Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 427/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 427/R/2008
Ședința publică din 18 februarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Alexandrina Angela Alb
JUDECĂTORI: Alexandrina Angela Alb, Carmen Maria Conț
: -
GREFIER:
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile declarate de pârâții și și, respectiv, de pârâtul STATUL ROMÂN, PRIN CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N, împotriva deciziei civile nr. 614/A/ 2 noiembrie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanta ORTODOXĂ ROMÂNĂ A, SI, având ca obiect acțiune în constatare - constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și a actului de donație.
Se constată că la data de 15 februarie 2008, prin registratura instanței, pârâții recurenți și au depus la dosar concluzii scrise.
De asemenea, se constată că în cursul acestei zile, 18 februarie 2008, reclamanta intimată Ortodoxă Română a, și Clujului a trimis, prin fax, concluzii scrise.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 11 februarie 2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4858/2007 al Judecătoriei Cluj -N, dosar nr-, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâții și.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta Ortodoxă Română a, și Clujului împotriva pârâților și, Consiliul Local al municipiului C-
S-a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. 9180/27.11.1961 prin care imobilul înscris în CF 8708 C, nr. top. 3728, fost donat Statului Român, în administrarea operativă a Sfatului Popular al orașului
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.03.1998 pentru apartamentul nr. 5 din imobilul situat în C-N,-, încheiat între SC SA și pârâții și.
S-a dispus rectificarea de CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților înscris în CF - C-N, restabilirea situației anterioare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că excepțiile ridicate de pârâți au vizat petitul subsidiar referitor la rectificarea de CF.
Evident că reclamanta are interes legitim, născut și actual de a formula o astfel de cerere accesorie, subsecventă anulării contractului de vânzare-cumpărare, în scopul de a obține refacerea situației anterioare de CF și reînscrierea imobilului pe numele Statului Român.
Acest petit din acțiune nu este prescris, ținându-se seama de dispozițiile art. 34 pct. 1, art. 36 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, termen de prescripție care este de 3 ani și care nu este incident în speță, întrucât acțiunea în rectificare este pornită chiar împotriva părților actului principal, și nu față de vreun terț care să fi dobândit cu bună-credință.
Cu privire la fondul cauzei, se artă că pârâții și au cumpărat apartamentul nr. 5 la data de 30.03.1998, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.
CF 8708 C, nr. top. 3728, atestă că proprietar inițial al imobilului a fost Episcopia Ortodoxă Română a, și Clujului, din data de 8 martie 1938, iar imobilul a fost preluat de stat pe baza contractului de donație încheiat la 27 noiembrie 1961.
Imobilul s-a transcris apoi în CF 24371 C-N, dezmembrat în mai multe apartamente, înscrise în cărți funciare individuale.
Reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului din- la data de 23 ianuarie 2003, conform nr.OUG 94/2000.
Analiza actelor care au stat la baza încheierii contractului de donație relevă că au fost nerespectate prevederile Decretului nr. 478/1954, respectiv art. 4 din decret, care, în situația unei construcții, a impus avizul prealabil al Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale.
Consiliul Local al municipiului C-N nu a dovedit existența unui asemenea aviz.
Acest minister a fost desființat prin Decretul nr. 63/1957, competențele sale au fost preluate de Ministerul Finanțelor, iar avizul de la fila 66, eliberat de Sfatul Popular C, nu este în măsură să suplinească cerința imperativă prevăzută de textul enunțat.
Sancțiunea care lovește actul juridic încheiat cu nerespectarea art. 4 din decret este aceea a nulității absolute, căci, în lipsa avizului, ca element exterior condițiilor de validitate menționate în art. 948. civ. donația nu este valabilă și dreptul de proprietate nu este transferat în patrimoniul donatarului.
Art. 6 alin. 2 din nr.OUG 94/2000 dispune că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor care au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Art. 1 din Legea nr. 112/1995 a delimitat foarte clar sfera imobilelor ce intră sub incidența acestei legi, fiind vorba despre imobilele ce au aparținut foștilor proprietari, persoane fizice, a-i imobilelor cu destinația de locuințe.
Este lipsit de orice echivoc faptul că imobilul în litigiu nu a aparținut vreunei persoane fizice, fiind preluat de la Episcopia Ortodoxă Română a, și Clujului.
Prin urmare, fiind exclus dreptul fostului proprietar de a obține restituirea în natură pe calea Legii nr. 112/1995, a fost exclus și dreptul chiriașului de a opta pentru cumpărarea imobilului.
B-credință invocată de pârâții este lipsită de relevanță juridică, deoarece nimeni nu poate pretinde necunoașterea legii.
Apartamentul în discuție nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și nu a putut fi înstrăinat în temeiul acestei legi, astfel că este lovit de nulitate absolută și contractul de vânzare-cumpărare.
Drept consecință a admiterii acestor cereri principale, conform art. 34 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, se va admite și petitul de rectificare a cărții funciare, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților cumpărători și restabilirea situației anterioare de CF.
