Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 577/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 577
Ședința publică de la 13 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Aglaia Vălan
JUDECĂTOR 2: Adriana Roua Pop
GREFIER - - -
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de reclamanții -, domiciliat în B, sector 2,--169, --5,. 4,.118 și C, domiciliată în B, sector 2,-,.2,.7, împotriva sentinței civile nr. 724/14.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă, în contradictoriu cu pârâții OG, ambii cu domiciliul în B, sector 1, str. -. - nr. 27, parter,.1 și Municipiul B - prin Primarul General, cu sediul în B, sector 5,-.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 06.11.2009, fiind consemnate în încheierea de la aceea dată și care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și la solicitarea apărătorului intimaților și OG, a amânat pronunțarea la data de 13.11.2009.
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 sub nr-, reclamanții - și C au chemat în judecată pe pârâții Municipiul prin Primar General, și, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că apartamentul situat la parter și terenul de sub construcție în suprafață de 122,25.p din B,-, parter, sector 1 fost preluat fără titlu valabil și să fie obligați pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.
În motivare, au arătat că imobilul a fost dobândit de către Dr. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov la nr. 18016/925 și transcris la același tribunal sub nr. 7589/1925. Prin actul de donație autentificat sub nr. 37146 și transcris sub nr. 17035 la data de 19.11.1940, acesta și-a donat imobilul către soția sa pe care o moștenesc, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 59/10.07.1963 și nr. 526/19.04.1982 eliberate de către notariatul de Stat al Raionului B și, respectiv, de Notariatul de Stat al sectorului 2
Imobilul a fost preluat în mod abuziv și fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950 de la, persoană exceptată de la naționalizare, ca și intelectuală și veterană de război cu încălcarea art. 8 din Constituția României din 1948.
Deși au formulat notificare în baza Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, nu au obținut restituirea imobilului în natură și nici despăgubiri până în prezent. În schimb statul,deși avea cunoștință de pretențiile formulate, a înstrăinat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 pârâților și OG.
În drept, și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 480 și urm. Cod civil, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, art. 20 din Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâții, persoane fizice au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii intentată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 896/21.01.2009 Judecătoria Sector 1 Bad eclinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București în raport de valoarea imobilului determinată prin raportul de expertiză efectuat.
Prin sentința civilă nr.724/14.05.2009 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis excepția de inadmisibilitate și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții - și C în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și și.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 exclus posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora de acțiune în revendicare bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparații.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14.02.2001 care reprezintă o lege specială de reparație pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989 acțiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanțele de judecată sunt inadmisibile în situația în care reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile Legii nr.10/2001 instituie o procedură administrativă, prealabilă, obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedura care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivată de soluționare a notificării.
Inadmisibilitatea este definitivă ca acea sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune dau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
În speța dedusă judecății, reclamanții au făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului, însă nu au înțeles să introducă o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr.10/2001 cu o acțiune în revendicare.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30.01.2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989 publicată în Of nr. 63 din 3.02.2009 s-a prevăzut în mod expres că potrivit art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate".
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei).
Totodată, în ședința din 9.06.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 prin decizia nr. 33 publicată în Of nr. 108 din 23.02.2009 în sensul că "cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă s-a stabilit necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica drepturile sale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
În consecință, este de reținut că de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicări,respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001 care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți, tribunalul a considerat că în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlului de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A apreciat tribunalul că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. 1 din O având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competența deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens, O s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României.
Or în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții au o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr.10/2001 le dă și în prezent posibilitatea de a contesta în fața tribunalului dispoziția ce s-a emis.
Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului dea soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal iar practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții - și C care, în susținerea motivelor de modificare prev. de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, i-au adus următoarele critici:
- greșit a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și constatarea nevalabilității titlului statului, căci aceasta este singura cale procedurală pentru restituirea bunului în natură, Legea nr. 18/1991 acordând posibilitatea adevăratului proprietar pentru a obține doar măsuri reparatorii prin echivalent. În consecință, între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil și posibilitatea descrisă de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea drept comun normă specială, căci cele două căi legale au obiecte diferite;
- conform aceleiași decizii în interesul Legii nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Or, exercitarea unei acțiuni în revendicare numai pentru a se constata inadmisibilitatea ei prin jocul dispozițiilor legale ce o reglementează, nu este de natură să corespundă imperativelor art. 1 paragraful 1 din Convenție, fiind necesar ca legislația română să îi asigure reclamantului o posibilitate clară și concretă de a constata un act ce constituie o ingerință în drepturile sale. Astfel, dreptul la un tribunal trebuie să fie efectiv în sensul de a asigura o judecată pe fond asupra pretențiilor formulate și nu pot formal;
- Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 nu-și are aplicabilitate în cauză, căci acțiunea a fost intentată în anul 2007, iar conform art. 1 Cod civil și art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor și nu are putere retroactivă;
- Legea nr. 10/2001 nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil, să fie considerat ca echivalent, ca acordare efectivă a unei despăgubiri, așa încât prin respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, însuși substanța dreptului este afectată, reclamantul neavând astfel, posibilitatea de a se supune pretenția sa judecății unei instanțe;
- capătul de cerere privind preluarea imobilului fără titlu se întemeiază pe prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, astfel încât, nu putea fi respins ca inadmisibil,astfel cum rezultă și din conținutul hotărârii din 13.01.2009 a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Faimblat împotriva României;
- pârâți au fost de rea credință, încheind contractul de vânzare-cumpărare la data de 20.05.1997, respectiv după data cererii de restituire în natură întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 2288 din 24.07.1996, așa încât, titlul lor nu poate fi preferabil în raport de titlul adevăraților proprietarii, autorii lor.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea apelului, arătând că în cauză își are aplicabilitate decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se acordă prioritate normei speciale în raport cu norma generală și se asigură un just echilibru între interesele aflate în joc, în spiritul asigurării stabilității raporturilor juridice și siguranței circuitului civil. În consecință, reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu prevederile art. 18 lit. c din Legea nr.10/2001,
Totodată, au solicitat să se rețină aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr.1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001, căci, dispozițiile sale sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată.
Apelul este întemeiat.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv constatarea preluării apartamentului din litigiu de către stat, fără titlu valabil, se constată că după data de 23.02.2009, când s-a publicat în Monitorul Oficial decizia nr. 33 din 9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile civile, respectiv la data de 6.03.2009 s-a publicat în Monitorul Oficial hotărârea din 13.06.2009 în cauza Faimblat împotriva României pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ca și în speța de față, reclamanții din acea cauză, au formulat o notificare întemeiată pe prevederile Legii nr.10/2001, în vederea obținerii retrocedării imobilului naționalizat și, în paralel cu procedura administrativă, o acțiune intentată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 la o judecătorie, pentru constatarea nelegalității naționalizării din anul 1950 imobilului pretins a fi fost proprietatea autorului reclamanților.
Ca și în prezenta cauză, reclamanții au susținut că respingerea acțiunii lor în constatare, ca inadmisibilă, cu motivarea că nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum este acesta prevăzut de art. 6 din Convenție, în măsura în care această procedură nu este eficientă.
Conform art. 6 & 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil".
Curtea a reamintit că art. 6 din Convenție, garantează fiecărei persoane dreptul la o instanță judecătorească, însă, acest drept de acces nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere.
Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil, accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea manieră, încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești, să fie afectat în însăși esența sa.
Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 & paragraf 1 din convenție, decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În plus, s-a subliniat, că simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne, nu satisface exigențele art. 6 paragraf 1. Se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională, să fie suficient pentru a asigura părților interesate dreptul la o instanță, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică (a se vedea cauza Lungoci contra României). Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță, decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă, prin efectul legii.
De asemenea, Curtea a reamintit că dreptul la o instanță nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă și că el cuprinde și legitimă că această hotărâre va fi executată.
Ca și în prezenta cauză, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din litigiu, a fost respinsă ca inadmisibilă, pe considerentul că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001.
În mod evident, o astfel de decizie, cum este și cea în speță, reprezintă o ingerință în dreptul de acces a reclamanților la o instanță judecătorească. Curtea nu a exclus ipoteza, potrivit căreia, implementarea prin Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru realizarea drepturilor urmărite de reclamanți, în cadrul acțiunii lor în constatare, urmărește, în sine, un scop legitim. Cu toate acestea, a analizat și proporționalitatea acestei ingerințe, cu scopul urmărit, adică posibilitatea obținerii de către reclamanți prin această procedură, a dreptului la analiza pe fond a pretențiilor lor și a pronunțării unei hotărâri judecătorești care să poată fi pusă în executare.
În acest context, Curtea a constatat că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, nu asigură o cale de drept efectivă, atâta timp cât deși notificarea reclamantului a fost intentată în anul 2001, iar până în prezent, nu a primit nici un fel de rezolvare.
