Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 485/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2446/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 485
Ședința publică din 12.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 3: Ilie Mari -
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de recurentul reclamant - și de recurenta intervenientă, împotriva deciziei civile nr. 549 din 8.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți - și.
Cauza are ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 26 februarie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amâna pronunțarea la data de 5 martie 2009, apoi la 12 martie 2009 și a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 21.12.2005 sub nr.17560/2005 (număr unic -) reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caducitatea convenției încheiate între reclamant și pârâtul, având încheierea de legalizare de semnătură nr.859/09.02.2004, să se constate nulitatea absolută a convenției încheiate între reclamant și cei doi pârâți autentificată sub nr.520/18.02.2004, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, obligarea reclamantului la plata echivalentului în lei al sumei de 225.000 euro.
Prin cererea de intervenție principală formulată în cauză, a solicitat să se constate nulitatea absolută a convenției autentice nr.859/09.02.2004 întocmite de BNP Asociați și, a convenției autentice nr.520/18.02.2004 întocmite la același birou notarial, iar, în subsidiar, nulitatea absolută parțială a celor două convenții cu privire la obligațiile asumate de reclamant, respectiv soțul său, în numele intervenientei, cu nesocotirea dispozițiilor referitoare la bunurile comune.
Prin sentința civilă nr.2635/04.04.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B au fost respinse ca neîntemeiatre acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu și a fost admisă cererea reconvențională, fiind obligat reclamantul - pârât la plata către pârâtul - reconvenient a sumei de 225.000 euro, respectiv echivalentul în lei al sumei la data plății efective.
A reținut prima instanță că reclamantul - pârât a susținut că, fiind contractată sub o condiție suspensivă, convenția purtând încheierea de legalizare de semnătură nr.859/09.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și este caducă datorită faptului că reclamantul - pârât nu a dobândit în proprietate suprafața de 15 ha în condițiile contractului de mandat autentificat sub nr.606/18.02.2003 la Biroul Notarilor Publici Asociați și, descărcarea de mandat convenindu-se în alte condiții, respectiv achiziționarea acestei suprafețe la un preț preferențial împreună cu terțe persoane, iar neîndeplinirea condiției determină lipsirea convenției nr.859/09.02.2004 de efecte juridice.
Instanța a constatat însă că în cauză nu se poate vorbi despre caducitate întrucât aceasta reprezintă o cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte juridice datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale și care este indepedentă de voința autorului actului. Or, neîndeplinirea condiției stipulate de părți în convenția purtând încheierea de legalizare de semnătură nr.859/09.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și a fost determinată cel puțin parțial de voința reclamantului care, deși era beneficiarul unei promisiuni decurgând din contractul de mandat autentificat sub nr.606/18.02.2003 la Biroul Notarilor Publici Asociați și, în sensul că, în cazul obținerii titlului de proprietate asupra terenului în suprafață de 30 ha, urma să i se transmită dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 15 ha, a acceptat ca descărcarea de mandat să intervină în alte condiții, respectiv prin stabilirea unui preț avantajos de 400.000 USD, la care acesta urma să cumpere suprafața de 15 ha, împreună cu terțe persoane stabilite de reclamant. Așadar, cauza care a determinat imposibilitatea îndeplinirii întocmai a condiției suspensive nu este străină de voința reclamantului - pârât, iar acesta nu poate invoca această cauză de ineficacitate, reclamantul invocându-și practic propria sa culpă.
Instanța a reținut și că, din succesiunea actelor juridice încheiate între părți și anterior enumerate, rezultă legătura strânsă existentă între acestea, părțile implicate convenind ulterior înlocuirea obligației asumate prin convenția purtând încheierea de legalizare de semnătură nr.859/09.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și, constând în transmiterea către pârâtul a unei suprafețe de 6 ha din suprafața totală de 30 ha cu obligația achitării unei sume de bani, respectiv 3.800.000 euro, obligație asumată în solidat de reclamantul - pârât și de pârâtul - reclamant față de pârât prin convenția autentificată sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și. Această din urmă convenție a fost determinată chiar de imposibilitatea parțială de executare a obligației inițiale, neputându-se accepta ideea acreditată de reclamant în sensul că prima convenție a fost lipsită de efecte juridice, atâta timp cât reclamantul a achiziționat împreună cu pârâtul - reclamant în cote de 20% și respectiv 80% suprafața de 15 ha, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.472/13.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și. Părțile au convenit însă o transformare a acestei obligații aspect care rezultă din preambulul convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și în care se arată că aceasta a fost încheiată ca urmare a "convenției având încheierea de legalizare de semnătură nr. 859/09.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și, contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.472/13.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și și antecontractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.473/13.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și ", iar pârâtul - reclamant și reclamantul - pârât s-au obligat la plata către pârât a sumei de 3.800.000 lei "în schimbul suprafeței de 6 ha" pe care reclamantul - pârât trebuia să o transmită în proprietate pârâtului.
