Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 424/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 424/R/2008
Ședința publică din 18 februarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Maria Conț
JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Silvia Nicorici Alexandrina
: - -
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta și, respectiv, de pârâtul ORAȘUL VIȘEU DE, PRIN PRIMAR, împotriva deciziei civile nr. 206/A din 13 iulie 2007 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții, și pe pârâții PREFECTURA JUD. M, SERVICIUL DE GOSPODĂRIRE COMUNALĂ ȘI LOCATIVĂ VIȘEU DE, având ca obiect acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente, avocat, și reprezentanții reclamanților intimați și, avocat și avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 14 februarie 2008, pârâtul recurent Orașul Vișeu de, prin primar, a trimis prin fax un script intitulat "răspuns la întâmpinarea depusă la data de 14.01.2008", care, în realitate, este o precizare la motivele de recurs, un exemplar înmânându-se reprezentantului reclamanților intimați.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. art. 3021lit. c, art. 303 alin. 1 și 2 și art. 306.proc.civ, invocă excepția decăderii pârâtului recurent Orașul Vișeu de, prin primar, din dreptul de a-și mai preciza sau completa motivele de recurs.
De asemenea, se constată că, în cursul acestei zile, pârâtul recurent Orașul Vișeu de, prin primar, a trimis prin fax concluzii scrise, prin care solicită și judecarea cauzei în lipsă, un exemplar înmânându-se reprezentantului reclamanților intimați.
Reprezentanta pârâtei recurente depune la dosar acte de stare civilă privitoare la fiul pârâtei recurente, respectiv
Curtea, din oficiu, invocă excepția inadmisibilității parțiale a acelor motive de recurs din ambele recursuri ce vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, respectiv care implică o reapreciere a probelor administrate în cauză, dat fiind că aceste motive de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 10 și 11.proc.civ., în prezent abrogate.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta pârâtei recurente pune concluzii arătând că susține doar cererea subsidiară, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și a menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 61/1101.2006 a Judecătoriei Vișeu d S u s, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4.800 lei, în toate instanțele, conform notei de cheltuieli pe care o depune la dosar.
Reprezentanta recurentei mai precizează că este incidentă excepția prescripției dreptului la acțiune, deoarece instanța de recurs, în primul ciclu procesual, nu a tranșat problema, care este de ordine publică.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul recurent Orașul Vișeu de, prin primar, este de acord cu admiterea acestuia, așa cum a fost formulat inițial.
Reprezentantul reclamanților intimați, avocat, solicită respingerea recursurilor declarate de pârâții și Orașul Vișeu de, prin primar, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată conform facturii fiscale pe care o depune la dosar.
Menționează că este inadmisibilă excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât ea a fost înlăturată motivat în recurs, decizia fiind obligatorie. Arată că sunt inadmisibile și acele critici din recurs care privesc netemeinicia hotărârii și reaprecierea probelor.
Ambele părți, având cuvântul în replică, fac referiri la conceptul de bună, respectiv rea-credință, care trebuie reținut în speță, argumentându-și punctul propriu de vedere.
Curtea, deliberând, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 61/2006 a Judecătoriei Vișeu d S u s, dosar nr. 3564/2005, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâților, Orașul Vișeu de, prin primar, Vișeu de și Prefectura
S-a respins excepția de necompetență materială invocată de pârâți.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâtul Orașul Vișeu de a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, însă aceasta nu este întemeiată.
Termenul de prescripție s-a împlinit la data de 14.08.2002, dar curgerea termenului s-a întrerupt prin trimiterea, de către reclamanți, a notificării nr. 132/16.10.2001. Primăria Vișeu de a răspuns notificării doar la data de 17.11.2005, prin dispoziția nr. 1349/2005, astfel că sunt incidente prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu instituie un regim special al prescripției, astfel că aceasta poate să fie întreruptă.
Pe fond, se arată că pârâta a devenit chiriașă a locuinței din Vișeu de,- în anul 1980, iar la data de 2 sept 1996, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, a solicitat cumpărarea imobilului.
