Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 420/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 420R
Ședința publică de la 16 octombrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Andreia Liana Constanda
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul - pârât împotriva deciziei civile nr. 22A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurentul - pârât, personal și asistat de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/29.08.2008, aflată la fila 33 din dosar, intimata - reclamantă, prin avocat prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar, aflată la fila 32, lipsind intimații - chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 06.10.2008 intimata - chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare în 4 exemplare, ce nu a fost comunicată, prin care a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul recurentului - pârât depune copiile certificate pentru conformitate cu originalul de pe: sentința civilă nr.190/F/ 3 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr. 1939/1998, decizia nr. 85 pronunțată la 23.09.2002 de Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători în dosarul nr. 92/2001.
Curtea deliberând, față de împrejurarea că sentința depusă în copie la acest termen de judecată de către recurentul pârât nu este motivată, nu apreciază necesar a amâna judecarea cauzei pentru a primi și motivarea sentinței, câtă vreme s-ar întârzia în acest fel judecata pricinii, iar argumentele acesteia rezultă din hotărârea instanței superioare, depusă, de asemenea, la acest termen de judecată.
Reprezentantul intimatei - reclamante depune originalul procesului - verbal încheiat între - și (actualul proprietar al imobilului) la data de 10.10.2008, pe care îl comunică și părții adverse.
La interpelarea Curții, reprezentantul intimatei - reclamante învederează instanței că nu contestă semnăturile înscrisurilor depuse la termenul anterior, însă apreciază că înscrisurile vizează o altă împrejurare relevată de partea adversă prin depunerea acestor înscrisuri la dosar.
Reprezentantul recurentului - pârât învederează instanței că nu insistă în prezentarea în original a înscrisurilor depuse de reprezentantul intimatei - reclamante la termenul anterior.
Se procedează la comunicarea întâmpinării formulată de către intimata - chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, către reprezentantul recurentului - pârât și al intimatei - reclamante.
Reprezentanții recurentului - pârât și al intimatei - reclamante învederează instanței că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării care a fost comunicată în ședința publică de astăzi.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentului - pârât solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 22A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, modificarea în tot a deciziei recurate, desființarea sentinței civile a instanței de fond, respingerea primului capăt de cerere din acțiunea formulată de către - SRL referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra lucrărilor de consolidare și întreținere pe care reclamanta le-a efectuat în clădirea proprietatea pârâtului, ca nefondat și respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtului la plata contravalorii acestor lucrări în sumă totală de 143.184.996 lei (precizată ulterior la 2.338.553.172 lei) și la plata cheltuielilor de judecată, ca inadmisibil și în subsidiar ca prescris sau nefondat. Continuând, arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art.111 Cod procedură civilă, art.480 și art.494 Cod procedură civilă cu privire la primul capăt de cerere referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra lucrărilor de consolidare și întreținere pe care reclamanta le-a efectuat în clădirea proprietatea pârâtului. Arată că reclamanta nu avea un drept de proprietate asupra lucrărilor de consolidare și întreținere, ci cel mult un drept de creanță. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtului la plata contravalorii acestor lucrări, arată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au aplicat greșit prevederile art.992 cod civil referitoare la îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, arată că dreptul material la acțiune al reclamantului este prescris, față de momentul introducerii acțiunii (05.03.2004) și momentul când - SRL a devenit parte în procesul de revendicare, respectiv 19 iulie 1999. Solicită cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru. Depune concluzii scrise.