Instanța a reținut că, în realitate, această din urmă convenție a avut la bază rațiuni financiare în condițiile în care Agro (AJ.) a condiționat achiziționarea lotului 1 de transmiterea dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren de 30 ha, aspect ce rezultă din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.521/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și.
În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la nulitatea absolută a convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și nici acestea nu au putut fi reținute, întrucât s-a constatat că prin cererea introductivă reclamantul și-a fundamentat această concluzie pe un singur argument, respectiv acela că în sarcina sa nu se născuse obligația asumată prin prima convenție și în consecință cauza celei de-a doua convenții este imorală și ilicită. Ulterior, reclamantul a arătat că este vorba despre o lipsă a intenției de a gratifica.
Instanța a apreciat că, potrivit art.968 cod civil cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri sau ordinii publice. Lipsa intenției de a gratifica în cazul liberalităților atrage lipsa scopului mediat, iar în această situație cauza nu ar exista, nefiind vorba despre o cauză ilicită sau imorală, astfel cum susține reclamantul - pârât.
Așa fiind, potrivit raționamentului prezentat anterior, este fără îndoială că scopul mediat al convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și nu poate fi privit decât prin prisma primei convenții, respectiv convenția purtând încheierea de legalizare de semnătură nr.859/09.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și. Cauza celei de-a doua convenții nu poate fi ilicită și imorală decât dacă s-ar reține că și cauza primei convenții este la rândul său ilicită și imorală. Or, reclamantul - pârât nu a învestit instanța cu analizarea nulității absolute a primei convenții, aceasta făcând obiectul dosarului nr- al Judecătoriei Sectorului 2 B, acțiunea fiind respinsă potrivit sentinței civile nr.8721/14.11.2006. care au stat la baza obligației inițiale a reclamantului - pârât de a transfera dreptul de proprietate cu titlu gratuit către pârâtul a unei suprafețe de 6 ha își regăsesc pe deplin materializarea în cea de-a doua convenție, în care în schimbul acestei suprafețe reclamantul se obligă în solidar cu pârâtul - reclamant la plata unei sume de bani. Din această perspectivă, achitarea de către reclamant a prețului din contractele de vânzare - cumpărare sau disponibilitățile bănești ale familiei sunt irelevante față de obiectul prezentei cauze. De altfel, prin chiar petitul cererii, respectiv prin solicitarea de a se constata caducitatea primei convenții, reclamantul - pârât recunoaște valabilitatea convenției inițiale, caducitatea neputând privi decât un act juridic valabil încheiat.
Instanța a mai reținut că, prin probele pe care reclamantul - pârât le-a administrat în cauză, respectiv declarațiile martorilor și -, reclamantul a încercat să sugereze ideea că ar fi fost indus în eroare prin manoperele dolosive ale pârâtului - reclamant care ar fi profitat de "naivitatea" sa. Dincolo de faptul că dacă s-ar fi constatat această împrejurare consecința ar fi fost nulitatea relativă, actele juridice încheiate între părți exclud ideea unui viciu de consimțământ, obligațiile fiind asumate de reclamantul - pârât în deplină cunoștintă de cauză.
În consecință, instanța a respins ca neîntemeiată cererea principală.
