Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 372/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 372R

Ședința publică de la 1 octombrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Andreea Vasile

JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu

JUDECĂTOR 3: Ileana Ruxandra

GREFIER -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul - reclamant împotrivadeciziei civile nr. 1662A/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații - pârâți și.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns intimații - pârâți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 22227/26.05.2009, aflată la fila 17 din dosar, lipsind recurentul - reclamant.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Intimații - pârâți și prin avocat solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care depun adresa nr. 72594 emisă de Agenția națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, în copie conformă cu originalul.

Curtea încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de către intimații-reclamanți prin avocat și o constată administrată.

Nemaifiind că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Intimații - pârâți prin avocat solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1662A/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. Cu cheltuieli de judecată.

Continuând, arată că hotărârile instanțelor de fond și de apel sunt legale și temeinice, susținând că apartamentul care a aparținut intimaților - reclamanți a fost preluat abuziv, cu încălcarea art.36 din Constituția României din anul 1965.

Totodată, arată că prin sentința civilă nr. 14213/18.12.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, definitivă și irevocabilă, s-a dispus anularea deciziei nr. 635/1982, constatându-se că apartamentul a fost deținut fără titlu, iar această hotărâre are putere de lucru judecat și este opozabilă recurentei - reclamante.

De asemenea, arată că intimații - pârâți sunt beneficiarii Hotărârii nr. 696/1997, prin care li se acordă despăgubiri, care nu au fost încasate, acestea fiind derizorii și nu constituie compensație justă.

La interpelarea Curții c privire la existența unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, intimații - pârâți prin avocat arată că s-a formulat notificare, dar au înțeles să formuleze acțiune în revendicare.

Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B la data de 12.03.2008, reclamanta în contradictoriu cu pârâții și, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate prin compararea de titluri lipsa calității de proprietari pretinse de pârâți cu privire la apartamentul nr. 57 situat în B,-, - bis,. B, sector 6, apartament care a făcut obiectul unui litigiu în revendicare purtat între pârâți și fostul soț al reclamantei.

În fapt, reclamanta a arătat că apartamentul a fost dobândit de pârâți în baza unui contract de construire garantat cu ipotecă în favoarea CEC. Ulterior, apartamentul a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1997 de către ea și fostul ei soț, în timpul căsătoriei, bun comun, care nu a fost partajat până în prezent.

S-a apreciat de reclamantă că cererea ei îmbracă și forma unei acțiuni posesorii în reintegrare, ea având drept de coproprietară a imobilului, nefiind citată în procesul purtat asupra acestui apartament. Pârâții au fost plecați în străinătate și nu s-au mai întors. Apartamentul a intrat legal în proprietatea Statului Român, fără plată, pentru că pârâții au părăsit țara ilegal, conform Decretului 223/1974. S-a arătat că dreptul statului nu poate fi negat atât timp cât contractul de împrumut era garantat cu ipotecă, iar pârâții nu au achitat ratele.

Reclamanta a solicitat admiterea cererii și constatarea lipsei calității de proprietar a pârâților la data la care au promovat cererea în revendicare.

În ceea ce privește compararea titlurilor, reclamanta a arătat că titlul ei este preferabil, motivat de faptul că autorul comun este Statul Român iar reclamanta a înscris prioritar dreptul dobândit, prin aplicarea principiului "prior tempore potior jure".

Pe de altă parte pârâții sunt beneficiari ai rezolvării administrative a despăgubirii asupra cotelor parți ale achitate prin Hot. nr. 696/1997 a - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care cererea de despăgubire a intimaților a fost admisă, suma de despăgubire fiind stabilită și necontestată de aceștia.

În drept, s-au invocat art. 480, 481 din civ. Legea nr. 4/1973, Legea nr. 10/2001.

La data de 28.03.2008, pârâții au depus întâmpinare și cerere reconvențională solicitând sub aspectul întâmpinării, respingerea acțiunii reclamantei, întrucât prin sentința civilă nr. 14213/2002 definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 6 Bac onstatat nulitatea titlului statului, iar pârâții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunului.

Sub aspectul cererii reconvenționale, s-a solicitat ca reclamanta să fie obligată să le lase pârâților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 57 din B,-, - bis,. B,.5, sector 6, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, pârâții reclamanți au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin contractul de construire nr. 223 încheiat fostul cu, iar prin Decizia 635/1982 apartamentul a trecut în proprietatea statului abuziv, lucru constatat prin sentința civilă nr. 14213/2002 definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6.

Prin contractul de vânzare cumpărare 504/1997 încheiat în baza Legii 112/1995 bunul a fost vândut reclamantei și soțului acesteia, dar atât timp statul nu deținea bunul cu titlu valabil nici nu putea să-l înstrăineze, astfel că titlul pârâților este mai bine caracterizat în raport cu titlul reclamantei. S-a mai arătat că a fost constatat nul nu numai titlul statului, ci și contractul ce reprezintă titlul reclamantei, prin decizia nr.800/2004 a Curții de Apel București, iar pârâtul (fostul soț al reclamantei) a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul pârâților reclamanți.

Pârâții și-au întemeiat acțiunea pe dispoz. art. 480.civ. dispoz. Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 07.04.2008, reclamanta pârâtă a arătat că își apreciază acțiunea ca fiind revendicare prin compararea de titluri, iar la termenul din 19.05.2008 la solicitarea instanței a făcut o ultimă precizare, arătând că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acțiune în constatare, respectiv solicită a se constata inexistența dreptului de proprietate al pârâților-rec1amanți cu privire la imobilul în litigiu.

La același termen de judecată rec1amanta pârâtă a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al apărătorului pârâților - reclamanți și cerere de înscriere în fals cu privire la cuprinsul întâmpinării și cererii reconvenționale, ambele respinse de instanță cu motivarea cuprinsă în practicaua hotărârii.

La termenul de judecată din 21.04.2008 instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

Prinsentința civilă nr. 3341/19.05.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă ca neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți, a fost obligată reclamanta pârâtă să lase în deplină proprietate și posesie pârâților reclamanți apartamentul nr. 57 din B,-, - bis,. B, sector 6. fost obligată reclamanta pârâtă la 1000 lei cheltuieli de judecată pârâților-reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că este învestită cu o cerere principală în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâților reclamanți, conform ultimei precizări tăcute de reclamanta pârâtă la termenul din 19.05.2008, și o cerere reconvențională având ca obiect revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens se reține că pârâții reclamanți invocă drept titlu asupra bunului în litigiu contractul de construire nr. 223/1975 încheiat cu fostul fila 13 dosar, despre care reclamanta pârâtă afirmă că a fost desființat prin preluarea de către stat a bunului în mod legal, în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia 635/1982-fi1a 15 dosar.

Se impune a se preciza că prin sentința civilă nr. 14213/2002 a Judecătoriei Sector 6 B-fila 17 dosar s-a dispus anularea deciziei nr. 635/1982 de trecere în proprietatea statului a bunului în litigiu. Nu se poate reține susținerea reclamantei pârâte în sensul că respectiva hotărâre nu îi este opozabilă, deoarece nu a fost parte în procesul respectiv, întrucât principiul puterii de lucru judecat rezultând din 1201 Cod civil, împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția procesuală inversată, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară pronunțată în alt proces (ICCJ civ.dec.4525/2005). Prin urmare decizia de trecere în proprietate a statului nu poate fi nulă în raport numai cu unul din subdobânditori, iar nu și în raport cu celălalt.

Dacă s-ar trece peste acestea, instanța are de examinat în cadrul cererii principale, dacă pârâții reclamanți au sau nu titlu valabil cu privire la imobil.

În conformitate cu art.6 din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, dacă au trecut în proprietatea statului în temeiul unui act valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat ". În alineatul 3 al aceluiași articol se prevede că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

În cazul de față imobilul a trecut în proprietatea statului fără plată conform dispozițiilor art. 2 al. 2 din Decretul 223/1974 "construcțiile aparținând persoanelor care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului", în acest sens, fiind emisă decizia nr. 635/1982 prin care a fost trecut fără plată în proprietatea statului imobilul în litigiu.

Decretul nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut trecerea în proprietatea statului contravenea Constituției în vigoare la acea dată, respectiv Constituția din 1965.

Prin decretul respectiv - preluarea fără plată în baza art.2 al.2 se încălcau disp.art.12 din Constituția din 1965 care reglementa principiul exproprierii terenurilor și construcțiilor numai pentru satisfacerea unui interes obștesc și numai cu plata unei sulte despăgubiri, ori în decret nu este precizat nici interesul obștesc, iar preluarea se face fără plată, deci fără o justă despăgubire.

De asemenea, concepția Decretului 223/1974 referitoare la construcțiile și terenurile ce puteau fi deținute în proprietate numai de către persoanele fizice cu domiciliul în țară era neconstituțională raportat la disp. art.36 din Constituția în vigoare "dreptul de proprietate este ocrotit de lege" și art.17 din aceeași constituție "cetățenii, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale". Spiritul constituției din 1965 conturat de aceste dispoziții legale este acela de a nu permite discriminări între cetățenii români, nici măcar după cum aceștia au domiciliul în România sau în străinătate.

O altă dispoziție legală în vigoare încălcată prin aplicarea Decretului 223/1974 este Codul civil, care în art.481 prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Dispozițiile legale interne trebuie să fie în concordanță și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, în art. 17 din aceasta prevăzându-se că orice persoană are dreptul la proprietate și că "nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Prin Decretul 223/1974 cetățenii români care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de dreptul de proprietate, care era recunoscut și protejat, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional.

Având în vedere încălcarea tuturor acestor dispoziții, instanța a constatat că titlul prin care bunul imobil a trecut în proprietatea statului nu este valabil constituit.

De asemenea, instanța a apreciat ca neîntemeiate susținerile reclamantei pârâte în sensul că pârâții nu au titlu valabil constituit pentru că nu au plătit integral ratele aferente contractului de împrumut, întrucât acest aspect nu afectează dreptul de proprietate, ci dă naștere doar unui drept de creanță în favoarea, creditorului ipotecar care poate recurge la executare silită, dar nu se poate susține că prin neplata ratelor s-ar pierde dreptul de proprietate (lucru reținut și în decizia 800/2004 a Curții de Apel București -fila 23 dosar).

În ceea ce privește faptul că pârâții reclamanți sunt beneficiarii hotărârii 1696/1997 prin care li se acordă despăgubiri, această hotărâre nu poate desființa titlul de proprietate al pârâților rec1amanți, aceștia nefiind obligați să primească despăgubirile respective, cât timp pot invoca faptul că au un bun în sensul art. din Protocolul 1, respectiv de a beneficia efectiv de dreptul lor de proprietate.

Apreciind că titlul de proprietate al pârâților reclamanți-contractul de construire nr. 223/1975 nu și-a pierdut valabilitatea, instanța a constatat că cererea principală privind constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâților reclamanți este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.

În ceea ce privește cererea reconvențională, respectiv acțiunea în revendicare, instanța a constatat că prin decizia 800/2004 a Curții de Apel București - fila 23 verso dosar, actul invocat drept titlu de reclamanta pârâtă contractul de vânzare cumpărare nr. 504/1996-fila 16 dosar, încheiat în baza legii 112/1995, a fost constatat nul. Din nou se pune în discuție faptul că această hotărâre nu ar, li opozabilă reclamantei pârâte, care nu a fost parte în cauză, dar, așa cum am mai arătat, față de efectele principiului puterii de lucru judecat instanța apreciază că un contract nu poate fi nul numai în raport cu unele din părțile contractante. continuând să-și producă efectele cu privire la cealaltă parte. S-a arătat astfel că prin efectul puterii de lucru judecat hotărârea irevocabilă poate fi invocată în cadrul unui alt proces (fără ca acesta să fie între aceleași părți, cu același obiect și cauză), în sensul că se invocă obligativitatea soluției cuprinse în aceasta.

Prin urmare, cât timp titlul invocat de rec1amanta pârâtă a fost declarat nul. nu mai poate fi vorba de o comparare de titluri, în acțiunea în revendicare urmând să aibă câștig de cauză pârâții rec 1 amanți care posedă un titlu valabil. Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în baza legii 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă a fost validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Ori prin Decizia 800/2004 a Curții de Apel București. reconfirmată și de decizia 2127/2007 a Curții de Apel București titlul subdobânditorului a fost desființat.

Trecând peste acestea, dacă s-ar aprecia că titlul reclamantei pârâte este încă valabil, instanța apreciază că atât timp cât a constatat că titlul statului nu este valabil constituit, aplicând principiile ce guvernează acțiunea în revendicare, retine că titlul reclamanților are dată anterioară și este preferabil, fiind bine caracterizat, fără a-și fi pierdut valabilitatea, față de titlul reclamantei pârâte care a dobândit de la un non dominus. Nu poate fi reținută susținerea reclamantei pârâte în sensul că titlul ei este preferabil, motivat de faptul că autorul comun este Statul Român iar reclamanta a înscris prioritar dreptul dobândit, prin aplicarea principiului "prior tempore potior jure". Lipsa înscrierii dreptului nu poate fi invocată decât de dobânditorul bunului care nu a avut cunoștință de dreptul neînscris, respectiv de dreptul pârâților reclamanți (art.30 din Legea nr.7/l996), ori așa cum se reține cu putere de lucru judecat în Decizia Civilă nr.2127/2007 a Curții de Apel București -fila 24 dosar, contractul de vânzare ce constituie titlul reclamantei pârâte a fost încheiat după ce foștii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta-pârâtă, apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr- la data de 03.09.2008.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-reclamantă-pârâtă a arătat că principalul aspect ce ține de critica acestei sentințe, este dat de admiterea unei cereri-reconvenționale, introduse de o persoană ce nu avea calitate de reprezentare cerută, fiind vorba nu de un mandatar, ci, de un avocat; procura fiind dată după termenul de depunere al cererii reconvenționale, iar sancțiunea ce trebuia să cadă asupra actului era nulitatea cererii.

Un al doilea aspect, ignorat de către instanță, este controlul de competență al judecătoriei, în a se pronunța în această cauză, la dosar fiind depuse actele de impozitare, emise de Administrația Financiară, unde impozitarea se face asupra unei sume de peste 100.000 lei.

Asupra acordării de despăgubiri, conform hotărârii Primăriei depuse la dosar, apelanta-reclamantă-pârâtă a arătat că instanța de fond se află într-o nouă eroare, neanalizând comportamentul pârâților-reclamanți, înlocuindu-l cu principiul bunului-plac, căci, odată cerute și admise, despăgubirile, ele au o cu totul altă interpretare conform Legii 10/2001, admiterea sau respingerea acestei contestații, motivând sau nu, acțiune a în revendicare, sau, obligând partea, în acest caz, la promovarea unei acțiuni purtate doar asupra cuantumului sumei acordate într-un proces purtat cu Ministerul d e Finanțe.

S-a mai arătat că necontestarea acestei Decizii creează însă efecte bine precizate în Legea 10/2001, în special asupra calității procesuale, iar, nedeclararea ei în procesele, ce s-au purtat, se constituie în elemente ale infracțiunilor de fals și înșelăciune-teza a doua, prin falsa calitate asumată în fața unora din instituțiile prevăzute la art. 145.pen.

De asemenea apelanta-reclamantă-pârâtă a mai arătat că potrivit art. 47.pr.civ. mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiilor lor au aceeași cauză.

Apelanta-reclamantă-pârâtă a precizat că numai analizând cauzele de preluare, Decretul poate fi considerat ca aplicat abuziv, dar, în acest dosar cauzele concrete ale speței nu conduc spre această ipoteză, dată fiind nedovedirea imixtiunii Statului, din punct de vedere politic, în preluarea acestui imobil și când, preluarea abuzivă se constituie într-o prezumție ce poate fi confirmată, de cel ce se prevalează de aceasta, sau, poate fi infirmată de situația reală a momentului în care a avut loc această preluare. S-a arătat astfel, că nu s-a făcut nicio dovadă în sprijinul tezei de preluare abuzivă.

Prindecizia civilă nr. 1662 A/ 16.12.2008 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei, s-au reținut următoarele:

Printr-un prim motiv de apel, apelanta a învederat lipsa dovezii calității de reprezentat al avocatului pârâților rec1amanți, al momentul introducerii cererii reconvenționale.

Sub acest aspect, tribunalul reține că cererea reconvențională a fost depusă la primul termen de judecată, ce a reprezentat prima zi de înfățișare, în condițiile art. 134 pr.civ, cu respectarea prevederilor art. 115 pr.civ.

La depunerea cererii reconvenționale a fost depusă și împuternicirea avocațială a reprezentantului avocat al pârâților reconvenționali, prin care se atestă acordarea unui mandat de reprezentare și formulare cerere reconvențională, pentru dosarul de față.

Potrivita art. 68 alin 1 pr.civ procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților.

Astfel, tribunalul constată că mandatul acordat de reclamanți și nu de mandatara fost certificat conform legii avocaturii de către avocat, prin depunerea împuternicirii avocațiale, semnată și ștampilată. Prin urmare, tribunalul constată că potrivit art. 131 din statutul profesiei de avocat, contractul de asistenta juridica prevede in mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează fata de terți prin împuternicirea avocațiala întocmita conform anexei nr. II la prezentul statut.

Prin urmare, este nerelevant faptul că procura specială prin care reclamanții au dat mandat de reprezentare mandatarului a fost semnată la data de 08.04.2008.

În ceea ce privește "controlul de competență" pe care ar fi trebuit să îl facă instanța de fond, cum arată apelanta în cererea sa de apel, tribunalul reține că instanța de fond în mod corect nu a invocat o excepție de procedură, având în vedere că potrivit art. 1 alin 1 pct. 1 pr.civ judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, iar potrivit art. 2 litera b pr.civ tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Din cerea de apel rezultă că apelanta este în confuzie cu privire la obiectul prezentului dosar, respectiv, prin cererea principală s-a formulat o acțiune în constatare, prin care s-a solicitat a se constata că pârâții reclamanți nu sunt proprietari ai imobilului, după cum corect a calificat juridic instanța de fond, pârâții fiind și în prezent posesori ai imobilului.

Astfel, motivul pentru care reclamanta a apreciat că reclamanții nu mai dețin un titlu de proprietate, pentru care a solicitat a se constat că aceștia nu au calitatea de proprietari a fost acela al rezoluțiunii contractului de împrumut, învederându-se neplata sumelor datorate cu titlu de credit ipotecar, nu are relevanță sub aspectul competenței materiale, aceasta fiind corect stabilită de instanța de fond, în temeiul prevederilor mai sus amintite.

Titlul pârâților reclamanților, și anume contractul de construire nr. 223/12.01.1975, și procesul verbal de predare primire a apartamentului nu a fost desființat, prin adjudecarea acestuia, urmare a unei executări silite cum încearcă să acrediteze apelanta, dreptul de proprietate fiind pierdut prin preluarea de către stat a acestuia, în temeiul deciziei nr. 635/1982, decizie desființată prin sentința civilă nr. 14213/2002 a Judecătoriei Sector 6 B, irevocabilă.

Tribunalul constată că se contestă admiterea cererii reconvenționale, prin prisma existenței la dosar a hotărârii nr. 696/1997, prin care reclamanților și li s-a acordat despăgubiri pentru apartamentul în litigiu.

Obligația de restituire a sumelor dobândite cu titlu de despăgubiri pentru acest imobil, în condițiile art. 112/1995 se subscrie, așa cum a arătata și instanța de fond, unui drept de creanță al statului, cu privire la aceste sume și în nici un caz, ca un fine de neprimire al acțiunii având ca obiect revendicare, formulată de proprietar, împotriva posesorului neproprietar.

Imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamanților și a fost preluat de stat, prin decizia emisă de organele locale ale administrației de stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu motivarea că proprietarii au plecat în străinătate și, la expirarea termenului pentru care aveau viză de plecare, nu au revenit în țară.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (alin. 1); bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari (alin.2); instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului (alin.3). Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite, prin decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor.

Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Același decret contra venea și Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Deciziile administrativă emisă în 1982, de preluare a apartamentului de către stat, nici nu a fost comunicată proprietarilor, astfel că nu se poate susține nici măcar că ar fi fost respectate dispozițiile Decretului nr. 223/1974.

Nevalabilitatea titlului statului, chiar de la data emiterii deciziei administrative, a fost constatată în mod corect de instanța de apel, ce a pronunțat decizia nr. 800A/2004, tribunalul reținând-o și în acest proces, ca efect al aspectului pozitiv al puterii de lucru judecat. (Cauza Amurăriței contra România).

Prin urmare, chiar dacă statul a fost autorul atât al reclamantei cât și al pârâților reconvenționali, tribunalul reține că în ceea ce o privește pe reclamantă, aceasta a dobândit de la un neproprietar, spre deosebire de pârâți, care au dobândit dreptul prin vânzare cumpărare neprecedată de o preluare abuzivă, astfel că în mod corect, instanța de fond, tăcând o comparare a titlului, reținut nedesființat, ca urmare a inopozabilității deciziei civile nr. 800A/2004 a Curții de Apel București, față de reclamantă. Totuși aspectul reținerii relei credințe a pârâtei, care al rândul său, avea obligația de minime diligențe la încheierea contractului său de vânzare cumpărare, cu privire la existența unui drept de proprietate al statului, asupra imobilului, se impune a fi reținu i de această instanță, ca și de. instanța care a constat nul practic acest titlu, ca aspect pozitiv al puterii de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat are în vedere prezumția absolută de legalitate a hotărârii judecătorești, astfel că în mod corect, instanța de fond a reținut cele pronunțate de instanțele anterioare, cu privire la aceleași aspecte, fără însă a invoca excepția peremptorie a autorității de lucru judecat, nefiind îndeplinite prevederile art. 1201 și 166 pr.civ.

Tribunalul nu a analizat criticile formulate de apelant, cu privire la modalitatea de soluționare a sentinței civile 14213/2002 a Judecătoriei Sector 6 B, relative la coparticiparea procesuală obligatorie, în cadrul acestui proces, sentința rămânând irevocabilă prin decizia 2127/2007 a Curții de Apel București, cele invocate de apelanta reclamantă atrăgând pe cale de consecință neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în prezentul proces, cu privire la nulitatea contractului de vânzare cumpărare și cu privire la acțiunea reconvențională în revendicare și judecarea pe fond a pricinii, reținându-se numai, aspectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la chestiuni de drept, respectiv același raționament juridic în determinarea caracterului abuziv al preluării imobilului și același raționament juridic relativ la inexistența bunei credințe în sarcina reclamantei pârâte.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs la data de 23.03.2009 reclamanta-pârâtă.

În motivarea recursului, se arată că Hotărârea nr. 696/1997 a emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 impunea o altă judecată a speței, bazată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Se susține că de fapt cuantumul despăgubirii a fost raportat la plata efectivă făcută de intimați.

Se arată că a fost ignorată Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001, care prevede că "nu este întemeiată nici critica potrivit căreia prevederile art. 6 alin. (1) anulează retroactiv sarcinile ce grevau imobilele preluate de către stat, deoarece aceste prevederi nu creează nici o categorie privilegiată de cetățeni, fiind, așadar, în concordanță cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție. Suplinirea omisiunii de a reglementa situația sarcinilor, care eventual au grevat imobilele la data preluării lor, intră în competența exclusivă a legiuitorului. Întrucât textul de lege criticat nu prevede nici recuperarea și nici anularea datoriilor, rezolvarea unor asemenea chestiuni concrete urmează să se facă în cadrul procesului de aplicare a legii, prin stabilirea valorii reparațiilor și a modalității în care acestea se vor acorda".

Se arată că această hotărâre ar fi fost de natură să conducă la o altă soluție, ea motivând buna credință a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, iar necontestarea acesteia de câtre intimați conducea spre respingerea cererii de revendicare. Statul a devenit proprietar prin plata efectuată, indiferent că plata a fost încasată sau nu. Ceea ce este însă important este faptul necontestării acestei decizii, iar apărarea că intimații nu cunoșteau acest înscris nu poate fi primită. Actul în sine și necontestarea sa exprimau o anume acceptare și efectele acestei conduite urmau a fi apreciate de către instanță conform art. 19 din Legea nr. 10/2001, alineat 2, ultim paragraf. Conform modificării aduse prin Legea nr. 247/1995, acest articol a fost modificat după cum urmează: "dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului".

De asemenea, retractarea acestei hotărâri, ar permite înlăturarea omisiunii de a se aplica deciziile obligatorii ale Curții Constituționale, în special aceea privind modul în care se apreciază titlul statului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Se arată că prezenta acțiune a fost promovată în baza unor probe certe privind neachitarea unui contract ipotecar, ipoteză în care Codul civil prevede anumite sancțiuni aplicate debitorului. Se arată că în mod greșit a fost respins acest argument.

Cu privire la compararea de titluri, se arată că și în ipoteza în care garanției ipotecare nu i s-ar fi dat curs, ambele titluri proveneau de la un autor comun care este Statul Român, astfel că trebuia aplicat principiul "prior tempore potior jure".

Se arată că nu se justifică încheierea contractului de vânzare-cumpărare ulterior formulării cererii de restituire.

În final, se mai arată că în ceea ce privește mandatarul neavocat, ce s-a folosit de un înscris fals, avocatul nu poate reprezenta decât în baza contractului de asistență.

În drept, au fost invocate prev. Art. 304 pct. 4,7, 8 și 9 Codul d e procedură civilă.

Intimații-reclamanți și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, se arată că soluția dată de instanța de apel este legală. Hotărârea judecătorească privind nulitatea deciziei nr. 635/ 1982, în care calitate procesuală pasivă a avut numai Municipiul B, are putere de lucru judecat și este opozabilă recurentei reclamante. În condițiile în care statul nu a deținut niciodată cu titlu legal și valabil imobilul în litigiu, nu putea să îl înstrăineze. Statul român nefiind proprietar, nu putea face acte valabile de înstrăinare, neputând transmite un drept pe care nu îl avea și deci nici subdobânditorul său nu putea deveni proprietar asupra unui asemenea bun.

Față de titlul de proprietate invocat de recurenta reclamantă, titlul care provine de la un non dominus și care a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale, are prioritate titlul de proprietate al intimaților pârâți, motiv pentru care în mod întemeiat instanța a constatat că titlul de proprietate al acestora este mai bine caracterizat față de titlul apelantei reclamante, mai ales în condițiile în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința nr. 14213/ 2002 nevalabilitatea titlului statului.

Se mai arată că este neîntemeiată susținerea recurentei-reclamante în sensul că intimații-pârâți nu au un titlu valabil constituit, întrucât nu au plătit integral ratele aferente contractului de împrumut.

Acest aspect nu afectează dreptul de proprietate, ci dă naștere doar unui drept de creanță în favoarea creditorului ipotecar, care poate recurge la executare silită, însă nu se poate reține că prin neplata ratelor s-ar pierde dreptul de proprietate, aspect ce a fost reținut și în decizia civilă nr. 800/ 2004 Curții de Apel București, irevocabilă.

Susținerea recurentei referitoare la existența unui pact comisoriu în contractul de împrumut, care afectează dreptul de proprietate al apelanților intimați, este nefondată. În contractul de construire nu se prevede nicio clauză derogatorie de la prevederile art. 1021, cu valoare de pact comisoriu. De asemenea, nici contractul de împrumut nu conține nici un pact comisoriu. Contractul de împrumut conține o clauză care vizează executarea silită a debitorului în caz de neplată a împrumutului. Această clauză nu are nici un efect asupra valabilității și existenței contractului de construire, contract în baza căruia intimații pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

În ceea ce privește faptul că intimații pârâți sunt beneficiarii Hotărârii nr. 696/1997, prin care li se acordă despăgubiri, care nu au fost încasate, această hotărâre nu poate desființa titlul de proprietate, nefiind obligați să primească despăgubirile, cât timp pot invoca faptul că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs formulate de recurentă, precum și a apărărilor formulate de intimați, Curtea constată următoarele:

Într-un prim motiv de recurs, se arată că Hotărârea nr. 696/1997 a emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 impunea o altă judecată a speței, bazată pe prevederile Legii nr. 10/2001. Statul a devenit proprietar prin plata efectuată, indiferent că plata a fost încasată sau nu. Ceea ce este însă important este faptul necontestării acestei decizii, iar apărarea că intimații nu cunoșteau acest înscris nu poate fi primită. Actul în sine și necontestarea sa exprimau o anume acceptare și efectele acestei conduite urmau a fi apreciate de către instanță conform art. 19 din Legea nr. 10/2001, alineat 2, ultim paragraf. Conform modificării aduse prin Legea nr. 247/1995, acest articol a fost modificat după cum urmează: "dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului".

În ceea ce privește faptul că pârâții reclamanți sunt beneficiarii hotărârii 1696/1997 prin care li se acordă despăgubiri, Curtea reține că această hotărâre nu poate desființa titlul de proprietate al pârâților reclamanți, aceștia nefiind obligați să primească despăgubirile respective, cât timp pot invoca faptul că au "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, respectiv de a beneficia efectiv de dreptul lor de proprietate.

Acordarea de despăgubiri ca și modalitate de reparare a prejudiciului prin echivalent nu poate înlătura soluționarea cererii de reparație în natură, care ar trebui să prevaleze, pentru respectarea întocmai a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Se mai are în vedere faptul că hotărârea administrativă de acordare a despăgubirilor este anterioară anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. 504 /1996, prin care numiții și au cumpărat imobilul în litigiul în temeiul Legii nr. 112/1995. astfel, hotărârea datează din 1997, în timp ce abia decizia civilă nr. 800 A/ 22.04.2004 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a III a Civilă, irevocabilă la data de 12.12.2007, a anulat contractul de vânzare-cumpărare menționat anterior.

Astfel la data soluționării cererii de restituire formulate de numiții, imobilul era deja vândut, astfel încât conform regimului juridic impus prin Legea nr. 112/1995, la acel moment, nu se mai putea avea în vedere o soluție de restituire în natură.

Ca urmare însă a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauza amintită anterior, a fost desființat titlul statului, precum și titlul subsecvent al numiților. Astfel, soluționarea acțiunii în revendicare formulate de pârâții-reclamanți nu poate fi blocată de existența unei hotărâri administrative de acordare a despăgubirilor, deoarece această hotărâre a fost emisă ca urmare a aplicării procedurii speciale reglementate de dispozițiile Legii nr. 112/1995, în timp ce revendicarea presupune aplicarea regulilor de drept comun deduse din dispozițiile art. 480 și urm. din Codul d e procedură civilă.

În alt motiv de recurs, care reprezintă de fapt un alt subargument pentru primul motiv analizat mai sus, se arată că a fost ignorată Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001 Curții Constituționale, care prevede că "nu este întemeiată nici critica potrivit căreia prevederile art. 6 alin. (1) anulează retroactiv sarcinile ce grevau imobilele preluate de către stat, deoarece aceste prevederi nu creează nici o categorie privilegiată de cetățeni, fiind, așadar, în concordanță cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție. Suplinirea omisiunii de a reglementa situația sarcinilor, care eventual au grevat imobilele la data preluării lor, intră în competența exclusivă a legiuitorului. Întrucât textul de lege criticat nu prevede nici recuperarea și nici anularea datoriilor, rezolvarea unor asemenea chestiuni concrete urmează să se facă în cadrul procesului de aplicare a legii, prin stabilirea valorii reparațiilor și a modalității în care acestea se vor acorda".

Curtea constată că, prin Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001 asupra sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilorart. 2lit. b) și c),art. 3,art. 6,art. 20alin. (1) și aleart. 24din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reținut că dispozițiileart. 2lit. b) și c), aleart. 3,art. 6,art. 20alin. (1) și aleart. 24din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt constituționale.

Dincolo de aspectul că această decizie se referă la chestiuni de ordin general privind constituționalitatea unor dispoziții din Legea nr. 10/2001, cu privire la buna sau reaua credință a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, în speță reclamanta, s-a pronunțat în mod irevocabil și cu autoritate de lucru judecat instanța judecătorească în cadrul deciziei civile nr. 2127/ 12.12.2007 a Curții de Apel București -secția a IV a Civilă, care a reținut în considerente următoarele: "în această situație, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului B prin Primarul General, prin reprezentantul său SC SA cu recurentul-pârât, este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor exprese ale art. 9 din Legea nr. 112/1995 și nu poate fi reținută buna credință a cumpărătorului, la momentul încheierii actului juridic de înstrăinare, deoarece fostul proprietar își manifestase intenția de revendicare a imobilului".

Prin urmare, în cauza de față, există o hotărâre judecătorească irevocabilă care a constatat, cu autoritate de lucru judecat, existența relei credințe a cumpărătorului, aspect care nu mai poate combătut sau repus în discuție, cu atât mai puțin ca urmare a unor constatări făcute de Curtea Constituțională în cuprinsul unei decizii de constatare a constituționalității unor dispozițiile legale.

Astfel, acest subargument invocat de recurentă nu este relevant pentru soluționarea recursului în cauza de față.

Recurentul a mai invocat faptul că prezenta acțiune a fost promovată în baza unor probe certe privind neachitarea unui contract ipotecar, ipoteză în care Codul civil prevede anumite sancțiuni aplicate debitorului. Se arată că în mod greșit a fost respins acest argument.

Curtea reține că neachitarea integrală a ratelor aferente contractului de împrumut nu afectează dreptul de proprietate, ci dă naștere doar unui drept de creanță în favoarea creditorului ipotecar, care poate recurge la executare silită.

În niciun caz, însă nu se poate reține că prin neplata ratelor s-ar pierde dreptul de proprietate, având în vedere teoria generală a obligațiilor și aspectul că transferul dreptului de proprietate a operat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (fiind un contract consensual).

De altfel, acest aspect ce a fost reținut și în decizia civilă nr. 800/ 2004 Curții de Apel București, irevocabilă.

De asemenea, se rețin ca fiind corecte apărările intimaților, în sensul că în contractul de împrumut nu s-a prevăzut niciun pact comisoriu, ci o clauză care vizează executarea silită a debitorului în caz de neplată a împrumutului. Această clauză nu are nici un efect asupra valabilității și existenței contractului de construire, contract în baza căruia intimații pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Pentru aceste considerente, și acest motiv de recurs este nefondat.