Reprezentantul intimatei - reclamante solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 22A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate. Susține că recursul formulat de recurentul pârât nu se încadrează în dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, acesta neinvocând nici un motiv de casare sau modificare a sentințe, ci se rezumă numai la critici asupra fondului cauzei, care a fost supus atenției mai multor instanțe de judecată. mai arată că soluționarea cauzei în fond s-a făcut cu respectarea dispozițiilor cuprinse în deciziile nr. 36A/18.01.2005 și nr. 309/04.05.2007, ambele pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI. Totodată, susține că s-a demonstrat că - a deținut imobilul în calitate de proprietar și a efectuat îmbunătățiri utile la acesta, care au fost dovedite prin probatoriile administrate în cauză. Fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs formulată de către recurentul - pârât împotriva deciziei civile nr. 22A/21.02.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub număr 572/5.03.2004 la Judecătoria Urziceni, reclamanta - SRL a chemat în judecată pe pârâtul pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra lucrărilor de consolidare și întreținere efectuate la clădirea proprietatea pârâtului și totodată să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii acestor lucrări (însemnând cheltuieli de întreținere de reparații și îmbunătățiri) în sumă totală de 143.184.996 lei.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în intravilanul orașului U, DN 2 B - B km 57,5, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2051/14.09.1994 încheiat cu - SA în urma licitației câștigate la data de 9.09.1994, care a avut ca obiect mijloace fixe situate în fostul complex IAS U, respectiv: imobil magazie cereale, imobil metalică și clădire preparat furaje, astfel cum acestea erau detaliate în anexa contractului, pentru prețul de 54.080.240 lei; terenul pe care se găseau amplasate aceste imobile a fost închiriat societății reclamante.
S-a mai arătat că ulterior, printr-o hotărâre judecătorească, pârâtului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra unor clădiri din aceeași incintă, printre care și magazia de cereale, precum și asupra terenului din incintă. La data de 21.06.2001, pârâtul a înstrăinat cota de 90% din dreptul de proprietate recunoscut prin sentința civilă nr. 190/2000 numiților și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 999/5723/21.06.2001 de BNP Constanța, contra prețului de 9.336.600.000 lei.
Reclamantul a arătat că pârâtul nu a făcut nici un demers pentru eliberarea proprietății, iar despre vânzarea efectuată a aflat din acțiunea de evacuare primită în luna august 2001.
Din acest contract reiese că obiectul înstrăinării îl reprezintă teren și construcție hală prestări servicii și microproducție (fostă hală de cereale) compusă din parter și etaj cu o suprafață construită la parter de 1026,12 mp, ceea ce înseamnă mai mult decât ceea ce i se recunoscuse pârâtului prin hotărârea judecătorească menționată, diferența între obiectul dreptului de proprietate dobândit și cel al dreptului de proprietate înstrăinat reprezentând-o chiar îmbunătățirile realizate de către reclamantă.
În anexa cererii de chemare în judecată, reclamanta a enumerat lucrările efectuate la imobilul restituit pârâtului constând în: instalație electrică, instalație termică, instalație sanitară, incluzând atât costul materialelor cât și al manoperei lucrărilor; compartimentarea clădirii; montarea geamurilor, ferestrelor, ușilor; montarea acoperișului; canalizare; montarea liftului; instalație de protecție pompieri; tencuială; zugrăvit; montarea de paratrăsnete, înpământări; gresie, faianță; tavane, acoperiș din tablă; taxe și autorizații pentru lucrările menționate.
Prin sentința civilă nr. 1022/30.07.2004, Judecătoria Urzicenia admis cererea și a constatat că reclamanta a efectuat la imobilul ce a fost restituit pârâtului prin sentința civilă nr. 190/3.04.2000 a Tribunalului Ialomița lucrările pretinse prin cererea de chemare în judecată și, omologând în parte raportul de expertiză întocmit de expert, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.338.214.572 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor respective.
Apelul declarat de pârât împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 36/18.01.2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale cu consecința anulării sentinței și trimiterii cauzei spre judecare în primă instanță la Tribunalul Ialomița, în considerarea valorii obiectului cererii care depășește 2.000.000.000 lei conform art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă (în forma în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată).
Recursul declarat împotriva deciziei menționate a fost anulat ca netimbrat prin decizia nr. 31/10.01.2006 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Ialomița sub nr- (nr. vechi. 562/2006), în cursul judecății, reclamanta formulând cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați chemații în garanție să restituie prețul de cumpărare a bunurilor imobile la valoarea actualizată și valoarea lucrărilor de reconstrucție și modernizare a imobilelor stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză, în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința nr. 844/10.11.2006, această instanță a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului în cererea de chemare în garanție; a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că la imobilul ce a fost restituit pârâtului potrivit sentinței civile nr. 190/3.04.2000 reclamanta a efectuat îmbunătățiri în valoare de 2.338.214.572 lei și a obligat pârâtul să restituie această sumă de bani reprezentând contravaloarea lucrărilor respective; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.