Sub aspectul cererii reconvenționale instanța a reținut faptul că suma de 1.500.000 euro împrumutată de pârâtul pârâtului - reclamant potrivit contractului de împrumut sub semnătură privată încheiat la data de 16.02.2004 este inclusă în suma de 3.800.000 euro ce face obiectul convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și. Această împrejurare rezultă atât din răspunsul la interogatoriu dat de pârât și de pârâtul - reclamant, răspunsuri care ar putea fi apreciate ca subiective, dar mai ales din conținutul actelor juridice sus menționate. Astfel, în convenția încheiată la data de 16.02.2004 s-a arătat că suma 1.500.000 euro a fost împrumutată în vederea achiziționării terenului ce făcea obiectul convenției nr.859/09.02.2004, împrumutatul consfințind să-și însușească o parte din convenția menționată și să "garanteze" împrumutul cu suprafața de 6 ha menționată în aceeași convenție. Părțile au prevăzut, de asemenea, obligația împrumutatului ca, în termen de 10 zile, să încheie în formă autentică un act din care să reiasă termenele, modalitățile de plată și beneficiul împrumutătorului, în funcție de durata utilizării creditului, cu participarea tuturor părților din actele sub secvente. Or, la data de 18.02.2004 s-a încheiat convenția autentificată sub nr.520 în care s-a prevăzut suma de 3.800.000 euro stipulându-se termenele și modalitățile de plată întocmai cum se menționa în înscrisul sub semnătură privată. De asemenea, în chitanțele încheiate între pârât și pârâtul - reclamant s-a menționat că plățile parțiale s-au făcut conform contractului de împrumut din 16.02.2004 și convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004, aspect reluat ca atare și în contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1757/14.10.2004. Înscrisurile încheiate între părți, obligațiile asumate de acestea prin actele juridice ce s-au succedat la un interval scurt de timp, exclud independența celor două acte juridice în discuție.
Instanța a reținut că, reclamantul - pârât și pârâtul - reclamant s-au obligat față de pârât să plătească în solidar suma de 3.800.000 euro, însă din această sumă reclamantul - pârât urma a suporta 1.725.000 euro, iar pârâtul - reclamant 2.075.000 euro. Potrivit chitanțelor din data de 19.02.2004, 25.02.2004, 04.03.2004, 07.04.2004, 12.05.2004, pârâtul - reclamant a achitat pârâtului suma de 1.500.000 euro, iar, conform contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1757/14.10.2004 la Biroul Notarial "", a achitat 2.025.000 euro părțile prevăzând că astfel se stinge obligația asumată prin convenția autentificată sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și și contractul de împrumut încheiat sub semnătură privată la data de 16.02.2004. Așadar, pârâtul - reclamant a achitat în total suma de 3.525.000 euro, deși potrivit convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004 avea obligația de a suporta numai suma de 2.075.000 euro. În condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada achitării către pârâtul creditor a vreunei sume de bani, susținând prin răspunsul la interogatoriu că nici măcar nu datorează vreo sumă de bani, instanța a reținut că cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant este întemeiată, împrejurarea că potrivit chitanțelor și contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, pârâtul - reclamant ar fi îndreptățit să solicite o sumă mai mare, nu poate conduce la o altă concluzie, având în vedere principiul disponibilității. De asemenea, se reține că pârâtul - reclamant nu și-a justificat pretenția formulată prin chitanța încheiată la data de 26.05.2004 privind suma de 225.000 euro ce ar reprezenta împrumut acordat la data de 15.03.2002. Existența unui atare împrumut nu a fost dovedită în cauză, însă înlăturând acest înscris rezultă că pârâtul - reclamant și-a îndeplinit obligația asumată față de creditor, iar această plată a determinat și liberarea reclamantului - pârât față de pârâtul creditor.
Instanța a mai reținut că, deși suma datorată pârâtului era de 3.800.000 euro, astfel cum rezultă din înscrisurile sus menționate pârâtul - reclamant a achitat acestuia numai 3.525.000 lei, însă potrivit contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1757/14.10.2004 la Biroul Notarial "" părțile au prevăzut că se stinge obligația asumată prin convenția autentificată sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și și contractul de împrumut încheiat sub semnătură privată la data de 16.02.2004, astfel că pentru diferența neachitată se poate aprecia că a operat o remitere de datorie care profită și reclamantului - pârât. Este adevărat că în contextul relațiilor existente între părți, ce rezultă din probele administrate este greu de crezut că a operat într-adevăr o remitere parțială de datorie, însă din înscrisurile depuse nu se poate atrage o altă concluzie.
Reținând așadar că pârâtul - reclamant a achitat pârâtului o sumă mai mare decât cea la care s-a obligat, acesta este îndreptățit să solicite reclamantului - pârât, codebitor solidar, plata sumei achitată în plus față de partea sa și care, astfel cum s-a arătat anterior, ar fi mai mare decât suma solicitată prin cererea reconvențională, fie în temeiul art.1108 pct.3 Cod civil, respectiv acțiunea derivând din subrogarea legală în drepturile creditorului plătit, fie în temeiul gestiunii de afaceri.