În plus, chiar dacă partea interesată ar parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive, se face tot prin intermediul procedurii prevăzută prin Legea nr.247/205, și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
Or, Curtea a stabilit deja, prin mai multe hotărâri pronunțate împotriva României (, și alții, etc), că Fondul Proprietatea nu figurează în prezent într-un mod susceptibil, să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Mai mult, nici prin Legea nr.10/2001 și nici prin Legea nr. 247/2005, nu se ia în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.
În consecință, Curtea a conchis că deși prin Legea nr. 10/2001 se oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cât și, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri, în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu este posibilă.
Drept urmare, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o altă instanță, nu a fost proporțională cu scopul urmărit, iar faptul că instanțele judecătorești au opus acestora, existența procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001, le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în măsura în care nici astăzi, după mai mulți ani, de la inițierea procedurii administrative, aceasta nu a condus la acordarea nici unei despăgubiri în favoarea reclamanților, iar aceștia nu au nici o garanție să o obțină.
Prin urmare, s-a constatat încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Situația de fapt din prezenta cauză, este cu atât mai gravă, cu cât, reclamanții fac dovada că au formulat și cerere de restituire în natură a aceluiași imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți în temeiul aceleiași legi, iar apoi au intentat notificare în baza Legii nr.10/2001 pentru același imobil, fără ca autoritățile administrative să o soluționeze până în prezent.
În consecință, chiar dacă reclamanții ar uza de prevederile art. 26 din Legea nr.10/2001 în sensul deciziilor în interesul legii nr. IX/2009 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a obține chiar soluționarea pe fond a notificării, nu ar putea obține decât despăgubiri, ce nu ar putea fi puse în executare decât prin Fondul Proprietatea. Or, acest fond nu funcționează nici până în prezent într-o asemenea manieră, încât să asigure satisfacerea pretențiilor reclamanților, chiar dacă ar obține o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să li se acorde câștig de cauză.
Ca urmare, Curtea reține că prin respingerea acțiunii în constatarea nulității titlului statului și chiar a acțiunii în revendicare, ca inadmisibile, dreptul la o instanță pentru reclamanți este iluzoriu și teoretic, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri efective în condițiile Legii nr. 10/2001.
În plus, se constată că prin decizia nr.33/9.06.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a declarat acțiunile în revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ca inadmisibile, cum greșit a pretins prin motivare prima instanță.
Acest argument rezultă clar din cuprinsul dispozitivului deciziei, dar și din motivarea acesteia, de vreme ce se statuează în mod expres că "deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare, intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994".
De altfel, considerându-se sesizată doar pentru analiza celor două raporturi, instanța s-a pronunțat și prin dispozitiv asupra lor, fără a declara acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă.
Aceasta presupune că instanțele trebuie să analizeze în fiecare caz în parte, dacă în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994 face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În cuprinsul aceleiași decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu se poate aprecia precum că existența Legii nr.10/2001, exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
De asemenea, este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție îndrumă instanțele să analizeze acțiunile în revendicare pe fond, în raport de principiile de drept, consacrate în legislația internă acordând prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Întemeiat este și motivul de apel privind greșita aplicare în speță a prevederilor Legii nr. 1/2009, pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, căci, la data intentării acțiunii - 22.08.2007, aceasta nu era în vigoare.
normei juridice reprezintă o altă latură a dreptului la acces în justiție, garantat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și se află în deplină concordanță cu principiul neretroactivității legii înscris în art. 1 din Codul civil și art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Cum respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, urmează ca în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă să se admită acțiunea și să se trimită cauza primei instanțe pentru rejudecare.
Celelalte motive de apel ce privesc fondul litigiului,urmează a fi avute în vedere în soluționarea acestuia de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamanții -, domiciliat în B, șos. - - nr. 147-169, -. 4,. 118, sector 2 și C domiciliată în B,-,. 2,.7, sector 2 împotriva sentinței civile nr.724/14.05. 2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu pârâții OG, ambii cu domiciliul în B, sector 1, str. -. - nr. 27, parter,. 1 și Municipiul prin Primarul General cu sediul în B, B- - - nr. 47, sector 5.
Desființează sentința și trimite cauza Tribunalului București, spre rejudecare.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored. I/CG - 6 ex
24.11.2009
Președinte:Aglaia VălanJudecători:Aglaia Vălan, Adriana Roua Pop
