Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 37/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI --SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.37.
Ședința publică de la 21.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Andreea
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr.442A/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL și ASOCIAȚIA DE.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta - reclamantă, reprezentată de avocat, cu împuternicirea avocațială nr. -/07.12.2009, lipsind intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL și ASOCIAȚIA DE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul recurentei - reclamante învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentei - reclamante solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținerea recursului, precizează că, în opinia sa, decizia atacată este netemeinică și nelegală întrucât aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 7.pr.civ. precum și în raport de faptul că deși, instanța de apel a pus în discuția părților o decizie pronunțată de Înalta Curtea d e Casație și Justiție respectiv nr. 53/2007, în motivarea hotărârii face referire la o altă decizie și anume decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu a fost niciodată pusă în discuția părților, fiind astfel incidente și dispozițiile art. 304 pct. 9.pr. civ.
Curtea reține recursul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 28.11.2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primar General și Asociația de, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să se constate, în contradictoriu cu primul pârât, că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului situat în B,-, sector 1, iar, în contradictoriu cu cel de-al doilea pârât, să dispună, obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie același imobil, prin comparare de titluri.
Prin încheierea de ședință din data de 21.03.2008, instanța a respins excepțiile netimbrării și inadmisibilității acțiunii și a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale a pârâtei Asociația de, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.
La data de 16.05.2008, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să revendice, prin comparare de titluri, imobilul teren situat în B,-, sector 1.
Prinsentința civilă nr. 9170/4.07.2008, Judecătoria Sectorului 1a constatat că imobilul teren a fost preluat de stat fără titlu valabil, a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Asociația de pe capătul de cerere privind revendicarea ca neîntemeiată și a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar general și Asociația de, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul situat în B,-, sector 1, fost preluat de stat de la autorii reclamantei, și, în mod abuziv (termen generic utilizat de legiuitor prin art.2 din Legea nr.10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât și preluarea fără titlu valabil), în temeiul Decretului nr.262/1974, act normativ care contravenea Constituției din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 451 Cod civil, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr.213/1998, astfel încât instanța urmează a constata că imobilul revendicat de reclamantă a fost preluat de către stat fără titlu valabil, el putând face obiectul revendicării de către foștii proprietari sau succesorii acestuia.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Asociația de pe capătul de cerere privind revendicare a, instanța urmează aor espinge ca neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare este definită în literatura de specialitate ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, soli instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului si să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, și cum imobilul situat în B,-, sector 1, se află în detenția pârâtei, aspect necontestat de aceasta, pârâta poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în revendicare.
Pe fondul acțiunii în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Asociația de, instanța reține că imobilul situat în B,-, sector 1, fost expropriat de către stat prin Decretul Prezidențial din data de 27.12.1974, terenul fiind atribuit în folosință pe durată nedeterminată pârâtei, iar construcțiile în proprietatea aceleiași pârâte,
Având în vedere că prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16.05.2008, reclamanta a arătat că înțelege să revendice, prin comparare de titluri, imobilul teren situat în B,-, sector 1, și, față de împrejurarea că, potrivit principiilor conturate în practica judecătorească, printr-o astfel de acțiune, urmează a se stabili care din titlurile de proprietate prezentate de părți este f preferabil, instanța apreciază că acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Asociația de este neîntemeiată, în condițiile în care, din ansamblul materialului probator reiese că aceasta are calitatea doar de detentor precar asupra terenului, care se află, ca urmare a măsurii exproprierii, în proprietatea privată a statului (filele 25,32 din dosar).
Pe cale de consecință, în măsura în care pârâta Asociația de nu exhibă un titlu de proprietate, fiind un simplu detentor precar al bunului revendicat, obligat la restituirea bunului de la cel ce l-a primit, respectiv statul român, instanța nu poate proceda la compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante, întrucât numai reclamanta deține un astfel de titlu în prezenta cauză.
Totodată, instanța a reținut că reclamanta are posibilitatea de a formula acțiune în revendicare prin comparare de titluri în contradictoriu cu statul român.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, sub nr-, la data de 22.10.2008.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că în cazul unei acțiuni în revendicare, rolul activ al instanței este unul preponderent, mai ales că acțiunea în revendicare este unică, fondată pe același temei de drept art.480 și urmat. din Codul Civil - însă care poate avea distincții, în funcție de probele administrate în cauză, devenind fie o acțiune în revendicare simplă a proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, sau o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, când ambele parți aduc instanței titluri de proprietate și aici cu distincțiile specifice.