Cererea a fost aprobată și s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 83/23.06.1997.
Reclamanții nu au uzat de drepturile conferite prin Legea nr. 112/1995, motiv pentru care Primăria Vișeu de a procedat legal la vânzarea locuinței.
Reclamanții beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001 și au dreptul la despăgubiri, în condițiile art. VII din Legea nr. 247/2005.
Prefectura jud. Maa tribuit în proprietate pârâtei, prin ordinul nr. 1825/2002, terenul aferent locuinței în litigiu, în baza cumpărării acesteia de la stat.
Față de cele menționate mai, urmează să fie respinsă acțiunea, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 244/06.09.2006 a Tribunalului Maramureș, dosar nr-, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, iar sentința primei instanțe a fost păstrată.
Prin decizia civilă nr. 551/19.-03.2007 Curții de Apel Cluj, dosar nr-, s-a admis recursul înaintat de reclamanți, decizia instanței de apel a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.
În considerentele deciziei instanței de recurs au fost tranșate irevocabil unele chestiuni juridice astfel:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a arătat că a fost soluționată de Judecătoria Vișeu d e în sensul respingerii ei, cu motivarea că termenul de prescripție de un an, prevăzut de dispozițiile mai citate, s-a întrerupt prin formularea de către reclamanți a notificării cu nr. 32/16.10.2001.
Dispozițiile sentinței privitoare la respingerea acestei excepții nu au fost atacate de către pârâți, astfel că soluția dată de judecătorie a devenit irevocabilă.
În apel, problema prescripției dreptului la acțiune nu a fost analizată, deși și prin întâmpinările formulate în apel pârâții au reiterat excepția.
Cum decizia a fost atacată doar de reclamanți, instanța de recurs nu mai poate examina existența excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece s-ar înfrânge principiul reglementat expres de art. 2961Cod proc.civ. aplicabil și în recurs, conform art. 316 Cod proc.civ. al neînrăutățirii situației în propria cale de atac.
Analizând titlul de preluare de către stat a imobilului în litigiu, Curtea de Apel Cluja statuat că imobilul a trecut în proprietate de stat fără un titlu valabil.
S-a reținut că nici prima instanță, nici instanța de apel nu au verificat existența bunei-credințe a pârâtei cumpărătoare, rezumându-se a concluziona că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost valabilă, fiind conformă cu legile în vigoare la data înstrăinării.
Dispozițiile art. 292.pr.civ. coroborate cu cele ale art. 129 alin. 5 Cod proc.civ. impuneau ca instanța de apel, în vederea legalei și temeinicei soluționări a cauzei, să analizeze existența bunei sau relei-credințe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Cum judecata în recurs este limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod proc.civ. nu ar fi posibil ca pentru prima dată în recurs să se stabilească starea de fapt din care să se deducă buna sau reaua-credință a pârâtei.
În rejudecare, s-a dispus ca instanța de apel să analizeze și să stabilească starea de fapt ce se deduce din probele administrate la solicitarea reclamanților, în raport de care va concluziona dacă pârâta cumpărătoare a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu cu bună-credință.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 206/13.07.2007 a Tribunalului Maramureș, dosar nr-, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apelul reclamanților formulată de pârâta, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a admis apelul formulat de reclamanți și sentința primei instanțe a fost schimbată, astfel:
A fost admisă acțiunea introdusă de reclamanți, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 83/23.06.1997, încheiat între pârâții Vișeu de și, având ca obiect locuința situată în Vișeu de,-.
S-a constatat și nulitatea absolută a Ordinului Prefectului M nr. 1825/07.10.2002, privind terenul în suprafață de 475 mp aferent casei de locuit.
S-a dispus restabilirea situației anterioare din CF 6316 Vișeu de, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei.
În cuprinsul deciziei se arată că pârâta, prin cererea din 11 iulie 2007, aderat la apelul reclamanților, prevalându-se de prescripția dreptului la acțiune.
Având în vedere soluționarea dată acestei excepții prin decizia instanței de recurs, nu se mai poate lua în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune.