Prin decizia civilă nr. 614/02.11.2007 a Tribunalului Cluj, dosar nr-, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții, și Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului C-N, iar sentința primei instanțe a fost păstrată.
În considerentele deciziei se arată că, referitor la contractul autentic de donație din anul 1961, s-a depus la dosar decizia nr. 1909/06.07.1961 prin care Sfatul Popular al orașului C, Comitetul Executiv, a avizat acceptarea donației privind imobilul în litigiu.
Apelanții consideră că prin emiterea acestui aviz a fost îndeplinită condiția de formă prevăzută în art. 4 alin. 1 din Decretul nr. 478/1954, dar tribunalul nu poate împărtăși această opinie, având în vedere că atribuțiile ce au aparținut ministerului desființat urmau să fie distribuite de către Consiliul de Miniștri altor organe centrale, și nu organelor locale.
Apelanții nu au reușit să dovedească împrejurarea că decizia nr. 1909/1961 îndeplinește cerințele menționate în art. 4 din Decretul nr. 478/1954, întrucât nici o prevedere legală nu trece atribuțiile Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale către sfaturile populare.
Se consideră legală și temeinică soluția primei instanțe privind nulitatea absolută a contractului de donație, pentru lipsa avizului obligatoriu.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare, se apreciază că imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 1 alin. 1 din nr.OUG 94/2000, astfel că sunt incidente și dispozițiile art. 6 alin. 2 din ordonanță.
Judecătoria a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, constatând că actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea prevederilor art. 1 și art. 25 din Legea nr. 112/1995.
Este evident că această lege specială s-a aplicat doar imobilelor preluate de stat de la persoane fizice, ținând cont și de faptul că acest act normativ a avut un rol de reparare a abuzurilor săvârșite în perioada statului comunist, și doar în subsidiar a permis persoanelor care aveau calitatea de chiriași să cumpere aceste imobile care nu se restituiau în natură.
Dacă s-ar admite contrariul, dreptul cultelor religioase de a obține restituirea în natură a imobilelor, stabilit prin nr.OUG 94/2000, ar fi unul iluzoriu și lipsit de conținut.
Nu este vorba de o limitare a dreptului de dispoziție, ci de un act normativ care se referă limitativ la imobilele preluate de stat de la persoane fizice, efectele lui neputând fi extinse și la alte categorii de imobile, cum sunt cele ce au aparținut cultelor religioase.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului său și schimbării sentinței, prin respingerea acțiunii reclamantei.
În drept, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9.pr.civ.
În motivare, se susține că hotărârea este nelegală și netemeinică raportat la faptul că donarea imobilului s-a făcut cu respectarea tuturor prevederilor Decretului nr. 478/1954.
Împrejurarea că reclamanta contestă valabilitatea deciziei comitetului executiv nr. 310/1968 nu este de natură să lipsească de efecte juridice actul de donație.
Greșit s-a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, căci nici o dispoziție legală nu a prevăzut suspendarea procedurii de vânzare a imobilelor pe perioada soluționării contestațiilor formulate de fostul proprietar.
Prin decizia nr. 485/02.12.1997 a Curții Constituționale s-a și stabilit că textul art. 9 din Legea nr. 112/1995 este în concordanță cu prevederile legii fundamentale.
Sancțiunea nulității absolute se verifică în funcție de dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care exceptează actele juridice încheiate cu bună-credință.
Nici una din probele administrate nu demonstrează reaua-credință a cumpărătorilor la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, iar buna-credință este prezumată, potrivit art. 1898. civ.
În situația în care statul și-a înscris dreptul de proprietate în CF, având în vedere efectul de publicitate față de terți, dreptul nu mai are caracter de aparență, ci este un drept evident.
Vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu lovește de nulitate și actul subsecvent, iar cel ce dobândește dreptul cu titlu oneros și de bună-credință nu mai poate fi evins.
Decizia a fost atacată cu recurs, în termen legal, și de către pârâții și, care au solicitat modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței, prin respingerea acțiunii reclamantei.
În drept, acești recurenți invocă prevederile art. 304 pct. 6-9.pr.civ.
Susțin că cele două instanțe de fond au dat o interpretare eronată a avizului de acceptare a donației făcute Statului Român, fiind respectate prevederile art. 4 din Decretul nr. 478/1954.
Este adevărat că Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost desființat în anul 1957, dar, în aplicarea decretelor Consiliului de Stat au fost emise hotărâri ale Consiliului de Miniștri, fiind abilitate sfaturile populare regionale (în speță cel al regiunii C) să emită acte de acceptare a donațiilor.
Instanțele nu i-au în considerare și actele normative ce concretizau la nivel local organele statului, care erau sfaturile populare regionale.
După reorganizarea administrativă din anul 1968, aceste atribuții au fost preluate de comitetele executive ale consiliilor populare județene, cum s-a întâmplat și în speță.