Instanța a arătat că a avut posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare prin comparare de titluri cu statul R, însă aceasta recomandare intră în contradicție cu hotărârea prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului
Prin constatarea faptului că statul a preluat fără titlu valabil imobilul, dreptul apelantei de proprietate nu a încetat să existe. Consecința lipsei titlului statului este că dreptul său de proprietate nu a încetat să existe niciodată, nefiind niciodată "desființat legal" în acest sens fiind și decizia Curții Constituționale nr.73 publicată în MO nr.177 din 8 aug. 1995.
Practic, din probele administrate, acțiunea în revendicare a rămas o acțiune a proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, atâta timp cât pârâta Asociația de nu a adus cauzei un titlu de proprietate.
Situația juridică reținută de instanța este neclară prin prisma faptului că deși reține în practicaua sentinței apelate faptul că apelanta în calitate de reclamantă ar fi învestit instanța de la chiar momentul introducerii cererii de chemare în judecată cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ulterior în considerente revine și arată că de fapt printr-o precizare a acțiunii de la termenul din data de 16.05.2008 ar fi investit instanța cu o comparare de titluri în condițiile în care temeiul juridic al acțiunii a fost tot timpul art.480 și următ. Civ.
Mai mult decât atât, chiar în motivarea propriei soluții de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Asociația de instanța de fond face trimitere la aceleași considerați uni referitoare la acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Asociația de s-a comportat ca un adevărat proprietar, după cum a menționat și în adresele proprii și nu poate fi un simplu detentor precar.
A solicitat să se admită apelul, să modifice în parte hotărârea instanței de fond, în sensul admiterii și celui de-al doilea capăt de cerere și să obligați pârâta Asociația de să lase apelantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în B,-, sectorul i,
Intimata-pârâtă Asociația de a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și arătând în esență pe această cale că deține terenul în litigiu doar în administrare și folosință, iar Decretul nr. 262/1974 este un act valabil prin care reclamantul a pierdut dreptul de proprietate în favoarea statului, acesta primind în schimb despăgubiri bănești și spații de locuit.
În ședința publică din data de 27.03.2009 tribunalul a repus în discuție în cauză și admisibilitatea acțiunii deduse judecății, față de Decizia nr. LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite.
Prindecizia civilă nr. 442 A/ 03.04.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a III a Civilă în dosar nr-, a fost admisă excepția inadmisibilității, a fost admis apelul, a fost schimbată în tot sentința civilă apelată și a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă.
În motivarea deciziei, s-au reținut următoarele:
Reclamantul a formulat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, invocând propriul drept de proprietate asupra imobilului situat în B,-, sector 1, drept ce ar fi fost dobândit prin succesiune de la autorii săi expropriați prin aplicarea Decretului Prezidențial nr. 262/27.12.1974, și solicitând restituirea în natură a acestui imobil.
Prin urmare, demersul judiciar al reclamantului, întemeiat de acesta pe prevederile dreptului comun, vizează restituirea de către unitatea deținătoare a unui imobil preluat abuziv de stat, prin expropriere, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin cererea de chemare în judecată invocându-se totodată împrejurarea că preluarea imobilului în acest mod de către stat nu s-a realizat în baza unui titlu valabil.
Potrivit dispozițiilor arte 21 alin.1 din Legea nr. 10/2001 imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. In conformitate cu arte 22 din același act normativ, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen prorogat ulterior până în 2002) persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Rezultă deci că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și, implicit, exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizia unității deținătoare ori a altei entități administrative ce a fost învestită cu soluționarea notificării, implicate în aplicarea Legii nr. 10/2001, fie prin hotărâre judecătorească de restituire, în cazul în care dispozițiile sau deciziile emise sunt atacate în justiție, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens s-a statuat și de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin admiterea recursului în interesul legii în materia retrocedării imobilelor expropriate.
Astfel, prin decizia nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
În această situație, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică în acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile arte 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Sunt, deci, inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența ( - 1997 ). O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin act. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații".