Aderarea la apel este o varietate de apel și se poate introduce până la prima zi de înfățișare.
Față de prevederile art. 315.pr.civ. se observă că aderarea la apel nu putea fi exercitată după casarea deciziei tribunalului, astfel că, în acest al doilea ciclu procesual, ea este inadmisibilă.
Imobilul în discuție a constituit proprietatea apelanților, trecut în proprietate de stat, în baza Decretului nr. 223/1974.
Pârâta a fost și ea proprietara unui imobil din Vișeu de,-, expropriat prin Decretul nr. 223/1979, urmând a fi demolat pentru edificarea unor blocuri de locuit.
La data încheierii contractului de închiriere pârâta a ascuns faptul că din familia ei făcea parte și fiul G, contrar regulii prevăzută de art. 970. civ. prevederilor Legii nr. 5/1973.
În sensul legislației locative de atunci, din familie făceau parte inclusiv copiii minori și cei majori, care erau trecuți în fișa locativă a imobilului.
În fișa aferentă contractului de închiriere din anul 1980 fost trecută doar fiica, nu și fiul
Întrucât locuința pârâtei nu a mai fost demolată, fiul Gad obândit calitatea de chiriaș al imobilului, în data de 11.12.1981.
Ulterior, pârâta nu a solicitat restituirea în natură a locuinței conform Legii nr. 112/1995, dar împreună cu fiul ei, prin fraudarea legii, au încheiat contractele de vânzare-cumpărare nr. 83/23.06.1997 și nr. 140/29.06.1999.
În baza acestor contracte, pârâta a devenit proprietara locuinței reclamanților, iar fiul ei, proprietarul fostei ei locuințe.
Pârâtul de rândul III și-a încălcat obligația referitoare la întreprinderea tuturor demersurilor necesare clarificării situației juridice a locuințelor.
Încălcarea nu a fost posibilă fără manoperele dolosive folosite de cei doi și a conivenței culpabilă dintre ei și pârâtul III, la care a achiesat și reprezentantul legal al pârâtului II.
Invocarea bunei-credințe de către aceștia nu mai este posibilă, cât timp conduita lor nu a fost loială, prudentă și diligentă, iar îndoiala cea mai mică exclude aplicarea prezumției prevăzută de art. 1898 alin. 1. civ.
Ca atare, pârâta cumpărătoare nu se poate apăra invocând buna-credință.
Cum prima instanță a reținut o stare de fapt și a făcut o greșită aplicare a legii, se impune schimbarea hotărârii judecătoriei.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Orașul Vișeu de, prin primar, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului promovat de reclamanți și păstrării hotărârii primei instanțe.
În motivare, recurentul susține că decizia este nelegală, întrucât acțiunea reclamanților trebuia respinsă, ca inadmisibilă.
Astfel, cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 83/23.06.1997, încheiat între Vișeu de și, acesta a fost încheiat pe baza aprobării cererii nr. 195/15.04.1997, a pârâtei, chiriașa în temeiul contractului de închiriere nr. 1017/01.06.1980.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu a fost încheiat în frauda reclamanților, având în vedere faptul că imobilul nu a făcut parte din categoria celor exceptate de la vânzare și faptul că reclamanții nu au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Întrucât apelanții nu erau cetățeni români la data apariției Legii 112/1995, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 132/16.10.2001, au solicitat restituirea în natura sau contravaloarea imobilului compus din casă de locuit și teren aferent situat în Vișeu de,-/A, județul M, identificat prin CF nr. 6316, cu nr. top 140/b/3, preluat în mod abuziv.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (Legea nr. 112/1995), iar potrivit art. 20 alin 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, teren și construcție.
Consideră că actele juridice de înstrăinare au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, motiv pentru care sunt și rămân valabile.
Cu privire la constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului nr. 1825/07.10.2002, arătă că a fost emis în mod legal, în temeiul art. 36, alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, potrivit căruia "Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție".
Cât privesc susținerile că instanța a ignorat efectul devolutiv al apelului, prin neanalizarea apărărilor făcute în fața instanței, în opinia sa nici acestea nu pot fi primite.
