recurenții nedovedind incidența în cauză a motivelor de recurs, invocate, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, potrivit tuturor argumentelor de mai sus, expuse pe larg de
La aducerea acestei soluții, Curtea are în vedere faptul că decizia civilă recurată apare legală și temeinică, întrucât ea a reținut o stare de fapt reală și a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale în materie, când a reținut că reclamanții nu au mai putut dobândi și dreptul de proprietate asupra terenului aferent apartamentului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, deoarece acesta nu a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus indicat, iar cota de 25% din părțile comune descrise în CF col. 13345 T nu se referă la teren, ce a constituit proprietatea Statului Român, care avea 30% din teren și care nu coincide cu cota de 25% a reclamanților, iar Statul Român la rându-i a înțeles să dispună de acest drept al său de proprietate, în sensul cum s-a stabilit - irevocabil - prin decizia civilă nr. 1683/1997, a Curții de APEL TIMIȘOARA, prin care s-a reglementat sistarea stării de indiviziune.
Din analiza probelor dosarului se reține că această cotă parte din teren solicitată de recurenți a trecut în proprietatea Statului Român, de la surorile numitei bunica, intimatului pârât, acestea deținând apartamentele nr. 1,2,3 și 8, iar apartamentul reclamanților, cu nr. 4, nu a avut teren aferent niciodată, după cum rezultă din chiar decizia de preluare nr. 391 din 23.02.1983 a fostului Consiliu Popular al Județului T(98 dosar apel), din cuprinsul căreia reieșind că Statul Român a preluat de la numiții și, doar imobilul construcție, adică apartamentul nr. 4, care apartament a fost apoi, ulterior cumpărat de reclamanți, conform Legii nr. 112/1995.
Este deci bine stabilit în dosar că reclamanții au cumpărat doar construcția acestui apartament nr. 4, iar nu și - eventual - vreun teren aferent, câtă vreme, nu este evidențiat în decizia de preluare sus - menționată și aspectul că Statul Român ar fi deținut vreun drept de administrare a cotei aferente de teren, ori că reclamanții ar fi plătit vreo sumă de bani, cu titlu de chirie Statului Român, pentru folosința terenului începând din momentul cumpărării apartamentului și oricum dacă imobilul în cauză ar fi avut și teren în proprietate, în citata decizie de preluare sa-r fi precizat și preluarea dreptului asupra terenului de la, care teren ar fi trecut în administrarea Statului Român, nefiind cazul ca reclamanți să figureze ca părți în procesul de ieșire din indiviziune, de vreme ce terenul în discuție nu a fost niciodată și nu este parte comună indiviză.
Ca atare, în mod judicios, ambele instanțe de judecată anterioare au apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la rectificarea cărții funciare și la constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către recurenți și asupra terenului în litigiu, pretins, neimpunându-se astfel casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei civile de apel, atacate cu recurs, cum solicită reclamanții, întrucât nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevederilor legale ale art. 312 al. 3 și 5 Cod procedură civilă, căci procesul a fost soluționat corect, prin cercetarea fondului și nu este necesară administrarea de noi probe, după cum nu este nici cazul admiterii acțiunii reclamanților, potrivit celor ce preced.
În adevăr, toate din dosar fac convingerea acestei instanțe de recurs că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28067/1996, reclamanții au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, doar locuința - adică apartamentul nr. 4, ce face obiectul prezentului litigiu, iar nu și terenul aferent pretins, pentru că art. 9 din Legea nr. 112/1995, face referire expresă doar la vânzarea apartamentelor, fără a menține vreo modalitate de dobândire a terenurilor aferente, iar art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, arată că "în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor (și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor), dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 al. ultim din lege; în sensul că suprafețele de teren preluate de stat (sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22.12.2. în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor), rămân în proprietatea Statului Român.