Apelurile declarate de reclamată și pârât împotriva sentinței menționate au fost admise prin decizia nr. 309/4.05.2007 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a civilă, care a anulat sentința și a trimis cauza Judecătoriei Urziceni pentru judecarea în primă instanță în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă în forma stabilită prin Legea nr. 219/2005, prin care valoarea obiectului cererilor de competența tribunalului în primă instanță a fost fixată la peste 5 miliarde lei, normă ce era în vigoare la data sesizării Tribunalului Ialomița cu soluționarea cauzei și care ar fi impus declinarea competenței judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Urziceni.
Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Urziceni sub nr- (nr. vechi 1752/2007), iar această instanță prin sentința civilă nr. 1387/10.10.2007 a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că la imobilul ce a fost restituit pârâtului potrivit sentinței civile nr. 190/3.04.2000 reclamanta a efectuat îmbunătățiri în valoare de 2.338.214.572 lei, obligând pârâtul să restituie această sumă de bani reprezentând contravaloarea lucrărilor respective; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.
a pronunța această hotărâre, s-a constatat că cererea este întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, ca izvor de obligații de sine stătător și, ca atare, este admisibilă în condițiile în care reclamanta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra investițiilor efectuate și care, prin restituirea imobilului, au intrat în proprietatea pârâtului, iar principiul pe care cererea se întemeiază este consacrat de practica judiciară ca o aplicație a dispozițiilor art. 494 Cod civil.
În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, s-a constatat că primul capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă reprezintă o acțiune în constatare imprescriptibilă, în timp ce cel de-al doilea capăt de cerere, fiind subsidiar primului, este considerat imprescriptibil, deoarece sumele solicitate reprezintă contravaloarea dreptului de proprietate asupra bunurilor efectuate de reclamantă rămase în posesia pârâtului, drept care prin natura sa este imprescriptibil.
Chiar în situația în care s-ar aprecia că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 raportat la art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, instanța a considerat că termenul de 3 ani curge de la data de 23.07.2001 când s-a pronunțat decizia civilă nr. 2233 de către fosta Curtea Supremă de Justiție, dată în raport de care acțiunea reclamantei este formulată în termen.
În ceea ce privește fondul cauzei, Judecătoria a apreciat că în aplicarea art. 160 Cod procedură civilă, dovezile administrate în acest stadiu al procesului rămân câștigate cauzei și nu se impune refacerea lor.
Astfel, prin sentința civilă nr. 190/03.04.2000 pronunțată de Tribunalul Ialomița, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2233/27.04.2002 a fostei Curții Supreme de Justiție, pârâtul a revendicat mai multe imobile de la reclamantă pe care aceasta le cumpărase de la - SA S, iar ulterior pârâtul a înstrăinat aceste imobile prin contractul nr. 999/5723/21.06.2001, îmbogățindu-se astfel pe seama reclamantei, principiu ce își are sprijin pe dispozițiile art. 494 alin. 3 Cod civil.
Reclamanta a edificat cu bună credință acele îmbunătățiri asupra imobilului care au dus la creșterea valorii bunurilor, astfel încât i se cuvine contravaloarea acestor lucrări în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert, valoare care trebuie luată în considerare deoarece reclamanta a fost evacuată din spațiul respectiv, iar o nouă expertiză nu mai este posibilă.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, s-a constatat că, deoarece reclamantei i s-au admis în totalitate pretențiile, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 alin. 1 Cod procedură civilă.
Apelul declarat de pârât împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 22/21.02.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.
În plus, Tribunalul a reținut că rezultă din actele dosarului că patrimoniul pârâtului a fost mărit în dauna celui al reclamantei, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 494 Cod civil potrivit cărora constructorul pe terenul altuia va trebui indemnizat de proprietarul care deține construcția, sens în care temeiul de drept al îmbogățirii fără justă cauză este reprezentat de dispozițiile art. 494 alin. 3 Cod civil.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs, s-a susținut în primul rând că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 111 Cod procedură civilă și art. 480 și 494 Cod civil cu privire la primul capăt de cerere referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra lucrărilor de consolidare și întreținere pe care reclamanta le-a efectuat la clădirea proprietatea pârâtului.
Efectuarea unor asemenea lucrări dă naștere, eventual, unui drept de creanță și nu unui drept real, regimul juridic al accesiunii determinând acest lucru conform art. 494 Cod civil.