Prin urmare, donația făcută statului a fost una valabilă, nefiind incidentă nr.OUG 94/2000.
Hotărârea este criticabilă și sub aspectul considerentelor privind valabilitatea vânzării, deoarece vânzările imobilelor cu destinație de locuință s-au făcut pe cale de excepție, art. 9 fiind aplicat prin coroborare cu art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Legea nr. 501/2002 a apărut după vânzarea apartamentului nr. 5 și nu poate retroactiva.
Eronat nu s-a luat în calcul buna lor credință la momentul cumpărării apartamentului, bună-credință ce a existat și în persoana vânzătorului, proprietar tabular al imobilului.
Prin întâmpinarea de la filele 17-19, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursurilor înaintate de pârâți și menținerea deciziei, ca fiind legală.
Se arată că printr-o corectă aplicare a legii s-a decis asupra nulității absolute a contractului autentic de donație, fiind evident că a lipsit avizul impus prin art. 4 din Decretul nr. 478/1954.
Atribuțiile ministerului desființat au fost redistribuite altor organe centrale, și nu organelor centrale ale puterii de stat, așa cum pretind recurenții.
Caracterul abuziv al preluării imobilului a fost recunoscut chiar și de către comisia specială de retrocedare înființată în baza nr.OUG 94/2000, care a dispus restituirea către aceasta a apartamentelor libere, nevândute, din imobilul situat în-.
Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare este determinată de frauda la lege, care exclude buna-credință ca și apărare de fond pentru a afirma valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Este evident că apartamentul în discuție, nefiind preluat de la un fost proprietar persoană fizică, nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
În ședința publică din 11 februarie 2008, reclamanta intimată a invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, în raport de soluția irevocabilă dată acestei cereri prin decizia civilă nr. 277/30.01.2008 a Curții de Apel Cluj, dată în dosar nr-.
Recursurile sunt fondate în parte.
Acțiunea exercitată de reclamantă, pentru constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 9180/27.11.1961 de notariatul de Stat Regional C, stabilirea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.03.1998 asupra apartamentului nr.5 din imobilul situat în C-N,-, cu consecința rectificării de CF, a fost apreciată ca întemeiată de către ambele instanțe, în integralitatea ei.
Întrucât regimul juridic al fiecăruia dintre cele două acte juridice atacate de Ortodoxă Română a, și Clujului este guvernat de acte normative adoptate în perioade istorice total diferite, chiar antagonice, valabilitatea lor trebuie cercetată distinct și în funcție de contextul legislativ existent.
Contractul de donație autentificat sub nr. 9180/27.11.1961 de Notariatul de Stat Regional C, având ca obiect imobilul înscris în CF 8708 C, nr. top. 3728, din-.
Prima chestiune ce se impune a fi verificată o reprezintă excepția invocată de reclamanta intimată în ședința publică din 11.02.2008, aceea a autorității de lucru judecat derivată din decizia civilă nr. 277/30.01.2008 a Curții de Apel Cluj, dosar nr-.
Astfel, prin intermediul hotărârii judecătorești precizate, respingându-se recursul pârâților, s-a menținut decizia tribunalului și a devenit irevocabilă sentința civilă nr. 1593/23.02.2007 a Judecătoriei Cluj -N, prin care s-a statuat asupra nulității absolute a aceluiași contract autentic de donație, având ca obiect același imobil, din-, evidențiat în CF 8708, nr.top. 3728, părțile contractante fiind identice.
Cauza de nulitate de care s-a prevalat Ortodoxă Română a, și Clujului coincide, de asemenea, cu cea din prezentul dosar, respectiv încălcarea prevederilor art. 4 alin.1 din Decretul nr. 478/1954, prin lipsa avizului Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale la momentul autentificării, ca și condiție esențială de validitate a actului.
Dar, prealabil examinării celor trei cerințe inserate în textul art.1201 Cod civil, s-a solicitat părților, la termenul de judecată din 11.02.2008, să-și exprime părerea nu numai asupra temeiniciei, dar și asupra admisibilității excepției în cadrul procesual dedus judecății, al soluționării recursurilor declarate de pârâți.
Deși există, fără îndoială, identitate de obiect și cauză, rămâne discutabilă identitatea de părți, aceasta din urmă privită din perspectiva pârâților persoane fizice, cumpărători ai locuințelor în baza art.9 din Legea nr.112/1995, care au participat în cele două dosare în calitate de dobânditori cu titlu particular de la proprietarul aparent, Statul Român.
Dacă în ambele cauze a fost chemat în judecată Consiliul Local al mun. C-N, succesorul în drepturi al donatarului Statul Român, reprezentat atunci prin Sfatul Popular al Orașului Regional C (iar aici este evidentă poziția identică în cele două pricini), nu același lucru se poate spune despre pârâții introduși în proces ca și cumpărători ai apartamentelor și actuali proprietari tabulari.
