Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 389/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul II recurs |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 389 /2010-
Ședința publică din data de 24 februarie 2010
PREȘEDINTE: Doina Măduța | - - | - JUDECĂTOR 2: Viorel Pantea |
- - | - JUDECĂTOR 3: Felicia Toader | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de recurenții pârâți și, ambii cu domiciliul în T,-,. 4, județul T, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI, cu sediul în T, B-dul -, nr. 1, județul T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în T, B-dul -, nr.1, județul T, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul procedural ales în T,-,. 4, județul T, împotriva deciziei civile nr. 334/A din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, prin care a fost modificată în parte sentința civilă nr. 4680 din 4 mai 2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 19563/2002, având ca obiect: acțiune în constatare.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 10 februarie 2010, dată la care părțile prezente au pus concluzii în recurs, concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 17 februarie 2010 și respectiv 24 februarie 2010.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, urmare a dispozițiilor cuprinse în încheierea nr. 5805 din 20 mai 2009 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus strămutarea cauzei în favoarea Curții de APEL ORADEA, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4680 din 4 mai 2006, pronunțată în dosarul nr. 19563/2002, Judecătoria Timișoaraa admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și (în calitate de succesori ai defuncților și ) împotriva pârâților, Consiliul Local al municipiului T și Primăria Municipiului T, sens în care a constatat preluarea fără titlu de către stat a cotei de parte din imobilul înscris în CF nr. 783 T, nr. top. 1084 situat în T-, cota aparținând antecesorului reclamanților ch (); a constatat nulitatea parțială absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 12014/07.02.1997 încheiat între fosta Regie Autonomă URBIS din cadrul Primăriei Municipiului T și pârâții și pentru apartamentul nr. 4 din acest imobil (rezultat din unificarea apartamentelor nr. 3 și 4), în sensul declarării nulității absolute a acestui contract pentru apartamentul nr. 4 și menținerii valabilității contractului pentru apartamentul nr. 3, deținut de pârâți în baza contractului de închiriere nr. 1516/1984, respingând în rest acțiunea.
Pentru a dispune astfel instanța de fond a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă în raport de cele statuate prin sentința civilă nr. 3888/29.03.1996, pronunțată în dosar nr. 3729/1996 al Judecătoriei Timișoara, fiind legatari cu titlu universale, în cote egale, de câte parte fiecare, instituiți prin testamentul autentificat sub nr. 15533/22.06.1983 la fostul notariat de Stat al județului T, confirmat prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 1984/1994 al aceleiași instituții.
Având în vedere că art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 înscrise în categoria persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, prin restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, atât persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării, cât și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, văzând că reclamanții au dovedit, cu hotărâre judecătorească irevocabilă că se încadrează în categoria prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a constatat că reclamanții au calitate procesuală activă să revendice imobilul.
Pe fondul cauzei, verificând valabilitatea titlului statului, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a aparținut antecesorilor reclamanților -1/2 parte și -1/2 parte și a intrat în proprietatea Statului Român prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
În raport de art. 2 alin. 1 lit. "a" din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/19.07.2005, Titlul I, care proclamă caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul decretului de naționalizare, s-a apreciat ca fiind inutilă discuția asupra conformității Decretului nr. 92/1952 cu constituția perioadei respective, cu tratatele internaționale de la care România era parte și a legilor în vigoare la acea dată.
În schimb, examinând incidența art. 1 alin. 3 din HG nr. 20/1996, modificată prin HG nr. 11/1997, care precizează condițiile în care imobilul, preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poate fi considerat valabil trecut în proprietatea statului, instanța de fond a constatat că, deși în cartea funciară sunt doi proprietari, lista anexă nu nominalizează decât pe " " cu șase apartamente, în-, la poziția 263.
Întrucât nu era proprietar decât asupra cotei de parte, rezultă că pentru cota de parte aparținând fratelui său, imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, întrucât nu s-a respectat identitatea între persoana menționată ca proprietar și lista anexă la decret ( ) și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării ( -1/2, -1/2).
Pe de altă parte, cu privire la, reclamanții deși au afirmat că nu intră sub incidența decretului, deoarece "în mod corect, nu făcea parte din categoria exploatatorilor" nu au administrat dovezi în acest sens, neputându-se constatat că, față de acest proprietar, Decretul nr. 92/1950 (care producea efecte in personam) nu a fost corect aplicat.
De aceea, instanța de fond a constatat că, pentru cota de parte, care a aparținut antecesorului reclamanților - - și care nu a fost cuprins în lista anexă la poziția 263, imobilul a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu.
Cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, pârâții și au cumpărat apartamentul nr. 4, compus din patru camere și dependințe, în suprafață de 155,78 mp.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza contractului de închiriere nr.1516/3/27.11.2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Anterior încheierii acestui contract de închiriere, etajul I al imobilului situat în T,-B, era împărțit între două apartamente: apartamentul nr. 3, compus din două camere și dependințe, deținut de (1959), titular și -soție, în baza contractului de închiriere nr. 1516/28.07.1984; apartamentul nr. 4 compus din două camere și dependințe, deținut de (1930) titular și -soție, în baza contractului de închiriere nr. 1522/22.06.1984, astfel cum rezultă și din copia cărții de imobil.
Chiar și după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cele două apartamente și-au păstrat, fiecare, individualitatea distinctă, cheltuielile de întreținere fiind încasate pe vechea împărțire a apartamentelor, aspect rezultat din listele de repartizare a cheltuielilor comune ale imobilului, în lunile octombrie 2005, respectiv februarie 2006.
Cercetând condițiile în care Legea nr. 112/1995 permite vânzarea imobilelor către chiriași, instanța de fond a constatat că, potrivit art. 6 din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normativ,"dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii".
La rândul său, art. 12 lit. "b" din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prevede: "contractele de vânzare-cumpărare la care se referă art.9 din lege le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice, dacă- sunt încheiate de chiriași care nu îndeplineau condițiile cerute de art. 6 din prezentele norme metodologice".
Văzând că pârâții și nu aveau dreptul de a cumpăra apartamentul nr.3, pe care îl dețineau în mod valabil în baza contractului de închiriere nr. 1516/28.07.1984, nu și apartamentul nr. 4, deținut de tatăl, respectiv socrul pârâților, pentru care au încheiat contract de închiriere după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, cumpărând în acest fel, două apartamente, în loc de unul singur și constatând că art. 12 lit. "b" din HG nr. 20/1996, modificată prin HG nr. 11/1997 și art. 46 alin. 1 și 4 din Legea nr. 10/2001, sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea legii, instanța de fond a admis acțiunea și a constatat nulitatea parțială absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru apartamentul pe care pârâții și nu aveau dreptul, potrivit legii, să-l cumpere.
Deși pârâții ai invocat buna-credință, respectiv convingerea că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, în condițiile în care în cartea funciară nu era notată nici o acțiune, considerațiile asupra încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea condițiilor legii speciale fac dovada relei credințe a acestora în ce privește denaturarea dreptului pozitiv de la scopul în care a fost edictat și care se referă la protecția socială a chiriașilor pe care actele normative reparatorii i-au surprins în imobilele naționalizate.
Deși instanța de fond a dispus nulitatea parțială absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, apreciindu-se că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele se restituie numai în condițiile și cu procedura prevăzută de această lege, iar reclamanții au inițiat procedura administrativă specială prevăzută de acest act normativ, situație în care reclamanții urmează să beneficieze de măsurile reparatorii (în natură sau echivalent) prevăzute de legea specială, în ipoteza restituirii în natură a apartamentului pentru care s-a declarat nulitatea absolută a vânzării.
Împotriva acestei hotărâri, toate părțile au declarat apel, calificat de instanță ca fiind recurs pentru motivele consemnate în încheierea de ședință din 12.02.2006, recurs înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr- în data de 26.09.2006.
Prin decizia civilă nr. 530/R/07.05.2007, pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timiș respins recursurile declarate de reclamanții, și pârâții, Consiliul Local al municipiului T și Primăria Municipiului T, împotriva sentinței civile nr. 4680/04.05.2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 19563/2002.
Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că excepția de prescripție a dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare invocată de pârâții intimați a fost respinsă ca nefondată întrucât acțiunea a fost înregistrata la udecătoria Timișoara la data de 14.08.2002, deci înlăuntrul termenului prevăzut de art.46 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în baza.92/1950.
Analiza conformității actului de naționalizare cu legea fundamentală atunci în vigoare, tratatele internaționale ratificate de Statul Român și celelalte legi contemporane actului de naționalizare este într-adevăr inutilă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, câtă vreme, legea specială reparatorie, respectiv, art.2 al.1, lit. a din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Titlul I din L 247/2005, califica drept abuzivă naționalizarea săvârșită în temeiul.92/1950.
Faptul că imobilul în litigiu intra sub incidența Legii nr. 10/2001, care este legea specială cu caracter reparatoriu, exclude aplicarea art.6 din Legea nr.213/1998 ce permite revendicarea unui imobil trecut în proprietatea Statului Român fără un titlu valabil dacă nu face obiectul unei legi speciale de reparație ( al.2 ), astfel că acest motiv de recurs s-a apreciat a fi nefondat.
Condițiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român și apoi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 s-a apreciat a fi corect examinate de către instanța de fond din perspectiva al.1 al.3 din HG 20/1996, astfel cum a fost modificată prin HG 11/1997 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare ale legii, care precizează condițiile de valabilitate ale titlului statului. Sub acest aspect, reclamanții nu au dovedit că în ceea ce privește cota de din imobil aparținând autorului ch, aceasta nu intra sub incidența actului de naționalizare, deși sarcina probei le revenea conform principiului actori incumbit probatio statuat de art.1169 Cod civ.
Situația anterioară a apartamentelor 3 și 4 din imobilul în litigiu cumpărate de pârâții ca o singură unitate locativă, s-a apreciat de asemenea ca fiind corect analizată de instanța de fond în baza actelor depuse la dosar și care atestă că cele două apartamente au constituit două unități locative distincte astfel cum rezultă din cartea de imobil și din modalitatea de achitare a cheltuielilor de întreținere, separat, pentru fiecare apartament, păstrată chiar și după cumpărarea acestora.
Anterior adoptării Legii nr.112/1995, cele două apartamente erau deținute în chirie de câtre pârâții si (.3) și tatăl, respectiv socrul pârâților, cu soția (.4 ). După apariția Legii nr. 112/1995, pârâții au încheiat contract de închiriere cu Statul Român și asupra.4 pe care apoi l-au cumpărat împreuna cu.3 (deși ar fi fost îndreptățiți doar la cumpărarea acestui apartament), prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată.
Operațiunea de închiriere a.4 după adoptarea Legii nr. 112/1995 și apoi cumpărarea celor două apartamente ca un tot unitar de câtre pârâții s-a apreciat ca fiind corect sancționată de către instanța de fond prin prisma art.9 din Legea nr. 112/1995, art.12 lit. b din Normele metodologice de aplicare ale legii și art.46 al.1 si 4 din Legea nr. 10/2001, sub acest aspect, reținându-se că nu are relevanță buna- credință invocată în speță, motivată cu aceea că la data cumpărării, nu era notat în cartea funciară vreun proces cu privire la imobil, întrucât normele mai sus citate au caracter imperativ și ele trebuie respectate ca atare.
Așa cum s-a arătat, apartamentul nr.3 din imobil a fost deținut cu chirie de către pârâții anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și ca atare, în temeiul art.9 din lege, aceștia au vocație la cumpărarea imobilului, cum de altfel a reținut și prima instanța.
Întrucât imobilul în litigiu este revendicat de reclamanți în procedura administrativă a legii speciale și ca atare, poate fi restituit doar în modalitățile prevăzute de aceasta lege, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins acest petit invocat de reclamanți pe calea dreptului comun.
Față de cele ce preced, s-a constatat că prima instanță a apreciat corect starea de fapt și de drept dedusă judecății, soluționând cauza in limine litis, motiv pentru care, recursurile au fost apreciate ca neîntemeiate și au fost respinse.
Împotriva deciziei Tribunalului Timiș au declarat de recurs pârâții și înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. dosar - la data de 06.08.2007, criticând-o pentru nelegalitate solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru judecarea cauzei în apel și nu în recurs.
Prin decizia civilă nr. 1100/24.10.2007 pronunțată în dosarul - Curtea de Apel Timișoaraa admis recurs declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 530/R/07.05.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-; a casat decizia civilă menționată și a dispus trimiterea cauzei la ribunalul Timiș pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 4680/04.05.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 19563/2002.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat a se constata nevalabilitatea preluării imobilului în litigiu de către stat și nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între părți cu privire la respectivul imobil.
Ulterior cererea a fost precizată, reclamanții solicitând ca pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentele în litigiu.
Precizând astfel cererea, este evident că reclamanții revendică imobilul, astfel că obiectul cererii este unul patrimonial, evaluabil în bani.
Ca urmare a faptului că tribunalul a pus în discuție calificarea căii de atac căreia îi este supusă hotărârea primei instanțe ( termenul din 13.11.2006 ) pârâtul Consiliul Local al Municipiului Tad epus la dosar două înscrisuri care atestă că valoarea de impozitare a imobilului este de 126.622,09 lei, totodată, potrivit raportului de evaluare imobiliară ( extrajudiciar) rezultă că valoarea de piață a imobilului este de 120.000 EURO, superioară și ea sumei de 100.000 lei.
Problema valorii obiectului litigiului s-a pus prima oară în fața tribunalului, instanța invocând acest aspect pentru corecta calificare ( față de dispozițiile art. 2821Cod procedură civilă) a căii de atac incidentă în cauză.
În aceste condiții, reclamantul și-a prețuit (în sensul art. 112 pct. 2 Cod procedură civilă) obiectul cererii la o valoare superioară celei avute în vedere de dispozițiile art. 2821Cod procedură civilă și, prin apărător, a apreciat că apelul este calea de atac promovată astfel cum își și intitulase, de altfel, cererea cu care a sesizat instanța de control judiciar.
Este adevărat că, față de dispozițiile art. 84 Cod procedură civilă, instanța nu este ținută de denumirea dată de parte cererii de chemare în judecată și că în baza art. 129 Cod procedură civilă, este ținută să califice această cerere, însă calificarea trebuie făcută în cadrul dispozițiilor legale incidente în cauză.
Or, după cum s-a arătat, față de dispozițiile art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă art. 129 alin ultim raportat la art. 2821Cod procedură civilă, cererea cu care tribunalul a fost învestit a fost una în apel și nu în recurs.
Calea de atac este stabilită de dispozițiile legale și nu de parte sau de judecătorie, iar în cauză sunt incidente dispozițiile art. 105 al. 2 Cod procedură civilă, astfel că excepția inadmisibilității invocată de instanță a fost respinsă ca nefondată, o altă interpretare dată de dispozițiile art. 299 Cod procedură civilă fiind de natură a limita recurenților accesul la justiție.
La soluționarea apelurilor, instanța a avut în vedere și criticile invocate de pârâți cu privire la fondul cauzei.
Apelurile au fost reînregistrate pe rolul Tribunalul Timiș sub nr. dosar - la data de 04.12.2007.
Prin decizia civilă nr.334/A din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. -, au fost respinse apelurile declarate de pârâții-apelanți, -, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, reprezentați prin Primar împotriva sentinței civile nr.4680/4.05.2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr. 19563/2002 în contradictoriu cu reclamanții -intimați și.
A fost admis apelul declarat de reclamanții-apelanți și contra aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte în sensul că:
S-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții, -, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, reprezentați prin Primar.
S-a constatat că întreg imobilul înscris în Cf 783 T nr. top 1084, situat administrativ în T,- a fost preluat fără titlu de Statul Român.
A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.12014/7.02.1997 având ca obiect apartamentul nr.4 (rezultat prin unificarea apartamentelor nr.3 și 4) din imobilul identificat mai sus încheiat între fosta Regie Autonomă Urbis din cadrul Primărie municipiului cu pârâții și -.
S-au păstrat dispozițiile sentinței atacate în limitele soluțiilor de respingere a petitelor II și III din precizarea de acțiune, vizând retrocedarea imobilului litigios și, respectiv, de anulare a " actelor juridice subsecvente" încheiate de pârâții și - cu terțe persoane.
Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele aspecte:
În ceea ce privește preluarea de către Statul Român a imobilului litigios de la cei doi frați coproprietarei, Curtea de Apel Timișoara, prin două decizii irevocabile, cea cu nr. 767/12.09.2007 și, respectiv cu nr. 1254/28.11.2007 s-a constatat că întreg imobilul litigios, înscris în Cf nr. 783 T nr. top 1084, situat administrativ în T,-, a fost preluat fără titlu de Statul Român. Cum dezlegarea dată unei probleme de drept litigioase, printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă anterioare se impune cu putere de lucru judecat, unor litigii viitoare, tribunalul, nu s-a mai preocupat de analiza motivele pentru care imobilul în discuție a fost preluat fără titlu de Statul Român, însușindu-și argumentele expuse de Curtea de Apel Timișoara, prin deciziile antemenționate.
Acestea fiind spuse, s-a apreciat a fi îndreptățită și concluzia că nemișcătorul în discuție se sustrăgea sferei de aplicare a Legii nr.112/1995, care, prin al său art.1, circumferind obiectul de reglementare al legii, vorbește de imobile cu destinația de locuințe, care au fost preluate de la proprietari persoane fizice și trecute în proprietatea statului, cu titlu; context în care imobilul era exceptat de la aplicarea art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, care prevedea posibilitatea chiriașilor titulari de contract de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora. Textele legale amintite se cer a fi puse în corelație și cu art. 25 din lege, și care spune că "prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989", altfel spus, a imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil cum este cazul celui în speță.
De altfel, reclamanții au și demarat procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001, formulând, în termen, notificarea prevăzută de art.22 din lege, încadrându-se în art. 2 alin.2 din lege potrivit căruia, " persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi"și aceasta pentru că, așa cum supra s-a anunțat, întreg imobilul ce a făcut obiectul notificării, a fost preluat fără titlu în patrimoniul statului, fiind ulterior înstrăinat, pe apartamente, în condițiile Legii nr.112/1995, chiriașilor titulari ai contractelor de închiriere încheiate anterior intrării în vigoare a legii. Pe cale de consecință, în speță au devenit incidente dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr.10/2001, care spun că " actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
De asemenea, tribunalul a mai reținut că buna-credință definită de art.1898 alin.1 din Codul civil ca fiind " credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietate" se prezumă, numai că această prezumție este relativă, astfel încât poate fi combătută cu orice mijloc de probă, inclusiv printr-o altă prezumție, chiar dacă aceasta din urmă nu este una legală, ci doar judecătorească. În speță, notorietatea abuzurilor comise de statul comunist, în materie imobiliară, prin preluarea imobilelor de la foștii proprietari considerați " exploatatori", dă naștere unei prezumții simple de preluare cu titlu discutabil (nevalabil). Altfel spus, orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, prin modurile specifice de dobândire a proprietății socialiste, trebuia sau putea să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, asupra însăși aparenței de drept, simpla ignoranță nefiind suficientă a-i conferi statului statul de dobânditor de bună-credință. făcând de faptul că la epoca adoptării Legii cu nr.112/1995, deja fuseseră admise de instanțele judecătorești (e adevărat, mai timid), acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, introduse de foștii proprietari spoliați. Ori cunoscând împrejurarea că titlul vânzătorului ar putea fi desființat printr-o hotărâre judecătorească, chiriașii ar fi trebuit să dea dovadă de maximă prudență și diligență în a cumpăra imobile din casele naționalizate, asumându-li în acest caz riscurile pe care le implica o manifestare de voință în sensul achiziționării unui astfel de apartament (mai ales că se prefigura, de însăși Legea nr.112/1995, apariția unor legi speciale de reparație).
În continuare tribunalul a mai reținut că în speță, reclamanții-apelanți și formulaseră o cerere de despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995, cerere ce a fost soluționată la data de 28.11.1997, după vânzarea apartamentelor nr.3 și 4 către chiriași (pârâții-apelanți și -), devenind astfel îndreptățită și concluzia că, pe lângă pârâții-vânzători care, evident că aveau cunoștință de cererea reclamanților, au cunoscut acest aspect sau îl puteau cunoaște, cu minime diligențe, și pârâții-cumpărători. în care, tribunalul a putut reține buna lor credință la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în discuție, pentru a opera art.45 din Legea nr.10/2001.
Ceea ce îngăduie și obligă la a se conchide că, numai neobservând particularitățile pricinii (împrejurarea că întreg imobilul a fost preluat fără titlu și că, față de lipsa unor minime diligențe depuse de chiriașii-cumpărători, coroborată cu notorietatea distribuită în jurul cazurilor de preluări abuzive de către Statul Român), prima instanță a dat eficiență numai parțial demersului judiciar inițiat de reclamanți, constatând preluarea parțială a imobilului fără titlu, și anulând contractul de vânzare-cumpărare numai în ceea ce privește unul din cele două apartamente.
Pentru motivele mai sus enumerate, tribunalul, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă a respins apelurile declarate de pârâții-apelanți, -, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, și a admis apelul reclamanților, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții, -, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, reprezentați prin Primar și, constatând că întreg imobilul înscris în Cf nr. 783 T nr. top 1084, situat administrativ în T,- a fost preluat fără titlu de Statul Român, a constatat, totodată și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.12014/7.02.1997 având ca obiect apartamentul nr.4 ( rezultat prin unificarea apartamentelor nr.3 și 4) din imobilul identificat mai sus încheiat între fosta Regie Autonomă Urbis din cadrul Primărie municipiului cu pârâții și -.
S-au păstrat însă dispozițiile sentinței atacate în limitele soluțiilor de respingere a petitelor II și III din precizarea de acțiune, vizând retrocedarea imobilului litigios și, respectiv, de anulare a "actelor juridice subsecvente" încheiate de pârâții și - cu terțe persoane, întrucât retrocedarea imobilului urmează a se face în condițiile procedurii reglementată de legea specială cu nr. 10/2001 republicată (și care a fost demarată de reclamanți prin notificarea înregistrată la data de 11.04.2001 - fila 49 din dosarul de fond), litigiul pendinte - vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare perfectat între pârâți constituindu-se numai într-o chestiune prejudicială, reclamanții urmând a obține restituirea în natură a imobilului, numai ca urmare a desființării actului juridic cu titlu oneros încheiat de Statul Român cu subdobânditorii cu titlu particular (, -), iar petitul III nu a fost suficient de determinat (în sensul că nu s-au indicat actele juridice subsecvente presupus a fi încheiate de pârâții, - cu terțe persoane).
Împotriva deciziei civile nr. 334/A din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. - au declarat recurs pârâții, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului
Prin recursul declarat pârâții recurenți și au solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate în sensul de a se dispune respingerea apelului declarat de reclamanții și, împotriva sentinței civile nr. 4680/04.05.2006, al Judecătoriei Timișoara, să se dispună admiterea apelului declarat de aceștia împotriva aceleiași hotărâri și pe cale de consecință să se dispună schimbarea în parte a sentinței civile nr. 4680/04.05.2006, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamanții și, iar în subsidiar s-a solicitat casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la udecătoria Timișoara, cu obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în toate gradele de jurisdicție parcurse.
Recurenții au invocat în susținerea recursului motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, subliniind că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 al. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 20/1996 modificate prin HG nr. 11/1997.
Arată că în mod greșit Tribunalul Timișa reținut că imobilul a fost preluat fără titlu de Statul Român, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind menționat în lista anexă la Decretul nr. 92/1950, care constituia titlu valabil de preluare în sensul că acest act normativ era conform Constituției în vigoare la data preluării.
Subliniază totodată că în literatura de specialitate se afirmă faptul că prin titlu în accepțiune a Legii nr. 112/1995, înseamnă aplicarea la o situație anume determinată a prevederilor unui act normativ în baza căruia s-a dispus trecerea în proprietatea statului, și nu situația când s-a procedat la o simplă preluare în fapt a imobilului.
Cu privire la soluția pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care s-a dispus constatarea nulității absolute a întregului contract de vânzare-cumpărare nr. 12014/1997, se arată că hotărârea e pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 46 al. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Se arată că au fost de bună-credință la încheierea contractului, în condițiile în care în cartea funciară nu era nici un proces sau cerere cu privire la imobil, având convingerea că statul este adevăratul proprietar al acestuia.
Învederează totodată că aceștia nu aveau calitatea de a aprecia valabilitatea titlului statului, acesta era în mod exclusiv atributul instanțelor de judecată.
Consideră recurenții faptul că, chiar dacă s-ar admite că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de către stat fără titlu, ei sunt puși la adăpost de dispozițiile art. 46 al. 2 din Legea nr. 10/2001.
Tot în același sens arată că la data cumpărării apartamentului, reclamanții solicitaseră numai despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, prin cererea înregistrată la 16.05.1996, iar prin hotărârea nr. 938 din 28.11.1997 a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 a fost respinsă cererea.
Subliniază în continuare că, conduita de neglijență le poate fi imputată reclamanților care nu au formulat cerere de revendicare a imobilului, nu au notat în cartea funciară o astfel de cerere, nu i-au notificat în nici un fel în legătură cu intenția lor de a revendica imobilul, și în nici un caz nu li se poate imputa lor vreo neglijență sau lipsă de diligență la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, se mai arată că imobilul s-a cumpărat în anul 1997, înainte de apariția Legii nr. 213/1998, care conține la art. 6 definirea noțiunii de bunuri preluate de stat "fără titlu valabil" și dă în competența instanțelor în a analiza valabilitatea titlului.
Apoi, la data contractării era în vigoare Hotărârea Consiliului Local nr. 65/05.11.1996, prin care se prevedea în art. 1 că pot fi vândute chiriașilor îndreptățiți, apartamentele pentru care s-au solicitat numai despăgubiri.
În ce privește suprafața înstrăinată se arată că locuința în litigiu a fost deținută de familia acestora cu mulți ani înainte de apariția Legii nr. 112/1995, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a însemnat decât materializarea dreptului lor subiectiv ocrotit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 112/1995.
De asemenea mai arată că, toate dependințele menționate în contractul de vânzare-cumpărare sunt destinate unei folosințe normale a apartamentului nr. 4, și nu pot fi utilizate separat de alte familii, apartamentul nr. 4 rezultat în urma unificării celor două apartamente alcătuind o unitate locativă, accesul în aceste dependințe, fiind asigurat numai prin încăperile deținute de aceștia, și care figurează atât în contractul de vânzare-cumpărare cât și în cel de închiriere.
Prin urmare din moment ce toate aceste dependințe au fost destinate deservirii apartamentului nr.3 și 4, respectiv a apartamentului nr. 4 după unificare, și nu există nici o altă persoană fizică îndreptățită să dobândească proprietatea acestor încăperi, interpretarea contractelor se impune a se face după intenția comună a părților contractante și nu după sensul literal al termenilor în aplicarea principiului reglementat de art. 977 Cod civil.
Omisiunea inserării în contractul de vânzare-cumpărare a unor dependințe pe care aceștia în calitate de foști chiriași le-au folosit și anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare reprezintă doar o greșeală materială și nu poate avea semnificația dobândirii nelegale a altor spații decât cele menționate în baza contractului de închiriere.
În legătură cu încăperile menționate se arată că deși nu erau prevăzute în fișa locativă la contractul de închiriere încheiat, au fost folosite exclusiv de către aceștia și nu pot fi folosite în comun cu alte familii, destinate în exclusivitate normalei folosințe a acelui apartament.
Arată că apelanții reclamanți au invocat pentru prima dată în prezenta cauză, doar prin concluziile scrise depuse la dosarul instanței de fond la data de 04.05.2006, ca motiv de nulitate a contractului faptul că anumite suprafețe locative nu ar fi fost cuprinse în contractele de închiriere, fără ca acest motiv să fi fost invocat prin acțiunea introductivă.
Se arată că prin invocarea unui motiv de nulitate nou, direct prin concluziile scrise, depuse după rămânerea cauzei în pronunțare, care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților au fost încălcate principiile contradictorialității și al apărării în procesul civil.
În legătură cu soluția pronunțată în privința apelului declarat de aceștia se arată că este eronată, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 lit. a din Legea nr. 114/1996, ale art. 3 din Regulamentul cadru al Asociaților de proprietari.
În acest sens arată că locuia încă din anul 1976 împreună cu părinții acestuia, și, precum și cu sora lui, majoră la acea dată, în apartamentul numerotat pe atunci ca fiind apartamentul nr. 4, situat în T,-. Apartamentul în care locuia familia era compus din încăperile evidențiate în schița de la fila 135 dosar fond, respectiv din trei camere și toate dependințele, mai puțin încăperile numerotate în schița cu nr. 4,9 și 15, respectiv mai puțin o cameră, pasajul și o baie, care erau deținute la acea dată de către o altă chiriașă a Statului Român.
În anul 1984, respectiva chiriașă a renunțat la drepturile sale locative asupra încăperilor pe care le deținea cu chirie, și care nu constituiau o unitate locativă de sine stătătoare, neavând dependințele strict necesare pentru a forma o locuință. Tot în acea perioadă, recurentul arată că s-a căsătorit cu actuala soție, și întrucât locuiau cu părinții, aceștia din urmă au fost de acord să le cedeze folosința uneia dintre cele trei camere din apartament.
Astfel, în anul 1984, recurenților le-a fost atribuită acea cameră la folosința căreia au renunțat părinții recurentului și totodată le-a fost atribuită și camera ce fusese deținută cu chirie de către chiriașa, precum și dependințele 15 și 9 folosite de aceasta. Tot atunci părinții recurentului au consimțit să fie inclus în contractul de închiriere și accesul la toate dependințele pe care le folosiseră împreună până la acea dată.
În urma acestor operații le-a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1516/1984, în favoarea recurenților și contractul de închiriere nr. 1522/1984, în favoarea părinților, contracte în conținutul cărora au fost cuprinse câte două camere în folosință exclusivă, toate dependințele fiind în folosință comună.
Astfel, după cum rezultă din examinarea schiței, exista o singură bucătărie, cea care fusese în folosința părinților recurentului și al acestuia, și o singură folosită tot de aceștia, iar spațiul locativ deținut de fosta chiriașă, nu avusese bucătărie, nici, așa încât în mod evident că spațiul locativ fusese folosit de părinții recurentului și de acesta împreună cu apartamentul care fusese folosit de locatara, alcătuiau o singură unitate locativă de sine stătătoare.
Prin urmare, camerele 1 și 2 au rămas menționat în contractul de închiriere al părinților recurentului, iar camerele 3 și 4 au fost cuprinse în contractul de închiriere care fusese încheiat pe numele recurentului în calitate de titular, tocmai în considerarea renunțării efectuate în favoarea lui și a soției la drepturile locative asupra camerei 3 pe care le avuseseră până atunci părinții recurentului, precum și în considerarea acordului manifestat de aceștia ca dependințele care până atunci fuseseră în folosința exclusivă a părinților și a acestuia să devină comune.
În continuarea se arată că așa cum rezultă din fișele locative din cele două contracte de închiriere, operațiunea de unificare intervenită în anul 1996 însemnat practic o legalizare a unei stări de fapt, determinată de faptul că soții locuiau împreună cu părinții recurentului, foloseau împreună încăperile care figurau în cele două contracte de închiriere, și se gospodăreau împreună, alcătuind o singură familie.
Potrivit adresei nr./1472/07.03.20065 apartamentului nr. 3 fost deținut de recurenți în baza contractului de închiriere nr. 1516/28.07.1984, iar părinții recurentului dețineau apartamentul nr. 4 cu contract de închiriere nr. 1522/22.06.1984 și ambele apartamente constituiau o singură unitate locativă, alcătuită din patru camere, cameră de serviciu și dependințe.
Recurenții împreună cu părinții recurentului, alcătuiau o singură familie, în sensul avut în vedere de legiuitor, prin art. 17 din Legea nr. 114/1996 publicat în nr. 254/21.10.1996, potrivit căruia noțiunea de "familie" în înțelesul legii, se înțelege, soțul, soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună.
Potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 114/1996, noțiunea de locuință este definită ca fiind "construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințe, dotările și utilitățile necesare, care satisface cererile de locuit ale unei familii sau unei persoane. Așa încât era firesc ca o unitate de sine stătătoare, locuită de o singură familie, în sensul avut în vedere de legiuitor, să fie deținut în baza unui contract de închiriere unic, respectiv contractul de închiriere încheiat ca urmare realizării operațiunii de unificare și să poată fi cumpărată în întregime.
De altfel, și prin art. 3 din Regulamentul cadrul al Asociațiilor de Proprietari-cuprins în Anexa nr.2 la Legea locuințelor nr.114/1996, noțiunea de apartament este definită ca fiind "o parte dintr-o clădire destinată locuirii în regim de proprietate individuală, care împreună cu cota-parte indiviză din proprietatea comună, constituie o unitate imobiliară, iar proprietatea comună cuprinde toate părțile dintr-o clădire aflată în proprietate, care nu sunt apartamente și care sunt destinate folosirii în comun de către toți proprietarii din acea clădire. Proprietatea comună include toate părțile proprietății care sunt în folosință comună, terenul pe care este construită clădirea, curtea inclusă, fundația, structura de rezistență, acoperișul terasele, coșurile de fum, scările, holurile, pivnițele, subsolurile, casa scării, tubulatura de gunoi, rezervoarele de apă, ascensoarele. Prin urmare, se apreciază, că în nici un caz legiuitorul nu a inclus în noțiunea de proprietate comună bucătăria sau alte dependințe strict necesare satisfacerii nevoilor specifice de locuit ale unei persoane sau familii și fără de care este de neconceput componența unei locuințe.
Se solicită în continuare a se avea în vedere scopul avut în vedere de legiuitor prin care s-a prevăzut ca vânzarea-cumpărarea în baza Legii nr. 112/1995 să se facă numai în favoarea chiriașilor pe care actele normative reparatorii i-au surprins în imobilele naționalizate, scop reținut de altfel și prin hotărârea atacată, a fost pe deplin atins prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea acestora și nicidecum dreptul pozitiv nu a fost deturnat de la acest scop prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat de reclamanți.
Prin urmare consideră recurenții că din moment ce s-a realizat o punere de acord a situației de fapt cu cea de drept, este absurd să se ajungă la anularea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a unificării, deși condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 erau îndeplinite pentru întreg contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu nr. 12014/07.02.1997.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 Cod procedură civilă, art. 304 pct. 9, art. 312 al. 3, art. 316 și art. 274 Cod procedură civilă.
Și recurenții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, prin recursul declarat au solicitat respingerea acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că susțin excepția tardivității acțiunii formulată de reclamanții și, acțiunea fiind introdusă la data de 19.08.2002, termenul limită de promovare a acțiunii fiind acela de 14.08.2002, potrivit art. 46 pct. 5 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește fondul cauzei și acești recurenți arată că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, acest titlu reprezentându-l în temeiul art. 1 pct. 1 din HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950, foștii proprietari încadrându-se în prevederile art. 1 din acest decret.
Învederează apoi că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nefiind incidente în cauză niciuna din situațiile menționate la art. 11 din lege care ar fi de natură să atragă anularea contractului.
În continuare recurenții susțin teza bunei credințe pârâților la încheierea contractului pentru aceleași motive, care au fost invocate și de acești pârâți în cuprinsul motivelor de recurs.
Totodată și acești recurenți susțin că contractul cu nr. 12014/1997, a fost încheiat în considerarea faptului că apartamentul nr. 3 nu constituie o unitatea locativă distinctă de apartamentul nr.4.
În drept recurenții și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, Legea nr. 10/20014 și Legea nr. 112/1995.
Prin întâmpinare intimații și, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Arată aceștia faptul că raportat la preluarea imobilului de către Statul Român fără titlu, corect instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat ca urmare a existenței unor hotărâri judecătorești cu obiecte similare.
Cât privește buna-credință a pârâților se arată că aceasta nu poate fi reținută, fiind vorba despre un imobil preluat de stat în perioada comunistă, iar orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă trebuia sau putea să aibă un dubiu, cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun.
Subliniază totodată că la data încheierii contractului erau în vigoare dispozițiile HG nr. 20/1996, dispozițiile HG nr. 11/1997, care prin art. 1 alin. 4 și art. 12 lit. a, interziceau vânzarea, către chiriași a imobilelor preluate fără titlu, sancționând cu nulitatea absolută actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziții, buna-credință nemaiputând produce efecte juridice în sensul validării actului juridic.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate Curtea constată următoarele:
Referitor la chestiunea dacă imobilul în cauză a trecut cu titlu ori fără titlu în proprietatea Satului Român, temeinic instanța de apel, a opus capătului de cerere având acest obiect puterea lucrului judecat, față de deciziile irevocabile ale Curții de Apel Timișoara cu nr. 767/12.09.2007 și 1254/28.11.2007, prin care s-a constatat faptul că întreg imobilul situat administrativ în T,-, înscris în nr. 783 T, cu nr. top. 1084, fost preluat fără titlu de către Statul Român, astfel că instanța de recurs va omite a analiza motivele invocate de către recurenți axate pe modul în care s-a realizat preluarea imobilului în cauză.
Este adevărat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112 /1995, puteau fi înstrăinate chiriașilor imobilele cu destinație de locuințe, care au fost preluate de la proprietari persoane fizice și care au fost trecute în proprietatea statului cu titlu, însă această lege cu sancționează în mod expres vânzarea imobilelor preluate în alt mod, singurele cazuri de nulitate a contractelor încheiate în baza acestei legi sunt cele prevăzute de art. 11, și anume încălcarea prevederilor art. 9 alin 6 și art. 10 din lege.