De altfel, prin cel de-al doilea capăt de cerere reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii acestor lucrări, fiind evident că înțelege să valorifice un drept de creanță, și nu un drept de proprietate.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la plata contravalorii lucrărilor, recurentul a susținut că instanța de apel ce a confirmat hotărârea primei instanțe a aplicat greșit prevederile art. 992 Cod civil referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.
Această cerere, astfel cum a fost precizată la termenul din 22.03.2004, ca o acțiune având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, este inadmisibilă, deoarece nu întrunește toate condițiile materiale și juridice ale unei asemenea acțiuni.
Astfel, patrimoniul pârâtului nu s-a mărit prin vânzarea în cauză, deoarece această operațiune juridică a fost în realitate o donație, astfel cum atestă convenția din data de 26.09.2001 încheiată cu și, totodată patrimoniul reclamatei nu s-a micșorat prin vânzarea bunului revendicat de către pârât, deoarece dreptul de creanță pentru lucrările efectuate nu a încetat să existe prin această vânzare și nu a ieșit din patrimoniul acesteia în acest mod.
Indiferent de titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, constructorul de bună sau de rea credință se poate adresa cu o acțiune întemeiată pe art. 494 Cod civil împotriva proprietarului.
Pe de altă parte, reclamanta are la îndemână o altă acțiune juridică pentru recuperarea sumelor pretinse, respectiv o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 494 Cod civil împotriva proprietarului imobilului.
În subsidiar, recurentul a solicitat să se constate că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 7 alin. 1 cu referire la art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 deoarece dacă se invocă drept temei legal al pretențiilor prevederile art. 494 Cod civil, prescripția curge din momentul în care proprietarul ridică pretenții cu privire la construcții, respectiv de la data la care reclamanta a fost evinsă prin sentința civilă nr. 190/3.04.2000, când reclamanta a aflat despre pretențiile pârâtului referitoare la dreptul de proprietate al acestuia.
Nu are relevanță data la care hotărârea a rămas irevocabilă, astfel cum s-a apreciat în decizia recurată, ci data la care proprietarul a ridicat pretenții cu privire la construcții.
S-a susținut de asemenea că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 494 Cod civil și în raport de împrejurarea că o acțiune cu acest temei juridic nu mai putea fi formulată la data introducerii acțiunii, deoarece pârâtul nu mai era proprietar al clădirii.
Obligația de despăgubire prevăzută de art. 494 Cod civil este o obligațiescriptae in remce se transmite odată cu bunul, constructorul putând solicita despăgubirile doar proprietarului terenului, iar nu unui fost proprietar al acestuia.
Recurentul a susținut de asemenea că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 160 Cod procedură civilă, implicit și pe cele ale art. 494 Cod civil în ce privește stabilirea despăgubirilor.
Cuantumul pretențiilor reclamantei este exagerat, deoarece constatările raportului de expertiză nu corespund realității și contrazic actele depuse de reclamantă, reclamanta ridicând o mare parte din lucrările efectuate, conform procesului verbal din 25.09.2006 întocmit de BEJ, iar instanța de fond ar fi trebuit să dispună refacerea expertizei.
În privința cuantumului pretențiilor, s-a susținut că expertiza este irelevantă deoarece stabilește valoarea unor lucrări fără a lua în calcul gradul de uzură și cantitățile de materiale și lucrări dovedite cu înscrisuri de către reclamantă. În plus, conform art. 494 Cod civil, proprietarul putea să aleagă între a plăti valoarea materialelor și prețul muncii sau sporul de valoare, ceea ce ar fi limitat răspunderea proprietarului la valoarea efectiv dovedită prin înscrisuri.
În plus, cea mai mare parte a bunurilor aduse de reclamantă în imobil a fost dezafectată și ridicată de către reclamantă, astfel încât valoarea lor nu poate fi cerută cu titlu de despăgubiri. În acest sens este concludent procesul-verbal întocmit de către BEJ, din care rezultă că reclamanta aridicat din imobil transportatorul "interlift" utilaj, centrala termică pe combustibil și două tablouri electrice, utilaje pentru care s-au pretins și acordat despăgubii în cuantum de 782.523.550 ROL, din totalul de 2.141.277.895 ROL stabilit prin expertiză.