În consecință, având în vedere aceste considerente, instanța a admis cererea reconvențională și a dispus obligarea reclamantului - pârât la plata către pârâtul - reclamant a sumei de 225.000 euro în echivalent în lei la data plății.
În ceea ce privește cererea de intervenție principală, instanța a reținut că niciuna dintre convențiile a căror nulitate se solicită a fi constatată de către intervenientă nu intră sub incidența art.35 alin.2 teza a II-a Codul familiei, nereprezentând un act de dispoziție cu privire la un imobil, care să necesite consimțământul expres al intervenientei.
Astfel, prin convenția ce poartă încheierea de legalizare de semnătură nr.859/09.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și, reclamantul - pârât, soțul intervenientei, s-a obligat, sub condiția suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate cu privire la o suprafață de 15 ha, să transmită cu titlu gratuit pârâtului dreptul de proprietate asupra 6 ha. În această convenție nu se arată că reclamantul - pârât "donează" sub condiție suspensivă, ci că "se obligă" sub condiție suspensivă, fiind așadar vorba despre o promisiune de donație și nu despre o donație, act de dispoziție care ar fi necesitat consimțământul expres al intervenientei și care de altfel ar fi trebuit încheiat în formă autentică.
De asemenea, prin convenția autentificată sub nr.520/18.02.2004 la Biroul Notarilor Publici Asociați și soțul intervenientei, împreună cu pârâtul - reclamant s-au obligat în solidar la plata către pârâtul a sumei de 3.800.000 lei în schimbul suprafeței de 6 ha ce făcea obiectul convenției anterioare, reclamantul - pârât urmând a achita suporta suma de 1.725.000 euro din banii pe care acesta urma să îi primească de la Agro (LC.) pentru vânzarea cotei ce îi revenea din terenul situat în sos. nr.128 - 154, sector 2. Nici această convenție nu intră sub sfera de aplicare a prevederilor art.35 alin.2 Codul familiei.
Simpla împrejurare că prin aceste acte juridice s-ar fi ajuns la o micșorare a patrimoniului soților, nu justifică concluzia consimțământului expres al intervenientei la încheierea acestora, atâta timp cât prevederile art.35 alin.2 Codul familiei sunt de strictă interpretare.
Mai mult, chiar și în situația în care s-ar fi ajuns la concluzia că cele două convenții presupuneau consimțământul expres al soției, sancțiunea încălcării prevederilor art.35 alin.2 Codul familiei este nulitatea relativă și nu cea absolută invocată de intervenientă.
S-a constatat totodată că prin cererea de intervenție nu s-a invocat o încălcare a prezumției de mandat tacit reciproc potrivit căreia oricare dintre soți, exercitând singur drepturile de administrare, folosință sau dispoziție asupra bunurilor comune, este prezumat că are și consimțământul celuilalt soț. Intervenienta a încercat să sugereze faptul că soțul său nu ar fi avut un atare mandat prin probele administrate, deși din motivele de fapt cuprinse în cererea care a învestit instanța nu rezultă acest lucru.
Împrejurarea că cele două acte juridice sunt valabil încheiate din perspectiva prevederilor art.35 Codul familiei nu poate fi pus la îndoială, declarațiile martorilor și - care au arătat că intervenientă nu a cunoscut existența acestor acte juridice tocmai datorită pârâtului - reclamant care interzicea reclamantului să discute cu soția aspecte ce priveau relațiile de afaceri dintre părți, neputând fi primite, pe de o parte pentru că aceste susțineri nu se regăsesc în motivele invocate de intervenientă în cerere și pe de altă parte datorită faptului că interveninta nu se poate prevala de împrejurarea că soțul său nu i-a adus la cunoștință aceste lucruri pentru a obține nulitatea actelor juridice încheiate cu terții cocontractanți, respectiv pârâtul și reclamantul - pârât.
Instanța a mai reținut că, și chiar dacă s-ar reține că nu a existat mandatul tacit al intervenientei, întrucât aceasta nu a cunoscut existența actelor juridice, această împrejurare este imputabilă exclusiv soțului său și nu pârâtului - reclamant, astfel cum încearcă să sugereze intervenienta Mai mult, actele juridice ar fi fost anulabile, nu lovite de nulitate absolută, numai în situația în care s-ar fi dovedit că pârâtul - reclamant și pârâtul cunoșteau opunerea intervenientei la încheierea acestor acte juridice, fiind de rea - credință, aspect care trebuia dovedit potrivit art.1899 alin. 2 Cod civil.