Se poate observa ca de fapt motivele de apel sunt motivele reiterate din acțiunea principală, astfel ca instanța a procedat la analizarea apelului prin prisma motivelor invocate în cererea de apel cât și în baza efectului devolutiv al apelului, analizând judicios problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe, în limitele stabilite de reclamant, neignorând astfel efectul devolutiv.
Decizia a fost atacată cu recurs, în termen legal, și de pârâta, care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și a menținerii sentinței.
În drept, pârâta invocă prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9.pr.civ.
În memoriul său, această recurentă susține că hotărârea este nelegală, fiind greșit respinsă cererea de aderare la apel și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Potrivit dispozițiilor art. 311 din pr.civ. "hotărârea casată nu are nici o putere".
In această situație, judecata apelului este reluată, începând cu prima zi de înfățișare.
În raport de dispozițiile legale invocate, prima zi de înfățișare s-a consumat la acest din urma termen, la care, prin registratura instanței, s-a depus cererea de aderare.
Excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de procedură, absolută, ntrucât se invocă neregularități procedurale și privește încălcarea unor norme-cu caracter imperativ.
Acest tip de excepții pot fi invocate de către oricare dintre părți, de instanță din oficiu și în orice moment al procesului, chiar în căile de atac.
Instanța de apel a insistat ca îndrumarul din decizia de casare să fie respectat, dar reclamanții-apelanți au refuzat să solicite probațiune.
Este de observat faptul că actele dintr-un dosar atașat, invocate doar prin concluziile scrise, depuse în urma dezbaterii apelului, nu pot constitui o probă în adevăratul sens al legii, ele nefiind administrate în mod nemijlocit, și astfel neopozabile ei.
Instanța de apel a stabilit o stare de fapt eronată, fără un suport probator, și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În continuare, recurenta reia în discuție starea de fapt constând în succesiunea actelor și faptelor juridice intervenite asupra imobilului în litigiu, începând cu data preluării de către stat și până la promovarea acțiunii.
Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 5/1973, privind administrarea fondului locativ, definesc "familia" în sensul că din aceasta fac parte soții și copiii, precum și părinții soților întreținuți de aceștia.
La data închirierii locuinței preluate de la reclamanți, pârâta nu-l mai putea considera pe fiul său G, născut la data de 13.11.1947, care nu locuia în familie, ca un titular al contractului de închiriere.
Acesta avea la momentul respectiv, o altă locuință închiriată, pe-.
Raportat la dispozițiile art. 2, art. 9, art. 10 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, se poate limpede observa ca instanța le-a interpretat în mod eronat, ajungând la concluzia că pârâta a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
B-credință, care înlătură de la sancțiunea nulității absolute contractele de vânzare-cumpărare asupra imobilelor preluare fără titlu valabil, este reglementată de dispozițiile art. 1898. civ. și este definită ca fiind "credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
B-credință se prezumă, iar opusul ei, reaua-credință, trebuie dovedită de cel care o invocă.
În aprecierea bunei-credințe a dobânditorilor se are în vedere că aceștia au luat cunoștință de faptul că statul este înscris ca titular al dreptului de proprietate. Eventuala contestare în instanță a valabilității titlului statului se putea face numai la inițiativa fostului proprietar și nici într-un caz la cererea chiriașului, posibil cumpărător.
Principiul ocrotirii bunei-credințe nu are, în sensul Legii 10/2001, o semnificație diferită de cea din dreptul comun.
Pornind de la toate cele menționate mai, rezultă, fără putință de tăgadă, că a dobândit imobilul fiind de bună-credință, recurenții nerăsturnând această prezumție și nedovedind contrariul.
Faptul că pârâta a fost deposedată de un imobil, pe care nu l-a putut solicita conform Legii nr. 112/1995, deoarece nu îndeplinea cerințele legii, nu este în măsură a răsturna buna-credință.
Tribunalul a făcut confuzie între reaua-credință și frauda la lege, aceasta din urmă fiind sinonimă cu eludarea legii, ca încălcare sau nesocotire intenționată a dispozițiilor legale cu prilejul încheierii sau executării unui act juridic.