Recurentul a susținut că prin ridicarea acestor lucrări reclamanta a fost despăgubită de proprietara actuală a clădirii, astfel încât pretențiile sale față de pârâtul din prezenta cauză sunt nefondate.
În cursul judecări recursului, recurentul a înfățișat procesul verbal datat 25.09.2006 întocmit de BEJ, totodată, un înscris sub semnătură privată datat 9.07.2007, din care s-a pretins că ar rezulta predarea primirea bunurilor mobile indicate în procesul verbal de executare menționat.
La termenul din 16.10.2008, reprezentantul intimatei reclamantei a învederat că partea nu contestă semnăturile de pe înscrisuri, însă apreciază că sunt neconcludente pe aspectul pretins a se dovedi prin acest mijloc de probă de către partea adversă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
După cum s-a arătat, acțiunea introductivă a fost concepută cu două capete de cerere, primul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unor lucrări de consolidare și întreținere efectuate la imobilul ce a fost restituit pârâtului pe cale judecătorească, iar cel de-al doilea, vizând obligarea pârâtului la plata contravalorii acestor lucrări.
Ca atare, reclamantul a pretins că este chiar proprietarul lucrărilor descrise în anexa cererii de chemare în judecată, această cerere, astfel cum a fost formulată, fiind inadmisibilă, după cum în mod corect a susținut recurentul.
Conform art. 111 Cod procedură civilă acțiunea în constatare este inadmisibilă, câtă vreme titularul cererii are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului.
Curtea constată că o asemenea acțiune în realizare este efectiv accesibilă reclamantei, însă pentru valorificarea unui drept de creanță, și nu a unui drept de proprietate, astfel cum s-a pretins, în condițiile în care reclamanta nu este proprietara imobilului la care a efectuat pretinsele lucrări, ca atare, în virtutea accesiunii reglementate de art. 482, 492 și urm. Cod civil, lucrările ce reprezintă accesorii ale bunului principal, respectiv clădirea reprezentând fosta hală de cereale, nu pot da naștere decât unui drept de creanță.
Drept urmare, pe temeiul arătat cererea în constatare este inadmisibilă și se impune a fi respinsă ca atare.
Instanța de apel, în mod greșit a menținut hotărârea primei instanțe prin care s-a apreciat că primul capăt de cerere este admisibil, motiv pentru care recursul este fondat și în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se impune modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acestui prim capăt de cerere ca inadmisibil.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea reține că pârâtul a invocat încă din faza judecății în primă instanță excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, ce au fost respinse prin sentința Judecătoriei Urziceni, ale cărei dispoziții au fost confirmate și pe acest aspect prin decizia Tribunalului Ialomița, recurată în prezenta cauză.
În acest context, se impune, în primul rând, lămurirea cadrului procesual din punct de vedere obiectiv și subiectiv, astfel cum a fost fixat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Pretențiile reclamantei cuprinse în cel de-al doilea capăt de cerere au avut drept temei fapta pârâtului de îmbogățire pe seama micșorării patrimoniului reclamantei rezultată din vânzarea efectuată la data de 21.06.2001 și consemnată în contractul autentificat sub nr. 999 de la acea dată de BNP Constanța, prin care se pretinde că pârâtul a înstrăinat către numiții și, mai mult decât avea dreptul potrivit sentinței civile nr. 190/3.04.2000 pronunțată de Tribunalul Ialomița, diferența dintre obiectul dreptului de proprietate dobândit și cel al dreptului de proprietate înstrăinat reprezentând-o chiar îmbunătățirile edificate de reclamantă la imobil.
Așadar, reclamanta nu a intenționat desocotirea cu proprietarul imobilului pentru lucrările efectuate la imobil în virtutea accesiunii reglementate de art. 492 și 494 Cod civil, pentru că în acest caz calitate procesuală pasivă nu putea avea decât proprietarul actual al imobilului, reprezentat de o altă persoană decât cea chemată în judecată.