Nici cererea "subsidiară" a intervenientei în sensul constatării nulității parțiale a celor două convenții "ineficiente" cu privire la 1/2 din obligațiile asumate nu a putut fi primită, întrucât dacă s-ar fi constatat temeinicia susținerilor acesteia, o atare împrejurare nu ar fi putut determina decât o nulitate totală a actelor juridice.
Instanța a reținut de asemenea că, susținerile intervenientei în sensul că soțul său nu a contractat vreun împrumut nu se regăsesc în cererea de intervenție formulată și nu pot fi avute în vedere. Aceste aspecte nu fac decât să demonstreze dorința reclamantului - pârât și a intervenientei de a se constata nulitatea actelor juridice dincolo de orice argumente juridice pertinente.
Reținând așadar că cele două convenții s-au încheiat cu respectarea prevederilor art.35 Codul familiei, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție principală.
Împotriva sentinței au declarat apel intervenienta și reclamantul.
Intervenienta a criticat soluția pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că instanța nu a lămurit obiectul cauzei deduse judecății prin cererea de intervenție, că s-a procedat la analiza pricinii prin prisma lipsei consimțământului expres și a dispozițiilor art.35 (2) teza II Codul familiei, deși în cererea de intervenție s-a invocat lipsa consimțământului petentei fără a se face distincție între formele mandatului tacit ori expres, implicit ori explicit; s-a reținut greșit că prin cererea de intervenție nu s-a invocat încălcarea prezumției de mandat tacit reciproc și au fost eronat înlăturate probele administrate în răsturnarea prezumției de mandat tacit.
În apelul declarat, reclamantul susține, în esență, că instanța a analizat cauza sub aspecte și pentru motive cu care nu a fost învestită, pronunțându-se extra petita, că a fost ignorată legătura juridică existentă între contractul de împrumut din 16.02.2004 și convenția autentică nr.520/18.02.2004, aceasta din urmă având o cauză ilicită și imorală prin faptul că atrage un dezechilibru vădit semnificativ în raport cu obligațiile părților.
Apelurile declarate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr.549/08.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
În privința apelului declarat de intervenientă, tribunalul a apreciat că, în aplicarea dispozițiilor art.129 Cod procedură civilă raportat la art.84 Cod procedură civilă, instanța nu poate califica obiectul cererii cu încălcarea principiului disponibilității părții.
Tribunalul a înlăturat susținerea referitoare la aplicarea art.35 (2) teza finală Codul familiei, dat fiind că textul arătat, conform căruia niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, constituie o normă al cărei domeniu de aplicare nu poate fi extins la alte situații în afara celor strict vizate de legiuitor.
Prima instanță a analizat corect existența consimțământului celuilalt soț din perspectiva dispozițiilor art.35 (2) teza finală Codul familiei, fără a examina modalitățile acestuia sub toate formele sale.
Motivul de apel referitor la aprecierea eronată a probelor administrate în scopul răsturnării prezumției de mandat tacit a fost înlăturat, dat fiind că apelanta - intervenientă nu a invocat încălcarea prezumției de mandat tacit reciproc în fața primei instanțe.
Criticile formulate de reclamant nu au fost apreciate, deopotrivă, ca nefondate.
Astfel, tribunalul a stabilit că din conținutul convenției nr.520/18.02.2004 rezultă că reclamantul s-a obligat în solidar cu pârâtul la restituirea împrumutului, nefiind vorba de o obligație de garanție, cum susține apelantul.
Nulitatea convenției nr.520/18.02.2004, sub aspectul existenței anatocismului, nu poate fi analizată grație dispozițiilor art.294 (1) Cod procedură civilă, iar lipsa consimțământului reclamantului la întocmirea actelor juridice în litigiu nu poate fi reținută, dat fiind că din probele administrate a rezultat că obligațiile au fost asumate în deplină cunoștință de cauză.
Nu a fost primită susținerea admiterii cererii reconvenționale pentru motive distincte de cele invocate de pârâtul reconvenient, apreciindu-se că din dovezile administrate rezultă fără echivoc că reclamantul datorează pârâtului un rest de plată în cuantum de 225.000 euro.
Împotriva deciziei au promovat recurs intervenienta și reclamantul.
Recurenta a criticat soluția pentru nelegalitate în temeiul prevederilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Susține recurenta că instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art.129 și 84 Cod procedură civilă, ignorând principiul rolului activ, în temeiul căruia trebuia să atragă atenția părții că o rezolvare completă a cererii sale impune modificarea obiectului cererii formulate, asigurându-se în acest fel și respectarea principiului disponibilității; în aplicarea principiului rolului activ, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii.
Dacă instanțele de fond și apel ar fi analizat în concret motivele de fapt care susțineau cererea de intervenție, ar fi observat că, în realitate, se punea în discuție nulitatea relativă, iar nu absolută; obiectul cererii trebuia interpretat în acord cu intenția reală a intervenientei, iar nu cu termenii folosiți în cuprinsul cererii.
Instanțele nu au aplicat dispozițiile de drept referitoare la lipsa consimțământului intervenientei la întocmirea actelor juridice în discuție, la întreaga situație de fapt expusă în cerere, ci, în mod greșit, a analizat pricina strict din perspectiva prevederilor art.35 (2) teza II Codul familiei, cu referire la lipsa consimțământului expres; în cuprinsul motivelor de apel formulate s-a arătat că a fost avută în vedere lipsa consimțământului sub toate formele sale.
Instanța de apel a reținut greșit că intervenienta nu a invocat încălcarea prezumției de mandat tacit reciproc, ignorând faptul că prin cererea formulată s-a invocat lipsa consimțământului la încheierea convențiilor în discuție.
De altfel, prima instanță a încuviințat intervenientei administrarea de dovezi în combaterea prezumției de mandat tacit invocată, tocmai în considerarea împrejurărilor și faptelor prezentate.
Concluzia primei instanțe referitoare la existența unui împrumut între reclamant și pârâtul este nefundamentată, iar considerentele hotărârii nu cuprind logica juridică a raționamentului ce a stat la baza ei.
Obligația asumată de reclamant este una personală, din moment ce nu vizează administrarea unui bun comun, nu este contractată de soți împreună și nu are ca temei îndeplinire nevoilor obișnuite ale căsătoriei ori repararea prejudiciului cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică.
Este greșită aprecierea instanțelor cum că susținerea mai sus arătată nu se regăsește în cuprinsul cererii de intervenție, astfel încât aceste apărări nu ar putea fi avute în vedere, în condițiile în care cererea nu putea fi privită izolat de raporturile juridice deduse judecății.
Reclamantul a criticat decizia, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
A susținut, în esență, că instanța de apel a dat o interpretare greșită actului dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv al convenției nr.520/18.02.2004 și contractului de împrumut cu garanție imobiliară din 16.02.2004, ignorând condițiile în care acestea au fost întocmite și legătura indisolubilă dintre ele; așa fiind, s-a ajuns la concluzia eronată că prin convenția nr.520/2004 reclamantul și-a asumat restituirea unui împrumut, iar nu garantarea acestuia, cum ar fi fost corect.
Recurentul a mai arătat că, aplicând greșit dispozițiile art.294 alin.1 Cod procedură civilă, instanța de apel a refuzat, practic, să analizeze motivul de apel referitor la anatocism, deși în cererea introductivă au fost invocate prevederile art.968 Cod civil referitoare la cauza actului juridic.
Intimatul - pârât a formulat întâmpinare la recursurile promovate solicitând, în principal, anularea recursului intervenientei ca nemotivat, iar al reclamantului ca lipsit de interes și, în subsidiar, respingerea celor două recursuri ca netemeinice și nelegale.
S-au depus la dosar concluzii scrise de către intimații și.
La data de 26.02.2009 Curtea a luat act de cererea de renunțare la judecarea recursului, formulată de reclamant, pentru motivele expuse în cuprinsul practicalei încheierii intervenite la momentul respectiv, apreciind că sunt incidente prevederile art.246 Cod procedură civilă.
Din această perspectivă Curtea nu a mai procedat la analiza excepției lipsei de interes a recursului promovat de reclamant, invocată de intimatul, apreciind că aceasta este este lipsită de obiect.
Pe de altă parte, analizând excepția nulității recursului promovat de intervenientă pentru nemotivare, invocată de același intimat prin întâmpinare, Curtea constată că este neîntemeiată.
Prevederile art.306 (1) și (3) Cod procedură civilă nu sunt incidente, dat fiind că, pe de o parte, motivele recursului promovat de intervenientă au fost formulate în termenul legal, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, respectiv cel reglementat de pct.9 al textului de lege arătat.
În consecință, excepția nulității recursului intervenientei va fi respinsă ca nefondată.
Procedând la examinarea legalității deciziei din perspectiva criticilor formulate, Curtea apreciază că recursul promovat de intervenientă este întemeiat, astfel încât urmează a fi admis.
Astfel, prin cererea de intervenție în interes personal, formulată în faza procesuală a fondului, s-a solicitat nulitatea absolută a convenției legalizate sub nr.859/09.02.2004 de și și a convenției autentificate sub nr.520/18.02.2004 de și, arătându-se că prin încheierea celor două acte juridice în lipsa acordului intervenientei se produce o micșorare a patrimoniului acesteia, "prin înstrăinarea unor bunuri și valori care au caracter de bunuri comune"; s-a susținut de către intervenientă călipsa consimțământului săula întocmirea convențiilor menționate atrage nulitatea acestora, după caz, ineficiența lor în privința a din drepturile dobândite și obligațiile asumate în atare condiții de soțul său, reclamantul din prezenta cauză.
Se constată că la data de 15.11.2006, prima instanță a încuviințat intervenientei probele solicitateîn combaterea prezumției de mandat tacit(interogatoriul și proba testimonială), astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul încheierii de ședință întocmite (fila 274 dosar fond).
Pe de altă parte, în cuprinsul considerentelor sentinței primei instanțe se precizează că la întocmirea actelor litigioase nu era necesar consimțământul expres al celuilalt soț (art.35 alin.2 Codul familiei), că sancțiunea încălcării dispozițiilor art.35 alin.2 Codul familiei este nulitatea relativă și că prin cererea de intervenție nu s-a invocat încălcarea prezumției de mandat tacit reciproc.
Totodată, prima instanță a stabilit că actele în discuție ar fi fost anulabile în ipoteza în care s-ar fi dovedit că pârâții ar fi cunoscut despre lipsa acordului intervenientei la perfectarea convențiilor.
Soluționând apelul declarat de intervenientă, tribunalul a reținut că dispozițiile art.129 raportat la art.84 Cod procedură civilă nu au fost nesocotite, fiind aplicate în acord cu principiul disponibilității, confirmând, totodată, aprecierea primei instanțe în sensul că prin cererea de intervenție nu s-a invocat încălcarea prezumției de mandat tacit reciproc, astfel că necesitatea existenței consimțământului celuilalt soț a fost corect analizată doar din perspectiva dispozițiilor art.35 (2) teza finală Codul familiei (consimțământul expres).
Înlăturând susținerile reprezentând motivele apelului promovat de intervenientă, în lipsa unor considerente care să fundamenteze, practic, raționamentul, tribunalul soluționează calea de atac fără să intre încercetarea substanței criticilor formulate.
Astfel, se apreciază că în cauză nu a fost invocată încălcarea prezumției de mandat tacit reciproc, deși în primă instanță se administrează dovezi "în combaterea prezumției de mandat tacit", dovezi asupra cărora instanțele nu se apleacă din perspectiva care a stat la baza încuviințării lor, iar problema consimțământului la care se referă intervenienta se tratează restrictiv, în lumina dispozițiilor art.35 (2) teza finală Codul familiei, deși trimiterea vizează fără echivoc, caracterul păgubitor al actelor încheiate asupra patrimoniului petentei, fiind vorba de valori și bunuri comune.
De vreme ce în etapa procesuală a fondului instanța a încuviințat dovezi pe aspectul arătat, acestea trebuiau analizate și valorificate în scopul tranșării veridicității susținerilor formulate de intervenientă.
Or, această chestiune nu a făcut obiectul analizei nici în fond, nici în apel, ceea ce implică fără echivoc împrejurarea că instanțele nu au cercetat fondul problemei.
În consecință, în temeiul art.312 alin.3 și 5 Cod procedură civilă cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului declarat de intervenienta.
Admite recursul formulat de recurenta - intervenientă, împotriva deciziei civile nr.549 din 08.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul - reclamant - și intimații - pârâți - și.
Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI
GREFIER
Red.
.
2 ex./21.08.2009
TB-5 -;
Jud.2 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Rodica Susanu, Ilie