În mod greșit instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată și la nivelul cuantumului solicitat.
În raport de situația în care avocatul reclamanților a fost prezent la un singur termen, cuantumul cheltuielilor este exagerat, motiv pentru care instanța poate și chiar are obligația legală de a-l cenzura.
Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursurilor și menținerea deciziei, ca fiind legală.
Arată că sunt inadmisibile criticile privitoare la soluționarea cererii de aderare la apel și a excepției prescripției dreptului la acțiune, care au fost rezolvate irevocabilă prin decizia instanței de recurs.
Intimații procedează la o expunere pe larg a situației de fapt a demersurilor efectuate în vederea retrocedării imobilului în litigiu, a stadiului procesual prezent al cauzei.
Curtea de Apel Cluja statuat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar concluzia se impune instanței de rejudecare.
Concluzia este că aceștia sunt proprietari ai întregului imobil pretins, îndrituiți la restituirea în natură, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În rejudecare, tribunalul avea de stabilit, pe baza probelor administrate, doar un singur aspect, dacă pârâta a avut sau nu calitatea de cumpărător de bună-credință.
În cuprinsul întâmpinării, aceiași reclamanți își însușesc argumentele tribunalului în legătură cu situația de fapt incidentă în speță și reaua-credință evidentă a cumpărătoarei la data încheierii actului juridic de înstrăinare.
Raportat la dispozițiile art. 316, art. 293, art. 2931este evident că aderarea la apel poate fi exercitată numai cu prilejul formulării și judecării apelului, dar în nici un caz cu prilejul rejudecării cauzei în fond, după casarea hotărârii de către instanța de recurs.
Ambii reclamanți erau cetățeni germani, astfel că nu au putut formula cerere de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 112/1995.
Au întreprins demersurile legale pe temeiul Legii nr. 10/2001, prevalentă în această materie fiind măsura reparatorie a restituirii în natură.
Toate înscrisurile depuse în probațiune, inclusiv cele din dosarul atașat în primul apel, nr. 241/2000, au fost atent examinate cu ocazia rejudecării, iar tribunalul a decis fără putință de tăgadă deplina reaua-credință a pârâtei și a fiului său.
La data de 14 februarie 2008, recurentul Orașul Vișeu de a înregistrat la dosar un script intitulat "Răspuns la întâmpinarea depusă la data de 14 ianuarie 2008", care, în parte, reprezintă o suplimentare și dezvoltare a criticilor aduse de acesta la adresa deciziei tribunalului, motiv pentru care, în ședința publică de astăzi, instanța a ridicat, din oficiu, excepția decăderii recurentului din dreptul de a expune alte motive de recurs, raportat la prevederile art. 306 alin. 1 și 2, art. 303 alin. 1.pr.civ. (decizia atacată a fost comunicată acestuia la data de 17.09.2007). Prezintă același regim juridic și scriptul denumit "Concluzii scrise", depus de același recurent la data de 18 februarie 2008.
În consecință, aceste noi motive de recurs nu pot fi luate în considerare la analizarea legalității hotărârii dată de Tribunalul Maramureș.
Recursurile sunt nefondate.
Acțiunea intentată de reclamanții și, în calitate de foști proprietari ai imobilului preluat abuziv de stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, în data de 18.04.1979 și, respectiv, în data de 28.04.1980, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâții Vișeu de și, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatare nulității absolute a ordinului emis de Prefectura M pentru atribuirea în proprietate a terenului aferent casei de locuit din Vișeu de,-, rectificare de CF, a fost soluționată diferit de către instanțele de fond.
Dacă judecătoria, respingând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, a considerat că cererea formulată de aceștia este neîntemeiată, contractul de vânzare-cumpărare fiind perfectat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul, în rejudecarea apelului reclamanților, a reapreciat starea de fapt incidentă în cauză, pe baza unei noi interpretări a probelor administrate, ajungând la concluzia contrară, a nulității actului juridic de înstrăinare și a actului subsecvent, de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului, reținând fraudarea Legii nr. 112/1995 de către cumpărătoarea și o evidentă rea-credință a acesteia la momentul încheierii contractului.