Acest aspect a fost lămurit încă de la primele termene de judecată în cel dintâi ciclu procesual, respectiv în dosarul nr. 572/2004 al Judecătoriei Urziceni, unde pârâtul invocase inițial excepția lipsei calități sale procesuale, la care a renunțat ulterior (termenul din 29.03.2004), față de precizările reclamantei cu privire la conținutul raportului juridic dedus judecății; prin acestea, reclamanta a arătat că pârâtul a obținut un profit, prin vânzarea efectuată, de pe urma lucrărilor realizate de către reclamantă, vânzând ceea ce nu-i aparținea și încasând contravaloarea acestor lucrări.
Drept urmare, sunt lipsite de relevanță orice referiri la dispozițiile art. 494 Cod civil care interesează desocotirea proprietarului cu constructorul pe terenul altuia, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită în cauză cu pretenții având o asemenea cauză juridică, ce interesează exclusiv raporturile dintre actualul proprietar și pretinsul constructor al unor lucrări efectuate la fosta hală de cereale (ce a avut destinația de fabrică de mobilă în perioada în care reclamanta s-a socotit proprietara acestei clădiri).
Faptul că reclamanta a solicitat contravaloarea lucrărilor efectuate la fosta hală de cereale se justifică prin aceea că pârâtul ar fi profitat de pe urma acestora și și-a mărit patrimoniul cu suma de bani reprezentând contravaloarea acestor lucrări ce nu au fost realizate de el în calitate de proprietar.
Învestită fiind cu două excepții procesuale, relative la același capăt de cerere instanța de judecată a stabilit în mod greșit ordinea de soluționare a acestora în aplicarea art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă.
Astfel, chiar dacă excepția inadmisibilității acțiunii primează în principiu față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, această ordine este întrunită numai dacă este vizată prin prima excepție, însăși calea procesuală aleasă de reclamant pentru valorificarea dreptului dedus judecății, nu înseși condițiile de exercițiu al acțiunii ce reprezintă o verificare a temeiniciei, și nu a admisibilității acțiunii.
Această ultimă ipoteză este întrunită în speță, recurentul pârât făcând referire la cerințele acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, ce trebuie îndeplinite cumulativ, cu consecința respingerii cererii în cazul neîndeplinirii cel puțin a uneia dintre ele. Or, este evident că cercetarea oricăreia dintre aceste condiții echivalează cu analiza a însuși fondului cauzei, motiv pentru care excepția invocată de către pârât nu are caracterul unei veritabile excepții procesuale care împiedică cercetarea fondului, ci reprezintă o apărare de fond, a cărei soluționare implică tocmai evaluarea temeiniciei cererii.
În aceste condiții, excepția inadmisibilității nu putea fi luată în considerare în ordinea de soluționare a unor excepții procesuale, neavând această natură, impunându-se ca instanța de judecată să soluționeze în primul rând excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În acest context, Curtea constată că operează prescripția dreptului de creanță dedus judecății, contrar celor reținute de ambele instanțe de fond în cauză.
Se impune o precizare: prescripția nu poate fi analizată decât în raport cu pretențiile efective deduse judecății, respectiv în cauză cu cele pretinse împotriva pârâtului pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. În acest mod a fost, de altfel, invocată de către pârât și analizată de către instanțele anterioare, neputând fi reținute susținerile recurentului în sprijinul acestei excepții din motivarea căii de atac care tind la încălcarea principiului disponibilității și la stabilirea unui alt obiect al cererii decât cel efectiv formulat în cauză, anume pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 494 Cod civil, interesând desocotirea proprietarului terenului cu constructorul pe terenul acestuia.
Chiar dacă prin recurs pârâtul aduce alte argumente decât cele invocate în susținerea excepției de la momentul la care aceasta a fost adusă în discuție, excepția nu poate fi ignorată, întrucât ea a făcut obiectul judecății și Curtea se socotește învestită cu analiza legalității respingerii sale, prin criticile formulate în recurs.
Date fiind obiectul și cauza juridică a cererii în pretenții formulate de reclamantă, Curtea constată că reclamanta pretinde mărirea patrimoniului pârâtului pe seama micșorării patrimoniului său prin vânzarea efectuată la data de 21.06.2001.