Prima hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu, sub acest aspect, cu pârâții și, proprietarii apartamentului nr. 13 din imobil, iar în litigiul de față sunt împrocesuați pârâții și, proprietarii apartamentului nr.5.
Este incidentă problema existenței/inexistenței autorității de lucru judecat în raport de terții dobânditori cu titlu particular de la cel care a participat nemijlocit în anteriorul proces (Consiliul Local al mun. C-N), așa-zișii avânzi-cauză, care se substituie autorului lor; dacă, de principiu, s-a afirmat că excepția nu este validă, față de relativitatea actului jurisdicțional, s-a admis că poate fi invocată cu succes împotriva aceluiași reclamant de către pârâtul din al doilea proces atunci când pârâtul, terț în prima acțiune, are situație juridică identică cu a pârâtului care a triumfat în cea dintâi acțiune; în schimb, pârâtului din a doua cauză, chiar aflat în legătură de solidaritate sau indivizibilitate cu primul, nu i se va putea opune excepția lucrului judecat deoarece, neparticipând la judecată, nu a putut să-și facă apărarea.
Dezbaterea suscită interes, mai cu seamă, din punctul de vedere al opozabilității efectelor produse de decizia evocată, al realității juridice pe care o constată.
Însă, independent de caracterul fondat sau nu al excepției la care s-a referit intimata, față de toate părțile din proces, intervine un alt principiu al dreptului procesual civil care face inutilă orice discuție pe această temă.
Este vorba despre principiul neagravării situației în propria cale de atac, consfințit prin dispozițiile art. 296 teza a II-a Cod pr.civ.
Judecătoria și tribunalul au rezolvat pe fond pretențiile formulate prin acțiunea înaintată de reclamantă, înlăturând, cu argumente de fond, apărările ambilor pârâți.
Decizia tribunalului, prin care cele două apeluri au fost respinse, ca neîntemeiate, a fost recurată numai de pârâți (părți interesate), iar memoriile adresate curții de apel aduc critici de fond legate de valabilitatea contractului de donație. La o examinare superficială, prin paralizarea apărărilor lor pe această cale nu li s-ar înrăutăți situația pentru că ei se găsesc în ipostaza pierderii procesului încă din fața judecătoriei.
Regula"non reformatio in pejus"reprezintă o derogare de la principiile legalității și aflării adevărului, astfel că în propria cale de atac nu pot fi invocate nici măcar excepțiile de ordine publică (cum este cazul autorității de lucru judecat) prin admiterea cărora s-ar crea o situație mai grea celui care a exercitat calea de atac.
Gradul de înrăutățire a situației părții care a formulat calea de atac trebuie apreciat în concret, potrivit efectelor pe care excepția ridicată le produce asupra poziției juridice a părții. În speță, așa cum s-a arătat mai sus, pârâții au beneficiat de judecarea pe fond a susținerilor lor (cadru ce le oferă, ipotetic, șansa de a câștiga), în timp ce prin excepția opusă se tinde la o respingere automată și mecanică a apărărilor cu care au învestit instanța de recurs. situației nu se poate justifica printr-o simplă suprapunere a dezlegărilor, respectiv de respingere (ca și în apel), căci fiecare conține urmări și efecte diferite.
Este evident că reținerea excepției ar avea consecințe defavorabile lor, fiind puși în imposibilitatea de a mai obține, vreodată, soluționarea pe fond a motivelor prin care combat intervenția sancțiunii nulității absolute a actului de donație.
Ca atare, pentru a nu pune pârâții în situația deteriorării dreptului câștigat, excepția se va respinge, ca inadmisibilă în calea de atac promovată de aceștia.
Verificând pe fond criticile formulate de recurenți, în special cele ale pârâților (mai consistente), se observă că sunt întemeiate, ceea ce face ca în speță să fie prezente cerințele reglementate în art.304 pct.9 Cod pr.civ.
Întrebarea este dacă, la data perfectării contractului de donație, a existat ori nu avizul organului competent, în sensul obligației instituite prin art.4 din Decretul nr.478/1954, ca și condițiead validitatema actului.
În conținutul art.4 din decret se face referire la Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, organism al administrației centrale de stat care a fost desființat prin Decretul nr.63/1957, și în privința căruia, în art.2, s-a stipulat că sarcinile, atribuțiile și unitățile tutelate se vor distribui de către Consiliul de Miniștri altor organe centrale.
Contractul autentificat de notarul public trimite expres la acceptarea donației de către donatar prin intermediul deciziei nr.970/1961 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii C, din dosar 40.343/1961, care are valoare, se arată în penultimul alineat, și de autorizație de înstrăinare (75 dosar judecătorie).