Curtea reține că, spre deosebire însă de textul legal al art. 21 din Legea nr. 112/1995(care explica noțiunea de teren aferent construcției, în cazul restituirii în natură a imobilelor foștilor proprietari), pentru cazul chiriașilor, care au cumpărat construcția, adică un apartament în baza Legii nr. 112/1995, nu este explicată noțiunea de teren aferent prin dispozițiile acestei lei, astfel că nu se poate adăuga la ea, de vreme ce, nici în cuprinsul contractului de închiriere inițial și nici cel al contractului de vânzare-cumpărare nu este cuprinsă vreo mențiune privitoare și la terenul aferent construcției, în înțelesul prev. art. 37 din citatele Norme Metodologice.
Curtea mai observă că, vechea reglementare din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prevedea în art. 33, că dreptul de proprietate asupra terenului situat sub construcție se dobândește în condițiile art. 35 al. 2 din Legea nr. 18/1991(devenit art. 36 al. 2 după republicarea ei), însă, după republicarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, această prevedere legală a fost înlăturată, ceea ce dovedește că însuși legiuitorul a înțeles să reglementeze într-un alt mod aceasta situație, fiind deci evident că în absența unei norme de trimitere expresă în legea specială, nu mai poate fi aplicată prin analogie vechea reglementare.
În atari condiții, în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr.18/1991 (care reprezintă dreptul comun în materie funciară), ci prevederile legii speciale, de strictă interpretare, respectiv art. 37 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, în care se precizează că în situațiile de vânzare a apartamentelor, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului, dar cu respectarea dispozițiilor art. 36 al. ultim precitat.
Așadar, actuala reglementare legală - în art. 9, art. 21 și art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, precum și art. 37 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi - prevede de în ce condiții se dobândește dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor, ce fac obiect al vânzării, astfel că nu există ipoteza unei lacune a legii, câtă vreme art. 37 din Normele Metodologice întrebuințează în mod expres, termenul de "vânzare", supunând implicit dreptul de proprietate asupra terenului aceluiași mod de dobândire, adică prin vânzare, ca și dreptul de proprietate asupra apartamentului.
În consecință, din interpretarea logico - sistematică a acestor texte de lege, Curtea conchide că dreptul de proprietate ce poartă asupra terenurilor aferente apartamentelor,(care nu se restituie foștilor proprietari în natură), se dobândește de către chiriașii titulari de contract de închiriere numai în urma vânzării, ca și construcția, cu plata, integrală sau în rate a prețului, adică în aceleași condiții legale în care se dobândește și dreptul de proprietate asupra locuinței, titularul dreptului de folosință asupra terenului având opțiunea cumpărării acestuia, fără ca proprietarul terenului să poată refuza încheierea contractului, din considerente de oportunitate sau din alte motive (așa cum a stabilit și practica judiciară în materie, prin decizia civilă nr. 1043 din 07.12.2004 a Curții de Apel București - secția IV civilă și decizia civilă nr. 6129/07.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție B, de exemplu).
Drept urmare, acțiunea reclamanților, este nefondată și bine a fost respinsă de către instanța de fond -soluție confirmată și de instanța de apel - întrucât dobândirea dreptului de proprietate și asupra terenului se poate realiza pe cale administrativă, prin încheierea separată a unui contract de vânzare-cumpărare a terenului, în schimbul unui preț, (iar nu gratuit și din oficiu, de la lege)stabilit, conform actelor normative aplicabile în materie, reclamanții având în continuare posibilitatea legală de a solicita intervenția justiției, în eventualitatea unor neînțelegeri în legătură cu încheierea acestei convenții.
Pentru toate aceste considerente va fi respins recursul de față al reclamanților, luându-se act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs și ca atare, conform art. 274 Cod procedură civilă, nu se vor acorda.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamanții și împotriva deciziei civile de apel nr. 677/A/20.10.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția Civilă - în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /24.03.2009
Tehnored /08.04.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Carmina OrzaJudecători:Carmina Orza, Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat