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât permite controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile act. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale act. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, tribunalul reține că în mod eronat prima instanță, respingând excepția inadmisibilității acțiunii, a analizat fondul dreptului dedus judecății, constatând netemeinicia acțiunii promovate de reclamantă, dar stabilind în același timp că statul nu deține un titlu valabil asupra imobilului în litigiu și arătând expres în considerentele sentinței că acesta se încadrează în prevederile act. 2 din Legea nr. 10/2001 - deși o atare încadrare a situației imobilului impunea analizarea incidenței legii speciale de reparație, cu toate consecințele ce decurg de aici în privința posibilității de a exercita o acțiune de revendicare potrivit dreptului comun, inclusiv prin prisma efectelor obligatorii ale deciziei sus-menționate pronunțate în recurs în interesul legii.
Reținând pentru considerentele expuse anterior că nu se mai impune analizarea criticilor apelantei-reclamante referitoare la legitimarea procesuală a pârâtei Asociația de în acțiunea în revendicare ca posesor al imobilului revendicat și dispozițiile contradictorii ale sentinței atacate sub acest aspect, tribunalul a admis excepția inadmisibilității, admițând astfel apelul și schimbând hotărârea, conform act. 296.proc.civ. în sensul respingerii acțiunii pentru acest motiv.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs la data de 18.09.2009 reclamanta, solicitând instanței ca prin decizia ce va pronunța să admită recursul, să caseze decizia recurată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că, în primul rând, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art.296 Cpc, teza finală, fiind aplicabile dispozițiile art.105 alin.2 Cpc, prejudiciul fiind pierderea unor drepturi câștigate în mod irevocabil în fața instanței de fond, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.5 Cpc.
Recurenta a arătat că instanța de apel în mod eronat și în contradicție cu dispozițiile art. 296 Pr Civ teza finală, a creat apelantului în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Astfel, petitul cererii introductive de instanță a vizat două capete de cerere. Un prim capăt care viza constatarea faptului că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil în contradictoriu cu Municipiul B prin Primar și un al doilea capăt de cerere referitor la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în contradictoriu cu Asociația de. Instanța de fond a admis în parte această acțiune în sensul că a constatat ca imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil respingând ca neîntemeiat cel de-al doilea capăt de cerere. Totodată instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității, declarând ca admisibilă acțiunea.
Împotriva acestei sentințe recurenta a fost singura care a formulat calea de atac a apelului solicitând instanței strict modificarea în parte a hotărârii fondului în sensul admiterii și celui de-al doilea capăt de cerere. La momentul judecării apelului, aceasta avea câștigate primul capăt de cerere ce viza constatarea nevalabilității titlului statului cât și recunoașterea ca admisibilă a acțiunii, pe cel de-al doilea capăt de cerere ce viza revendicarea, drepturi ce nu au fost contestate de nicio parte în calea de atac.
Se apreciază astfel că instanța de apel în mod eronat și cu încălcarea flagrantă a puterii de lucru judecat (atât pe primul capăt de cerere cât și pe excepția de inadmisibilitate) i-a creat o situație mai grea în propria cale de atac prin schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea întregii acțiuni ca inadmisibilă pe cale de excepție.
În al doilea rând, se arată că, potrivit art.304 pct.6 Cpc, instanța de apel s-a pronunțat pe ce nu s-a cerut.
Instanța de apel nu a fost niciodată investită să se pronunțe pe primul capăt de cerere acesta fiind soluționat irevocabil de instanța de fond, nefiind contestată de nici o parte în calea de atac, pronunțându-se practic pe mai mult decât s-a cerut, privând-o pe recurentă de un drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească și creându-i o situație mai grea în propria cale de atac.
În mod eronat instanța de apel a adus atingere puterii de lucru judecat atât în ceea ce privește primul capăt de cerere cât și în privința excepției inadmisibilității.
În ceea ce privește primul capăt de cerere este de notorietate faptul că hotărârea judecătorească dobândește putere de lucru judecat din chiar momentul pronunțării sale. Atât doctrina cât și practica au statuat unanim faptul că în atare situații este vorba de o putere de lucru judecat relativă, fragilă, care se va consolida în momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac sau al respingerii acesteia.
Ori, în speța de față nimeni nu a criticat înăuntrul căii de atac hotărârea judecătoreasca iar recurenta a formulat apel numai în privința celui de-al doilea capăt de cerere. Nici măcar instanța de apel în virtutea rolului activ nu se putea pronunța pe chestiuni cu care nu fusese investita, cu atât mai mult cu cât prin rolul activ nu pot fi încălcate principii de drept cum ar fi acela al puterii de lucru judecat și nu pot fi analizate chestiuni care nu au fost puse în discuția părților.