Într-adevăr, la 69 s-a depus extras din decizia nr.970/1961, care, în art.1, dispune că "ține loc și de autorizație de înstrăinare, potrivit Decretului nr.144/1958". Această manifestare de voință unilaterală a comitetelor executive ale sfaturilor populare, prealabilă oricărei înstrăinări prin acte între vii, a vizat terenurile, indiferent dacă erau sau nu ocupate de construcții, impusă sub sancțiunea nulității prin art.11 din Decretul nr.144/1958, astfel că, în cazul donării către stat a unui imobil (care este o înstrăinare cu titlu gratuit) autorizația trebuia dublată de avizul organului special.
Decizia nr.970/1961 reprezintă actul final al unei vaste corespondențe purtate între organele locale ale puterii și administrației de stat, al unei complete documentații întocmite de întreprinderea specializată în gestiunea fondului locativ () și secțiunile cu atribuții în domeniu aflate în subordinea Sfatului Popular Regional C (financiară, de gospodării comunale), tocmai în scopul de a aprecia asupra utilității și oportunității acceptării ofertei de donație făcută de Ortodoxă Română a, și Clujului (54-82 dosar judecătorie).
Este de văzut, astfel, că prin decizia nr.1009/06.07.1961 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Regional C (de la 66, unul dintre actele ce a stat la baza emiterii deciziei nr.970/19.07.1961), s-a realizat exact avizarea favorabilă a acceptării donației, invocându-se dispozițiile Decretului nr.478/1954.
Cele două instanțe și reclamanta intimată susțin că avizul cuprins în decizia nr.1009/1961 nu se substituie celui cerut prin art.4 din Decretul nr.478/1954 și, în consecință, este unul nevalabil, competența revenindu-i altui organ central, în sensul art.2 din Decretul nr. 63/1957, Ministerului Finanțelor.
Punctul acesta de vedere, însă, nu ține seama de legislația intervenită ulterior desființării Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, măsură care a urmărit tocmai descentralizarea activității de administrare a fondului locativ și gestionare a dezvoltării economice locale.
Consiliul de Miniștri, organul competent să realoce altor organisme și instituții de stat sarcinile și atribuțiile ministerului desființat, prin Hotărârea nr. 273/20.02.1957, adoptată în aplicarea Decretului nr. 63/1957, a decis, în art.1, că"întreaga activitate de îndrumare,coordonare și control a unităților de gospodărire comunalăși industrielocală din cuprinsul regiunilor, respectiv al, revine comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale, respectiv al capitalei "
Art. 2 din nr. 273/1957 s-a referit la sarcinile de avizare, aprobare a documentațiilor tehnice necesare realizării unor investiții (cu totul alte atribuții decât cele în litigiu), repartizate unor consilii tehnico-științifice ce se vor înființa pe lângă secțiunile de arhitectură și sistematizare, apoi textul actului se preocupă de alte competențe.
Pe de o parte, intimata învederează că, atâta timp cât Decretul nr. 63/1957 a stabilit distribuirea activităților ministerului către alte organe centrale, nu se poate reține forța probantă a nr.273/1957, ce are valoarea numai a unui act de punere în executare a decretului emanând de la puterea legiuitoare în stat,
Argumentul este corect și legal, dar neincident în speță, căci nu a existat nici o contradicție între cele două acte normative. subliniază recurenții că trebuie luată în considerare organizarea administrativ-teritorială și economică a României, structura organelor puterii și executive ale statului, deoarece, prin Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului, art.1-4, teritoriul a fost împărțit în regiuni, orașe, raioane și comune; regiunea a fost definită ca "unitatea administrativ-economică delimitată teritorial, pe care se sprijină direct organele centrale de Stat în înfăptuirea politicii Partidului și a Guvernului. Regiunea este subordonată direct organelor centrale ale Statului și este alcătuită din raioane și orașe de subordonare regională".
Clujul, cu capitala C, a fost enumerat printre regiunile recunoscute în, prin art.9, pct.10 din lege.
Așadar, aceste forme de împărțire teritorială, regiunile, au fost direct controlate de organele centrale și au executat, în fapt, directivele trasate de politica de stat, activitatea lor fiind supravegheată îndeaproape și dictată de către organele centrale.
Se poate afirma că și-au îndeplinit sarcinile exclusiv în limitele ce le-au fost fixate de către organele centrale, acționând, în realitate, în numele lor.Aufost reprezentantele, în teritoriu, ale organelor centrale de stat, mandatul conferit lor prin dispozițiile art.1 din nr.273/1957 fiind circumscris competențelor prevăzute în art.2 din Decretul nr. 63/1957.
Această organizare a dăinuit până la intrarea în vigoare a Legii nr. 2/1968, deci avizarea donației, în cauză, s-a făcut de către forul regional menționat în art.1 din nr.273/1957, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii
Aceeași tendință de descentralizare se remarcă și în cuprinsul Legii nr.6/28.03.1957 de organizare și funcționare a sfaturilor populare (adoptată la scurt timp de la desființarea Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale), în vigoare la momentul încheierii contractului de donație, care a abrogat Decretul nr.259/1950, și care, în art.2, dispune că "sfaturile populare conduc, în unitățile administrativ-teritoriale în care sunt alese, activitatea locală pe tărâm economic gospodăresc, social-cultural și administrativ. Ele îndrumează și controlează organele, instituțiile și întreprinderile ce le sunt subordonate."
De asemenea, art.6 alin.1 lit.c din lege a prevăzut că sfaturile populare au, printre sarcinile principale, și pe cea de dezvoltare a industriei locale, respectiv, la lit.h, cea de bună gospodărire, construirea și întreținerea de locuințe și localuri, în vreme ce comitetele executive au avut ca atribuții, în cadrul art.23, îndrumarea, coordonarea și controlul activității secțiunilor proprii, a întreprinderilor ce le sunt subordonate.
Gospodărirea comunală și dezvoltarea industriei locale, sintagme ce fac parte din titulatura ministerului desființat, au devenit activități specifice organelor puterii de stat reprezentative pe plan local, ceea ce demonstrează, în plus, că sarcina avizării donațiilor a fost preluată, în mod legal, de către organele precizate în art.1 din nr.273/1957.
Apoi, întrucât atributul avizării donațiilor către stat având ca obiect construcții a fost reglementat printr-o lege specială, Decretul nr.478/1954, și nu prin cea de înființare a Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, respectiv Decretul nr.139/1951, a fost firesc ca nr.273/1957 să distribuie competențele generale ale acestui minister, regăsite în actul prin care a fost creat, rămânând ca fiecare dintre aceste activități exprese să fie circumscrise uneia sau alteia din situațiile prevăzute în art.1-4 din nr.273/1957.
Pe de altă parte, nu se poate pretinde că Ministerul Finanțelor a fost organul central îndrituit să avizeze donația din anul 1961, doar pe temeiul unei decizii de speță pronunțate de în cadrul unui recurs în anulare promovat de procurorul general(85 dosar fond). Așa cum rezultă din considerentele deciziei evocate, problema continuității în drepturi și obligații a ministerului desființat, în ceea ce privește avizarea donațiilor făcute statului, nu a fost abordată în profunzime, având numai un caracter incidental, afirmându-se, pur și simplu, că aceste atribuții au revenit Ministerului Finanțelor. Principala cauză care, în speță, a atras nulitatea absolută a donației a fost lipsa intenției de a gratifica. Dată fiind omisiunea unei analize atente, pe baza unor argumente legale, nu este posibil a se reține, automat, o astfel de rezolvare care convine intimatei.
În cauză, potrivit celor de mai sus, se constată că avizarea donației s-a realizat legal, de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii C, prin decizia nr.1009/1961, în concordanță cu cerința inserată în art.4 din Decretul nr.478/1954, astfel că nu este operant motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă.
II. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. 36175/30.03.1998 între pârâții Consiliul Local al municipiului C-N, și, având ca obiect apartamentul nr. 5 din imobilul situat în C-N,-.
Deoarece petitul referitor la constatarea nulității absolute a contractului de donație urmează să fie respins, trebuie văzut în ce măsură reclamanta justifică un interes pentru a cere constatarea nulității absolute a actului juridic de înstrăinare a apartamentului.
Calitatea procesuală activă a Ortodoxe Române a, și Clujului nu a fost și nu poate fi contestată, căci există identitate între persoana reclamantei și cel ce se pretinde titular al dreptului dedus judecății, ca fostă proprietară tabulară a imobilului trecut în proprietate de stat, în anul 1961.
Interesul, ca și condiție pentru a sta ca parte în proces, implică folosul practic, material urmărit de reclamantă (în speță) la momentul intentării acțiunii în justiție, trebuie să fie legitim, născut și actual, personal și direct.
Toate aceste cerințe sunt îndeplinite în cauză, deoarece, chiar dacă se păstrează în ființă contractul de donație în baza căruia imobilul a devenit proprietate de stat, iar statul, la rândul său, a vândut pârâților unul din apartamentele componente ale imobilului, este indiscutabil că această clădire în litigiu, alcătuită din 13 apartamente, a făcut obiectul cererii de retrocedare depusă de reclamantă, conform nr.OUG 94/2000.
Mai mult, în sensul dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. 6, art. 5 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din nr.OUG 94/2000, Comisia specială de retrocedare a soluționat parțial solicitarea reclamantei, iar prin decizia nr. 307/24.05.2004 a hotărât restituirea în natură în favoarea Ortodoxe Române a, și Clujului a apartamentelor cu nr. 1-4, 6, 8, 10-12 din imobil, cu părțile indivize comune și terenul aferent (16-18 din dosarul primei instanțe).
Urmare a rămânerii definitive a acestei decizii, prin neatacarea ei la instanța de contencios administrativ, a fost încheiat protocolul de predare-preluare a apartamentelor retrocedate.