Recurentul mai invocă, cu privire la compararea de titluri, faptul că, și în ipoteza în care garanției ipotecare nu i s-ar fi dat curs, ambele titluri proveneau de la un autor comun care este Statul Român, astfel că trebuia aplicat principiul "prior tempore potior jure".

Curtea constată, înainte de toate, că pârâții reclamanți invocă drept titlu asupra bunului în litigiu contractul de construire nr. 223/1975 încheiat cu fostul. Prin decizia nr. 635/ 13.04.1982 emisă de Comitetul Executiv al Municipiului B, imobilul a fost preluat de la pârâții-reclamanți de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a Decretului nr. 182/1977.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 504 /1996, numiții și au cumpărat imobilul în litigiul în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 14213 / 18.12.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 în dosar nr. 10278/2002, a fost anulată decizia nr. 635/ 1982 Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului Prin decizia civilă nr. 800 A/ 22.04.2004 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a III a Civilă, a fost schimbată în parte sentința în sensul admiterii capătului de cerere și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/1996, decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr. 2127/ 12.12.2007 pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a IV a Civilă.

Prin urmare, se cere compararea de titluri între reclamanta-pârâtă, al cărui titlu de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 504/1996) a fost anulat în mod irevocabil, și pârâții-reclamanți, reprezentat de contractul de construire nr. 223/1975 încheiat cu fostul.

Prin urmare, chiar dacă statul a fost autorul atât al reclamantei cât și al pârâților reconvenționali, tribunalul reține că în ceea ce o privește pe reclamantă, aceasta a dobândit de la un neproprietar, spre deosebire de pârâți, care au dobândit dreptul prin vânzare cumpărare neprecedată de o preluare abuzivă, astfel că în mod corect, instanța de fond, tăcând o comparare a titlului, reținut nedesființat, ca urmare a inopozabilității deciziei civile nr. 800A/2004 a Curții de Apel București, față de reclamantă. Totuși aspectul reținerii relei credințe a pârâtei, care al rândul său, avea obligația de minime diligențe la încheierea contractului său de vânzare cumpărare, cu privire la existența unui drept de proprietate al statului, asupra imobilului, se impune a fi reținută de această instanță, ca și de instanța care a constat nul practic acest titlu, ca aspect pozitiv al puterii de lucru judecat.

Prin urmare, analizarea modului de comparare a titlurilor părților, duce la concluzia unei corecte aplicări a legii de către instanța de apel.

În final, într-un ultim motiv de recurs, se mai arată că în ceea ce privește mandatarul neavocat, ce s-a folosit de un înscris fals, avocatul nu poate reprezenta decât în baza contractului de asistență.

Cu privire la acest motiv de recurs, se constată că la termenul din 19.05.2008, Judecătoria Sectorului 6 respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului pârâților-reclamanți, având în vedere că dovada calității acestuia s-a făcut prin prezentarea originalului procurii speciale depuse la fila 31 din dosar, care respectă dispozițiile art. 67-68 din Codul d e procedură civilă, apreciind că dovada calității de reprezentant se poate face și la o dată ulterioară celei la care a fost depusă cererea reconvențională, iar prin aceasta se confirmă mandatul dat reprezentantului, titularul dreptului putând ratifica actele făcute de cel care nu avea calitatea de reprezentant.

Acest aspect a fost reiterat prin cererea de apel, și prin cererea de recurs.

Curtea reține că la depunerea cererii reconvenționale a fost depusă și împuternicirea avocațială a reprezentantului avocat al pârâților reconvenționali, prin care se atestă acordarea unui mandat de reprezentare și formulare cerere reconvențională, pentru dosarul de față.

Astfel, Curtea constată, așa cum a reținut și tribunalul, că mandatul acordat de reclamanți și nu de mandatar fost certificat conform legii avocaturii de către avocat, prin depunerea împuternicirii avocațiale, semnată și ștampilată. Prin urmare, este nerelevant faptul că procura specială prin care reclamanții au dat mandat de reprezentare mandatarului a fost semnată la data de 08.04.2008, iar aspectele legate de ratificarea mandatului apar și ele lipsite de relevanță, ca urmare a acestui raționament.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat ca nefondat.

În temeiul art. 274 din Codul d e procedură civilă, față de culpa procesuală a recurentei și având în vedere și principiul disponibilității, va obliga recurenta să plătească intimaților suma de 1190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat conform chitanței nr. 179 / 26.05.2009 emise de Cabinet de Avocat (fila 18 dosar de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de către recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr. 1662A/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți și, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimaților suma de 1190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 01.10.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

Red.AV

.red.

2 ex.

Jud Apel Secția a IV-a Civilă

decizia civilă nr. 1662A/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-

judecători apel:,

Președinte:Andreea Vasile
Judecători:Andreea Vasile, Melania Stanciu, Ileana Ruxandra

#Judecator Andreea Vasile

Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 372/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 372/2009. Curtea de Apel Bucuresti