Prezenta cauză a mai parcurs un ciclu procesual în recurs, unde, prin decizia civilă nr. 551/19.03.2007 a Curții de Apel Cluj, dosar nr-, a fost casată decizia inițială pronunțată în apel d e Tribunalul Maramureș, iar pricina a fost trimisă spre rejudecare.
Așa cum toate părțile au învederat, prin decizia instanței de recurs au fost tranșate irevocabil mai multe probleme litigioase, care, potrivit dispozițiilor art. 315.pr.civ. se impun instanței de rejudecare și nu mai pot face obiect al dezbaterii contradictorii.
Astfel, învestită de către pârâta cu rezolvarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, Curtea de Apel Cluja înlăturat orice posibilitate de reexaminare a acestei apărări de fond a lui, argumentând că, atâta timp cât excepția a fost respinsă de către judecătorie, iar pârâții interesați nu au declarat apel, achiesând în acest fel la hotărâre, pârâți care nu au atacat nici omisiunea tribunalului dea se pronunța asupra excepției, instanța de recurs are de soluționat exclusiv calea de atac formulată de către reclamanți. Or, în această ipoteză, s-a decis că, în raport de prevederile art. 2961.pr.civ. cercetarea pe fond a excepției ar înfrânge principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac.
Ca atare, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost considerată ca inadmisibilă în calea de atac a recursului promovat numai de către reclamanți.
Reanalizarea acestei excepții în cadrul rejudecării apelului reclamanților, după casare, respectiv în fața acestei noi instanțe de recurs, are aceeași soartă juridică, a inadmisibilității, chestiunea neincidenței prescripției dreptului la acțiune fiind irevocabil clarificată.
Critica recurentei referitoare la respingerea, de către tribunal, ca fiind inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul reclamanților, este nefondată.
Sunt corecte și legale apărările invocate de reclamanții intimați prin întâmpinare, privitoare la momentul până la care poate fi depusă cererea de aderare la apel, astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 293.pr.civ.
Prima zi de înfățișare în cadrul apelului exercitat de reclamanți împotriva sentinței dată de prima instanță s-a epuizat încă în primul ciclu procesual parcurs de cauză, în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, iar formularea unei astfel de cereri după casarea hotărârii de către instanța de recurs, care, în soluția pronunțată, a avut în vedere împrejurarea esențială a neatacării de către pârâtă a sentinței Judecătoriei Vișeu d S u s, nu reprezintă altceva decât o încercare de eludare chiar a efectelor juridice produse prin decizia irevocabilă a curții de apel, a problemelor de drept dezlegate ce sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Ca atare, se observă că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9.pr.civ.
Pârâta s-a prevalat și de situația menționată în art. 304 pct. 5.pr.civ. fără ca, în memoriul său, să facă referire la formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.pr.civ. care să fi fost încălcate de instanța de apel. Consecința este că această critică nu poate fi cenzurată în recurs.
Se mai observă că, în mare parte, atât memoriul de recurs al pârâtului Orașul Vișeu de, cât și memoriul redactat de pârâta conțin trimiteri clare la starea de fapt descrisă în speță, în cuprinsul lor se procedează la interpretări și reaprecieri de probe, ceea ce, în contextul abrogării art. 304 pct. 10 și 11.pr.civ. este inadmisibil în faza procesuală a recursului.
În acest sens, în ședința publică de astăzi, din oficiu, curtea a invocat excepția inadmisibilității acelor critici din recursurile înaintate de pârâți prin care este vizată netemeinicia hotărârii și se tinde la o reverificare a probelor administrate.
Nu se mai poate pune în discuție existența și succesiunea actelor și faptelor juridice ce au avut loc în speță, în legătură cu obiectul pricinii deduse judecății de către reclamanți, ci, în funcție de circumstanțele concrete reținute de instanța de apel, trebuie cercetat modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie.