Nu poate fi negat, astfel, interesul impus de lege în persoana reclamantei, care, pe temeiul art. 5 alin. 1 din nr.OUG 94/2000, a și redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor nevândute din același imobil de pe-, iar în privința apartamentului în litigiu, nr. 5, demarat această acțiune în constatarea nulității absolute, în concordanță cu prevederile art. 6 din nr.OUG 94/2000, tocmai pentru a obține și restituirea în natură a acestuia.
Normele metodologice de aplicare a nr.OUG 94/2000, aprobate prin nr.HG 1094/2005 (după modificările survenite prin adoptarea Legii nr. 247/2005), în cadrul art. 6, reglementează două ipoteze de definitivare a procedurii administrative de retrocedare, în funcție de soluția instanței de judecată asupra acțiunii în anularea actului juridic de înstrăinare, stabilind că, atunci când instanța a dispus desființarea contractului de vânzare-cumpărare, apreciind că nu au fost respectate dispozițiile imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, Comisia specială de retrocedare poate, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de ordonanță, să dispună retrocedarea imobilului solicitat.
Așadar, Comisia specială de retrocedare este organismul creat în mod expres și abilitat să se pronunțe asupra temeiniciei cererii de retrocedare a fostului proprietar, printr-o hotărâre ce poate fi atacată în contencios administrativ, iar instanța civilă, în limitele în care a fost învestită de către Ortodoxă Română a, și Clujului, este competentă și ținută să se pronunțe asupra motivului de nulitate absolută invocat de reclamantă, respectiv a perfectării actului de înstrăinare cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Sancțiunea nulității absolute este incidentă, așa cum au statuat judecătoria și tribunalul, în raport de nesocotirea prevederilor imperative ale Legii nr. 112/1995, actul normativ ce a fundamentat vânzarea apartamentului nr. 5 către chiriașii și.
Este important de evidențiat faptul că, deși prin nr.OUG 184/2002 pentru modificarea și completarea nr.OUG 94/2000, în Titlul II, art. VI alin. 4, teza a II-a, s-a stipulat că, pentru soluționarea cauzelor având ca obiect anularea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor revendicate potrivit nr.OUG 94/2000, instanțele judecătorești competente vor avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. 1, 2 și 4 din Legea nr. 10/2001, iar nr.OUG 184/2002 a fost aprobată prin Legea nr. 48/2004, totuși, ulterior, art. VI alin. 1-4 din nr.OUG 184/2000 a fost abrogat expres, prin art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005.
În forma sa actuală, nr.OUG 184/2002 nu mai face trimitere la prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, așa încât valabilitatea actului juridic de înstrăinare este condiționată de respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Așa cum corect au arătat cele două instanțe, Legea nr. 112/1995, ca primul act normativ adoptat în privința locuințelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a înscris în categoria celor vizând reparațiile cuvenite foștilor proprietari deposedați de statul comunist, fiind urmată de alte legi speciale elaborate în același scop, cele referitoare la retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase sau comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale, cea mai completă fiind Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Pentru că Legea nr. 112/1995, chiar în titulatura ei, are ca intenție declarată stabilirea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, este ușor de observat, așa cum bine au sesizat instanțele de fond, că nu a avut ca obiect principal determinarea cadrului legal pentru vânzarea unor astfel de imobile către chiriași, această chestiune, abordată în cuprinsul capitolului III, intitulat "Protecția chiriașilor", respectiv art. 9, având caracter accesoriu reglementării de principiu, a acordării măsurilor reparatorii cuvenite foștilor proprietari - persoane fizice - prin restituirea în natură sau plata despăgubirilor bănești.
Obiectul Legii nr. 112/1995 a fost clar circumscris în primul articol, actul normativ guvernând regimul juridic al imobilelor cu destinația de locuințe ce au aparținut unor foști proprietari persoane fizice. Toate prevederile legii, inclusiv cele ce permit cumpărarea apartamentelor de către chiriași, vizează exclusiv situația acestor imobile ce au constituit proprietatea unor persoane fizice și au avut destinația de locuințe, iar art. 9, pe baza căruia s-a încheiat actul juridic de înstrăinare, recunoaște dreptul de opțiune al chiriașilor titulari de contract pentru cumpărarea locuințelor numai în cazul apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Analizând obiectul de reglementare al acestei legi speciale, instanțele s-au prevalat și de dispozițiile art. 25, care arată că prin legi speciale se vor determina situațiile juridice ale altor imobile decât cele din prezenta lege, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică.
În mod expres, în cuprinsul art. 26 alin. 2 au fost excluse de la beneficiul acordării măsurilor reparatorii ale Legii nr. 112/1995 imobilele cu destinația de locuințe, dar trecute în proprietate de stat prin hotărâri judecătorești penale ori în temeiul Legii nr. 18/1968.