În al treilea rând, se arată că hotărârea instanței cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.7 Codul d e procedură civilă.
Referitor la excepția inadmisibilității, se arată că aceasta a fost invocată din oficiu de instanța de apel în ședința publică din data de 27.03.2009 numai în privința celui de-al doilea capăt de cerere și nu cu privire la întreaga acțiune. Pe cale de consecință recurenta nu a avut posibilitatea să își exprime punctul de vedere decât pe acest capăt de cerere, situație în care devin incidente din nou dispozițiile art. 304 pct. 5 pr Civ.
Instanța de apel a invocat excepția inadmisibilității prin raportare la Decizia 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar motivându-și soluția în realitate pe considerentele unei alte decizii, respectiv Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu atât mai mult cu cât aceleași argumente ca cele din Decizia 33/2008 au fost avute în vedere și de instanța fondului care a respins aceasta excepție și nimeni nu a atacat această încheiere.
Decizia 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat strict și limitativ inaplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea 33/1994 pentru exproprierea pentru cauza de utilitate publica în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 și nu are aplicabilitate în prezenta cauză.
Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri a recurentei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm din Codul d e procedură civilă, precum și pe art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, deci pe dreptul comun și nu pe dispozițiile legii speciale 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică și cu atât mai puțin pe Legea 10/2001. Nicăieri în cuprinsul acțiunii nu se face referire la art. 35 din Legea 33/94 acțiunea neputând fi recalificată în calea de atac a apelului prin raportare la art. 294 Pr Civ nici măcar în virtutea rolului activ al instanței.
De altfel, deși instanța de apel a invocat excepția inadmisibilității prin raportare la Decizia 53/2007 în realitate își motivează soluția pe considerente identice cu cele din Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (de asemenea inaplicabila spetei prin raportare la temeiul juridic al acțiunii respectiv art. 1 din Protocolul 1 la CEDO). Or, dincolo de faptul că din nou instanța de apel s-a pronunțat pe aspecte pe care recurenta nu a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere, considerentele pentru care a fost admisă excepția coincid și au același scop final cu situația dezlegata deja de instanța de fond în mod definitiv și irevocabil: inadmisibilitatea acțiunii după apariția legii 10/2001.
Instanța de apel în motivarea excepției nu a adus niciun argument nou, finalitatea fiind aceeași, deși sfera de aplicabilitate a niciuneia dintre cele două Decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu include și speța de față.
În al patrulea rând, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct.9 Cpc.
Normele Convenției Europene a Drepturilor Omului înlătură orice normă juridică internă ce i-ar fi contrară. Instanța de apel aplica decizii cu caracter normativ ce sunt în totală contradicție cu normele Convenției. Chiar în cuprinsul Deciziei 33/2008 se face trimitere la prevederile Convenției, prevederi ce au fost invocate de mine prin acțiunea introductivă.
Dispozițiile celor două decizii nu sunt aplicabile atâta timp cât recurenta nu a ales calea unei legi speciale cum ar fi Legea 10/2001. Legea în sine nu instituie o obligație în acest sens, lăsând liberă aplicarea principiului disponibilității în materie civilă.
Mai trebuie amintit, că în considerentele multor hotărâri CEDO se regăsește ideea că nu se poate limita accesul la justiție atunci când prin această limitare se aduce atingere unui alt drept în sine, în cazul recurentei dreptului său de proprietate, nepierdut prin preluarea fără titlu de către stat.
Ori, instanța de apel, prin preluarea mutatis mutandis a dispozițiilor Deciziei 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (deși la momentul invocării se face referire la Decizia 53/2007 a aceleași instanțe), îi limitează dreptul său de proprietate, ce nu a încetat să existe, consecința a admiterii în fața instanței de fond a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și care a intrat sub putere de lucru judecat.
In drept, au fost invocate prevederile art. 299 și urm C Pr Civ, art. 1 și art. 6 din Protocolul 1 la CEDO.
Intimata ASOCIAȚIA DE DIN ROMÂNIA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea întâmpinării, se arată, pe de o parte că terenul revendicare este în administrarea și folosința Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură SA, iar nu a intimatei, iar pe de altă parte, acțiunea în revendicare e inadmisibilă.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs, Curtea reține următoarele:
Într-un prim motiv de recurs, se arată că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art.296 Cpc, teza finală, fiind aplicabile dispozițiile art.105 alin.2 Cpc, prejudiciul fiind pierderea unor drepturi câștigate în mod irevocabil în fața instanței de fond, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.5 Cpc.