Cu toate acestea, nu poate fi luată în considerare această dată ca moment de început al curgerii termenului de prescripție de 3 ani deoarece pretinsa mărire a patrimoniului pârâtului prin includerea lucrărilor de consolidare și întreținere efectuate la imobilul restituit pârâtului pe cale judecătorească nu a avut loc la momentul vânzării și, eventual, al încasării prețului acesteia, ci într-un moment anterior, respectiv chiar în procesul ce a avut ca obiect restituirea imobilului către pârât prin sentința civilă nr. 190/03.04.2000 a Tribunalului Ialomița.
Chiar dacă, astfel cum susține reclamanta, în cuprinsul sentinței nu se face referire explicită la lucrările de consolidare efectuate de către reclamantă, acestea sunt înglobate în bunurile ce au fost restituite pârâtului, făcând corp comun cu acestea și neputând fi delimitate ca bunuri distincte.
Chiar dacă în hotărârea judecătorească se precizează că este vorba despre o restituire, pârâtului i-a fost recunoscută posesia de drept asupra bunurilor în starea actuală, și nu în starea de la momentul preluării imobilului de către stat, în absența unei mențiuni contrare explicite.
Ca atare, aceste moment trebuie luat în considerare în calculul termenului de prescripție, reținându-se că, în aplicarea art. 8 alin. 2 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Nu pot fi luate în considerare susținerile reclamantei în sensul că fapta ilicită s-ar fi produs abia prin vânzarea bunului către terți.
Drept urmare, ceea ce interesează în cauză este momentul rămânerii definitive a sentinței menționate, dat fiind că hotărârea primei instanțe rămasă definitivă are caracter executoriu și poate fi socotit ca moment la care reclamanta a cunoscut pe autorul faptei pretinse, respectiv al îmbogățirii fără justă cauză pe seama sa, susțineri similare fiind formulate chiar de către pârât prin concluziile scrise depuse în cadrul judecății în primă instanță (fila 21, dosar nr- al Judecătoriei Urziceni ).
Or, sentința a rămas definitivă la data de 19.09.2000, când Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a civilă a respins ca nemotivat apelul - SRL U prin decizia nr. 456, fiind nerelevante căile ulterioare de atac parcurse, câtă vreme în urma soluționării acestora sentința a fost menținută ca atare.
În aceste condiții, Curtea constată că de la data de 19.09.2000 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 5.03.2004, au trecut mai mult de 3 ani, ca atare cererea în despăgubiri este prescrisă și se impune a fi respinsă ca atare.
Față de această soluție, în raport cu care recursul urmează a fi admis (evident, avându-se în vedere și soluția dată primului capăt de cerere), Curtea apreciază că nu se impune cercetarea celorlalte critici formulate prin recurs vizând însuși fondul cauzei, respectiv neîndeplinirea condițiilor materiale și juridice ale acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză și cuantumul despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului prin hotărârea primei instanțe, confirmată în apel, constatându-se de altfel că aceste ultime critici nu vizează obiectul cererii astfel cum a fost formulat în cauză, ci o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 494 Cod civil vizând desocotirea dintre proprietarul terenului și constructor, cu care instanța nu a fost învestită în cauză.
Față de considerentele expuse, Curtea va admite recursul și modificând în tot decizia recurată, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va schimba în tot sentința în aplicarea art. 296 Cod procedură civilă, în sensul respingerii primului capăt de cerere ca inadmisibil și al celui de-al doilea, ca prescris.
Conform art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga intimata reclamantă la 5534 lei cheltuieli de judecată către recurentul pârât, efectuate în recurs și apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de către recurentul - pârât împotriva deciziei civile nr. 22A/21.02.2008 pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă PENTRU și intimații - chemați în garanție STATUL ROMÂN prin Ministerul Economiei și Finanțelor și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul împotriva sentinței civile nr. 1387/10.10.2007 a Judecătoriei Urziceni și, pe fond:
Respinge ca inadmisibilă cererea reclamantei de constatare a dreptului de proprietate asupra lucrărilor de consolidare efectuate la imobil.
Respinge ca prescrisă cererea în despăgubiri formulată de reclamanta
Obligă intimata reclamantă la 5534 lei cheltuieli de judecată către recurentul pârât efectuate în recurs și apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.10.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
- -
GREFIER
Red. AC
Tehnored. AP
2 ex./27.12.2008
Judecători apel - Tribunalul Ialomița
Președinte:Andreia Liana ConstandaJudecători:Andreia Liana Constanda, Elena Viviane Tiu