Casarea deciziei inițiale din apel s-a făcut întrucât tribunalul a omis să examineze elementul bunei sau relei-credințe la data perfectării actului juridic de înstrăinare, ca împrejurare relevantă ce atrage sau, dimpotrivă, împiedică aplicarea sancțiunii nulității absolute, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Recurenții, raportându-se la prevederile Legii nr. 112/1995 și din perspectiva situației concrete a lui, au susținut că partea adversă nu a reușit să răstoarne prezumția bunei-credințe instituită prin art. 1898, art. 1899. civ. că eroarea în care s-a aflat cumpărătoarea la data perfectării actului juridic de înstrăinare, cu privire la calitatea vânzătorului de adevărat proprietar al imobilului, a fost determinantă și invincibilă, dreptul său de proprietate fiind apărat pe temeiul principiului aparenței în drept și a ocrotirii bunei-credințe, în timp ce, din contră, intimații și au sprijinit și întărit argumentele din decizia tribunalului, insistând asupra faptelor care, în opinia lor, demonstrează cu succes reaua-credință și complicitatea lui, alături de conduita culpabilă a fiului ei, G, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Însă, toate aceste expuneri și evocări de fapte în legătură cu demersurile concrete ale părților, reclamanți și pârâți, în scopul redobândirii proprietății asupra imobilului preluat abuziv de stat, respectiv cele vizând achiziționarea aceluiași imobil, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu pot fi reluate în discuție în cadrul acestei căi de atac.
Nu poate fi ignorată critica recurentei în ceea ce privește pretinsa fraudare a Legii nr. 112/1995, ca și manoperele dolosive imputabile acesteia și fiului G, prin folosirea cărora aceștia au izbutit să cumpere imobilele pe cale le dețineau în calitate de chiriași.
O primă remarcă este în sensul că, deși este corespunzător redată concepția Legii nr. 5/1973 asupra noțiunii de familie, în care erau incluși și copiii majori ai titularului contractului de închiriere, tribunalul a omis să țină seama ori să verifice împrejurarea dacă, la data închirierii imobilului către, 1 iunie 1980, fiului G, născut la data de 13.11.1947, îi era închiriat un alt imobil din fondul locativ de stat, circumstanță în funcție de care se putea aprecia asupra calității lui de membru în familia lui (adeverința depusă la fila 107 din dosarul de recurs atestă că Gaf ost chiriaș al imobilului din Vișeu de str. 22, -.13,. 10, începând cu 01.08.1979).
Apoi, buna sau reaua-credință a lui la momentul cumpărării imobilului în discuție, 23 iunie 1997, nu poate fi verificată prin raportare la diligențele depuse de aceasta și demersurile efectuate în scopul închirierii imobilului din Vișeu de,-, ci doar pe baza reglementărilor legale în vigoare la data achiziționării bunului, a situației de fapt existente atunci.
Nu au legătură cu obiectul cauzei împrejurările ce se desprind din probele administrate în dosarul anexat, nr. 241/2000 al Judecătoriei Vișeu d S u s, conduita manifestată de fiul pârâtei, G, în scopul cumpărării imobilului ce a aparținut în proprietate mamei sale, expropriat, plasându-se în afara cadrului procesual al pricinii.
Apărările opuse de intimați prin întâmpinare, referitoare la alte cazuri de nulitate absolută a actului juridic de înstrăinare, determinate de nerespectarea interdicției reglementată în art. 9 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, exced și ele obiectului dedus judecății și nu pot fi cenzurate.
Intimaților nu li se poate reproșa pasivitatea prin neformularea unei cereri de acordare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 112/1995, câtă vreme, lucru necontestat în speță, fiind numai cetățeni germani, aceștia nu au putut beneficia de prevederile speciale din actul normativ.
Rămâne de observat numai că, așa cum au arătat intimații reclamanți, decizia instanței de recurs a statuat, fără echivoc, asupra preluării imobilului în patrimoniul statului fără un titlu valabil, iar această chestiune, la fel ca și cele precedente, se impune a fi reținută în cauză.