Recurenta a arătat că instanța de apel în mod eronat și în contradicție cu dispozițiile art. 296 Pr Civ teza finală, a creat apelantului în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
În analiza acestui prim motiv de recurs, Curtea constată că petitul cererii introductive de instanță a vizat două capete de cerere: 1.constatarea faptului că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului în contradictoriu cu Municipiul B prin Primar General și 2.lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în contradictoriu cu Asociația de.
Prima instanță a admis în parte această acțiune, în sensul că a constatat ca imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil și a respins ca neîntemeiat cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicare. Totodată instanța de fond s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității, respingând-o ca neîntemeiată prin încheierea de ședință din 21.03.2008.
La acel termen, prima instanță a respins excepția inadmisibilității cu privire la întreaga acțiune, fără a distinge între cele două capete de cerere, dar din modul de invocare și de apărare al reclamantei prin notele scrise rezultă că de fapt a fost analizată excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la revendicare.
Împotriva acestei sentințe, a formulat calea de atac a apelului numai reclamanta, solicitând instanței în mod expres strict modificarea în parte a hotărârii fondului în sensul admiterii și celui de-al doilea capăt de cerere.
Așa cum în mod corect susține recurenta, la momentul judecării apelului, aceasta avea câștigate primul capăt de cerere ce viza constatarea nevalabilității titlului statului cât și recunoașterea ca admisibilă a celui de-al doilea capăt de cerere ce viza revendicarea, drepturi ce nu au fost contestate de nicio parte în calea de atac.
La termenul din 27.03.2009, instanța de apel a pus în discuție din oficiu admisibilitatea acțiunii în raport de Decizia nr. 53/2007 pronunțată de ICCJ, așa cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.
Potrivit dispozițiilor art. 296 teza a II a din Codul d e procedură civilă, "apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
Or, cât timp reclamantul avea o hotărâre de primă instanță de admitere a primului capăt de cerere și de constatare a preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, acestuia i se creează în mod indubitabil o situație mai grea prin admiterea excepției inadmisibilității cu privire la ambele capete de cerere și respingerea întregii acțiuni ca inadmisibilă.
În al doilea rând, se arată de către recurentă că, potrivit art.304 pct.6 Cpc, instanța de apel s-a pronunțat pe ce nu s-a cerut. Instanța de apel nu a fost niciodată investită să se pronunțe pe primul capăt de cerere acesta fiind soluționat irevocabil de instanța de fond, nefiind contestată de nici o parte în calea de atac, pronunțându-se practic pe mai mult decât s-a cerut, privând-o pe recurentă de un drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească și creându-i o situație mai grea în propria cale de atac.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea constată că și acest motiv de recurs este fondat, pentru următoarele argumente:
Problema de drept care apare este aceea dacă principiul neagravării situației în propria cale de atac, poate împiedica invocarea de aspecte de ordine publică din oficiu de către instanță; și, subsecvent, dacă poate fi reiterată o chestiune de ordine publică, care a fost discutată și soluționată într-un anumit mod de prima instanță, iar soluția cu privire la aceasta nu a fost atacată de partea interesată.
În ceea ce privește prima problemă de drept, Curtea constată că invocarea de aspecte de ordine publică din oficiu de către instanță direct în apel trebuie să fie subsumată respectării principiului neagravării situației în propria cale de atac. Altfel, s-ar ajunge la situația în care art. 296 teza a II a din Codul d e procedură civilă nu ar mai putea fi aplicat, or un text de lege trebuie interpretat în sensul în care să producă efecte, iar nu în sensul în care să nu producă efecte.
În al doilea rând, Curtea constată că nu poate fi reiterată o chestiune de ordine publică, care a fost discutată și soluționată într-un anumit mod de prima instanță, iar soluția cu privire la aceasta nu a fost atacată de partea interesată. Reiterarea nu se poate face nici de către partea interesată, dacă nu a formulat cale de atac, deoarece altfel s-ar ajunge în situația în care se rejudecă chestiuni intrate în autoritatea de lucru judecat și nici de către instanță din oficiu, pentru aceleași rațiuni. Scopul invocării din oficiu este acela de a pune în discuție chestiuni care nu au fost invocate de părți și nu au fost supuse încă unei judecăți în cauza respectivă; cât timp acestea au fost deja supuse dezbaterii, instanța redevine supusă principiului disponibilității procesului civil.