Interpretând sistematic toate prevederile Legii nr. 112/1995, privitoare la măsurile reparatorii ce se cuvin foștilor proprietari, dar și la dreptul chiriașilor de a cumpăra astfel de locuințe, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, se poate conchide, așa cum au făcut ambele instanțe, că obiectul de reglementare al acestui act normativ s-a limitat în mod imperativ la imobilele cu destinația de locuințe ce au aparținut unor foști proprietari persoane fizice, fiind înlăturate, tacit, toate celelalte imobile cu altă destinație decât de locuințe, dar și imobilele folosite ca locuințe ce au reprezentat proprietatea oricăror persoane juridice (iar cultele religioase sunt persoane juridice recunoscute de lege).
Totodată, categoria imobilelor circumscrise dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu poate fi apreciată ca fiind exemplificativă și cu caracter facultativ pentru cei chemați să acorde aceste măsuri reparatorii, nu poate fi extinsă sau restrânsă altor situații decât cele strict menționate în art. 1, după cum este vorba de interesul foștilor proprietari care pretind acordarea măsurilor reparatorii sau al chiriașilor titulari de contract care optează pentru cumpărarea locuințelor pe care le ocupă.
Nu se poate susține că obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl reprezintă doar imobilele cu destinația de locuințe ce au aparținut foștilor proprietari persoane fizice, atunci când se soluționează cererile de acordare a măsurilor reparatorii, prin restituire în natură ori plata de despăgubiri bănești, respectiv că obiectul legii îl constituie și locuințele ce au aparținut unor foști proprietari persoane juridice, atunci când chiriașii solicită cumpărarea apartamentelor pe care le dețin.
Altfel spus, chiriașii titulari de contract care optează pentru cumpărare, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu pot obține dreptul de a dobândi locuința decât asupra acelor apartamente care, la rândul lor, sunt susceptibile de a fi revendicate de către foștii proprietari, pe calea procedurii din Legea nr. 112/1995, prin restituire în natură sau prin echivalent bănesc.
Cum altă concluzie este contrară Legii nr. 112/1995, se constată că legal judecătoria și tribunalul au rezolvat cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, căci, prin vânzarea către chiriașii a apartamentului nr. 5 din imobilul ce a aparținut unui fost proprietar persoană juridică, au fost nesocotite dispozițiile imperative ce definesc obiectul de reglementare al acestui act normativ reparator.
Corect au fost înlăturate toate apărările pârâților în legătură cu buna-credință la data încheierii actului juridic de înstrăinare și care, în opinia lor, validează contractul de vânzare-cumpărare, pe temeiul principiului ocrotirii bunei-credințe și principiului aparenței în drept.
Aserțiunile din cele două memorii de recurs privitoare la caracterul prezumat al bunei credințe și efectele acesteia sunt temeinice, însă inaplicabile în speță, pentru că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost hotărâtă nu pe baza relei-credințe a cumpărătorilor la momentul perfectării actului juridic, ci a fraudei la lege existentă la data încheierii contractului, înțeleasă ca o eludare a acelor prevederi imperative ce determină strict categoria de imobile al cărei regim juridic este guvernat de Legea nr. 112/1995.
Or, buna-credință este exclusă în prezența fraudei și, așa cum precizează instanțele de fond, necunoașterea legii nu poate fi invocată sub forma unei apărări ce tinde să combată cauza de nulitate absolută.
Rezolvarea petitului de rectificare de CF nu mai comportă discuții, având în vedere că radierea dreptului de proprietate al pârâților și restabilirea situației anterioare s-a făcut în conformitate cu art. 34 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, dovedindu-se că înscrierea nu a fost valabilă.
În consecință, potrivit art. 304 pct. 9.pr.civ. raportat la art. 312 alin. 1.pr.civ. recursurile se vor admite în parte, iar decizia va fi modificată, prin admiterea în parte a apelurilor pârâților și schimbarea parțială a sentinței. Se va admite în parte acțiunea intentată de reclamantă și se va respinge petitul de constatare a nulității absolute a contractului de donație.
Recurenții și, îndreptățiți în parte să obțină cheltuieli de judecată, nu au probat în nici un fel cuantumul acestora, astfel că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamanta intimată ORTODOXĂ ROMÂNĂ A, ȘI.
Admite în parte recursurile declarate de pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N și, respectiv, și împotriva deciziei civile nr. 614 din 02 noiembrie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică, în sensul că admite în parte apelurile acelorași pârâți în contra sentinței civile nr. 4858 din 04.06.2007 a Judecătoriei Cluj -N, dosar nr-, pe care o schimbă în parte, astfel:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta Ortodoxă Română a, și Clujului.
Respinge petitul din acțiune referitor la constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 9180/27.11.1961 de către Notariatul de Stat Regional C, ca nefondat.
celelalte dispoziții din sentință.
Respinge cererea recurenților și de acordare a cheltuielilor de judecată.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
Red./dact.
3 ex./26.02.2008
jud.apel: /
Președinte:Alexandrina Angela AlbJudecători:Alexandrina Angela Alb, Carmen Maria Conț