Prin urmare, se impune analizarea contractului prin prisma dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, care validează actele de înstrăinare, a unor astfel de imobile în situația în care acestea au fost încheiate cu bună-credință, analiză care de altfel a fost făcută și de către instanța de apel.
În cauză instanța de apel nu a analizat însă buna-credință a recurenților în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, și nu a stabilit pe deplin situația de fapt în baza căreia să se poată reține că aceștia au fost de rea-credință la încheierea contractului, ci s-a limitat doar să rețină îndoiala prezumată a cumpărătorilor în momentul vânzării, rezultată din faptul că ilegalitatea preluării imobilelor de către stat în perioada comunistă era de notorietate.
Procedând astfel instanța de apel nu a făcut altceva decât să interpreteze teoria bunei credințe în mod rigid, și nu în funcție de circumstanțele concrete cauzei, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate.
Criticile recurenților sub acest aspect se constată a fi prin urmare fondate, prima instanță reținând în mod corect buna lor credință la momentul contractării, rezultată din faptul că la data încheierii contractului, în cartea funciară era înscris dreptul de proprietate al statului, nefiind notată nici o cerere sau acțiune în justiție privind retrocedarea imobilului, iar prin cererea formulată de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, s-a solicitat doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură a imobilului.
În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe este relevantă sublinierea doctrinei, în sensul că subdobânditorii, nu aveau nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, ci aceștia erau obligați doar în a depune diligențe pentru a cunoaște dacă statul avea sau nu titlu, instanțele de judecată fiind cele care stabilesc valabilitatea titlului în cazul în care fostul proprietar îl contestă.
Ori în cauză, la momentul vânzării, cumpărătorii nu puteau cunoaște faptul că imobilul a fost preluat fără titlu, în cartea funciară fiind operat titlul în baza căruia statul a preluat imobilul, respectiv Decretul nr. 92/1950, caracterul nelegal al preluării fiind constatat la mult timp după aceia, prin hotărârile judecătorești mai sus menționate.
Criticile recurenților se constată a fi fondate și în privința dispoziției de anulare a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul 4, eronat instanța de fond menținând contractul doar cu privire la apartamentul 3, deținut de către pârâți în baza contractului de închiriere nr. 1516/1984.
Astfel, recurenții și au deținut cu titlu de chirie apartamentul 3 în baza contractului de închiriere nr. 1516/28.07.1984, iar apartamentul nr. 4 fost deținut cu titlu de chirie de către părinții recurentului, în baza contractului de închiriere cu nr. 1522/22.06.1984, iar potrivit adresei cu nr. -1472/07.03.2006 emisă de către Primăria Municipiului T Direcția Patrimoniu, ambele apartamente constituie o singură unitate locativă, având folosința dependințelor în comun.
Tot în același sens este de subliniat și faptul că părinții recurentului îndeplineau condițiile pentru cumpărarea imobilului pe care-l dețineau cu titlu de chirie, aceștia neaflându-se în nici una din situațiile de excepție reglementate de art. 9 al. 6 lin Legea nr. 112/1995, iar încheierea contractului pentru cele două apartamente unificate a fost posibilă tocmai datorită faptului că aceștia au înțeles a-i ceda fiului lor dreptul subiectiv născut în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de a cumpăra locuința deținută cu titlu de chirie.
Mai mult decât atât, se impune a se avea în vedere și faptul că părinții recurentului au continuat să locuiască în același imobil, și după înstrăinarea sa, potrivit fișei locative depuse la dosar, așa încât după cum corect apreciază recurenții prin unificare s-a realizat doar punerea în acord a situației de fapt cu cea de drept, și în nici un caz nu de poate reține o eludare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cum eronat susțin intimații.
Față de cele ce preced, reținându-se incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă vor fi admise recursurile declarate, de recurenții pârâți și, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, împotriva hotărârii recurate, care urmează să fie modificată în parte în sensul, admiterii și a apelurilor declarate de apelanții și, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, împotriva sentinței civile nr. 4680 din 4 mai 2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Se va respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 12014/07.02.1997, încheiat între fosta Regie Autonomă Urbis din cadrul Primăriei Municipiului T și pârâții și -, fiind menținute restul dispozițiilor deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondate recursurile civile declarate de recurenții pârâți și, ambii cu domiciliul în T,-,. 4, județul T, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI, cu sediul în T, B-dul -, nr. 1, județul T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în T, B-dul -, nr.1, județul T, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul procedural ales în T,-,. 4, județul T, împotriva deciziei civile nr. 334/A din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite și apelurile declarate de apelanții și, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, împotriva sentinței civile nr. 4680 din 4 mai 2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Respinge capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 12014/07.02.1997, încheiat între fosta Regie Autonomă Urbis din cadrul Primăriei Municipiului T și pârâții și -.
Menține restul dispozițiilor deciziei.
DEFINITIVĂ și IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 24 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
- judecător fond - Milita
- judecători apel -
- redactat decizie - judecător - 19.03.2010
- dactilografiat grefier -19.03.2010 - 8 ex.
- comunicat 22.03.2010- 6 ex.
-
-, ambii cu domiciliul în T,-,. 4, județul
- CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI, cu sediul în T, B-dul -, nr. 1, județul T
- PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în T, B-dul -, nr.1, județul
-
-, ambii cu domiciliul procedural ales în T,-,. 4, județul
Președinte:Doina MăduțaJudecători:Doina Măduța, Viorel Pantea, Felicia Toader