În cauza de față, tribunalul, ca și instanță de apel, a pus în discuție din oficiu admisibilitatea acțiunii în raport de Decizia nr. 53/2007 pronunțată de ICCJ, așa cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.
Această formulare a excepției de inadmisibilitate nu reprezintă un alt fine de neprimire față de excepția de inadmisibilitate ce fusese discutată de prima instanță; cu alte cuvinte, nu este o nouă excepție, invocată din oficiu, ci de fapt reprezintă aceeași problemă a admisibilității acțiunii în revendicare, dar se supune dezbaterii contradictorii a părților un nou argument juridic legat de Decizia nr. 53/2007 pronunțată de ICCJ.
Prin urmare, Curtea constată că s-a invocat din oficiu direct în apel un aspect de ordine publică, ce fusese deja discutat de prima instanță în sensul respingerii, și care nu a fost atacat cu apel d e partea interesată.
Instanța de apel nu a fost niciodată investită să se pronunțe pe primul capăt de cerere acesta fiind soluționat irevocabil de instanța de fond, nefiind contestată de nici o parte în calea de atac, pronunțându-se astfel pe mai mult decât s-a cerut.
În al treilea rând, se arată de către recurentă că hotărârea instanței cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.7 Codul d e procedură civilă. Referitor la excepția inadmisibilității, se arată că aceasta a fost invocată din oficiu de instanța de apel în ședința publică din data de 27.03.2009 numai în privința celui de-al doilea capăt de cerere și nu cu privire la întreaga acțiune. Pe cale de consecință recurenta nu a avut posibilitatea să își exprime punctul de vedere decât pe acest capăt de cerere, situație în care devin incidente din nou dispozițiile art. 304 pct. 5 pr Civ.
Curtea constată că, din practicaua încheierii de ședință de la data de 27.03.2009, reiese faptul că s-a pus în discuția părților admisibilitatea acțiunii în raport de Decizia nr. 53/2007 a ICCJ, deci s-a pus în discuție admisibilitatea întregii acțiuni. Pe acest aspect, motivul invocat de apelantă este neîntemeiat, având în vedere și considerentele expuse cu ocazia analizării motivului de apel anterior.
Recurenta mai arată că instanța de apel a invocat excepția inadmisibilității prin raportare la Decizia 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar motivându-și soluția în realitate pe considerentele unei alte decizii, respectiv Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu atât mai mult cu cât aceleași argumente ca cele din Decizia 33/2008 au fost avute în vedere și de instanța fondului care a respins aceasta excepție și nimeni nu a atacat această încheiere. Instanța de apel în motivarea excepției nu a adus niciun argument nou, finalitatea fiind aceeași, deși sfera de aplicabilitate a niciuneia dintre cele două Decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu include și speța de față.
Curtea constată că decizia recurată este întemeiată pe argumente extrase din Decizia 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefăcându-se referire la Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, iar aspectul că partea apelantă a identificat unele argumente care ar putea face parte din considerentele acestei din urmă decizii date în recurs în interesul legii nu este de natură să schimbe această concluzie.
În plus, față de reținerea deja de către Caf aptului că instanța a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac și că s-a pronunțat pe ceva ce nu sac erut, acest motiv de recurs, referitor la schimbarea temeiului juridic al admisibilității este lipsit de interes, față de soluția ce se preconizează a fi dată recursului de față.
De asemenea, și ultimul motiv de recurs, referitor la faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct.9 Codul d e procedură civilă, deoarece instanța de apel aplica decizii cu caracter normativ ce sunt în totală contradicție cu normele Convenției, este lipsit de interes, față de considerarea ca fondată a primelor două motive de recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 raportat la art. 312 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, constatând că instanța de apel nu a mai intrat în cercetarea fondului, Curtea va admite recursul, va casa în tot decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare în fond a apelului la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă împotrivadeciziei civile nr. 442A /03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a dosar nr-,în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL și ASOCIAȚIA DE.
Casează în tot decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare în fond a apelului la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red. AV
Tehnored. AP
2 ex. /
Secția a III-a civilă
decizia civilă nr. 442A /03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a dosar nr-
Jud. apel: -, I
Președinte:Ileana Ruxandra DănăilăJudecători:Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta Stegaru, Andreea