Dar, independent de aprecierile instanțelor de fond și a părților din proces în ceea ce privește problema bunei sau relei-credințe a dobânditoarei, primordială în cauză este interpretarea dată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, articolului 1 din Protocolul 1, concordanței legislației interne cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a modului în care legislația reparatorie adoptată în domeniul imobiliar asigură respectarea dreptului de proprietate privată.
Astfel, ținând seama că dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României consacră prevalența tratatelor internaționale la care România este parte, trebuie pornit de la premisa că, prin nenumărate hotărâri pronunțate în cauzele împotriva României, a statuat asupra încălcării art. 1 din Protocolul 1, edificatoare în această privință fiind deciziile date în cauzele Păduraru contra României, Străin contra României, din 21 iulie 2005, Porțeanu contra României, din 16 februarie 2006.
În cuprinsul acestor hotărâri s-a făcut o analiză exhaustivă a legislației interne adoptată în materia restituirii proprietăților confiscate abuziv de stat, a implicațiilor pe care le presupune art. 1 din Protocolul 1, cele legate de existența unui bun, a unei ingerințe, a justificării ingerinței, care trebuie să fie prevăzută de lege, să aibă scop legitim și să fie făcută cu respectarea principiului proporționalității a unui just echilibru între interesul proprietarului și cerințele de interes general ale comunității.
S-a stabilit, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1. În cauza Străin, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de stat, nu-i permitea acestuia să vândă unor locatari un bun preluat abuziv, din moment ce legea în chestiune reglementa numai vânzarea bunurilor trecute legal în patrimoniul statului.
Dreptul de proprietate al reclamantului, în speță, a fost recunoscut și confirmat prin decizia instanței de recurs, ca de altfel și prin prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
S-a ținut seama și de Legea nr. 247/2005, dar s-a avut în vedere că noua lege nu a ajuns până astăzi la acordarea efectivă a unei despăgubiri, care nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii.
S-a conchis că, în aceste circumstanțe, punerea în imposibilitate a fostului proprietar de a-și recupera bunul reprezintă o privare de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Acestea sunt concluziile și într-o cauză mai recentă, și Ionescu contra României, din 26 iulie 2007, unde Curtea, citând hotărârile Străin, Păduraru și Porțeanu, a reafirmat că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor de restituire a bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună-credință, reprezintă o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul 1.
Această interpretare se impune și în speță, având în vedere că, până la această dată, reclamantului, căruia i s-a confirmat dreptul de proprietate asupra imobilului, nu i s-a restituit în natură bunul, nu a încasat nici o despăgubire efectivă și reală, iar punerea lui în imposibilitate de a-și recupera imobilul ar însemna încălcarea art. 1 din Protocolul 1.
Chestiunea sesizării nulității absolute a ordinului prefectului este influențată în mod decisiv de soluția dată primului capăt de cerere, caracterul accesoriu și subsecvent al acesteia atrăgând, după sine, aceeași rezolvare dată ca și primului petit din acțiune.
Nemulțumirile exprimate de recurenta în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată țin de netemeinicia deciziei, și nu de o eventuală nelegalitate a acesteia, așa încât instanța de recurs nu este abilitată să aprecieze măsura în care avocatul părții adverse și-a îndeplinit atribuțiile, complexitatea activității depuse în fața tribunalului.
În concluzie, observând că decizia atacată, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare și s-au creat condițiile necesare restituirii imobilului către fostul proprietar, este legală, iar în speță nu sunt incidente ipotezele menționate în art. 304 pct. 7 și 9.pr.civ. în baza art. 312 alin. 1.pr.civ. recursurile se vor respinge.
Potrivit art. 274.pr.civ. recurenții pârâți vor fi obligați, în solidar, să plătească intimaților reclamanți suma de 12.280 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții ORAȘUL VIȘEU DE, prin primar, și împotriva deciziei civile nr. 206 din 13.07.2007 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numiții recurenți, în solidar, să plătească intimaților și suma de 12.280 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - -
Red./dact.
2 ex./19.02.2008
jud.apel: ia /
Președinte:Carmen Maria ConțJudecători:Carmen Maria Conț, Silvia Nicorici Alexandrina
