Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 80/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1450/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 80
Ședința publică din 2.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantele reclamante și, precum și de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 431 din 23.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Primăria Municipiului B prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al apelantelor reclamante și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București și consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar; lipsesc apelanta reclamantă și intimata pârâtă Primăria Municipiului B prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Părțile prezente arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul apelantelor reclamante și solicită admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulată, schimbarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, ținând seama de faptul că instanța s-a pronunțat cu privire la o excepție, fără a intra pe fondul litigiului.
Susține primul motiv de apel, prin care critică sentința tribunalului, apreciind că, în mod greșit, a considerat instanța faptul că, în speță, au aplicabilitate dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a respins acțiunea ca inadmisibilă, fără a avea în vedere că, în dispozitivul acestei sentințe, se stabilește că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În cauza de față, terenul revendicat este liber de construcții, nu este afectat de vreun alt titlu de proprietate, fiind preluat abuziv de către stat, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în decizia instanței supreme.
Recunoaște că reclamantele nu au formulat în termen notificare, în baza Legii nr. 10/2001, întrucât au obținut cu dificultate actele cerute de lege.
Susține și celelalte motive de apel și solicită admiterea apelului, subliniind că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, erau în vigoare textele din Codul Civil, invocate ca temei de drept al prezentei acțiuni.
Nu solicită obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea cererii de apel, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Apreciază că instanța a reținut în mod corect inadmisibilitatea acțiunii de față.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București -Secția a IV-a Civilă, la data de 06.02.2009, sub nr-, reclamantele, și i-au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Municipiul B, prin Primar General, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-, sector 3, compus din teren în suprafață de 151,5 mp, în raport cu titlul lor care este preferabil și să oblige pârâții la lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestui imobil.
Prin sentința civilă nr. 431 din 23.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantele, și, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, că, în conformitate cu dispozițiile art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum se susține că este cazul în speță, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Conform art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art.2 alin.1, se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiții, cum Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998, pe deplin aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptata împotriva autorității publice pârâte fiind inadmisibilă.
Aceasta este interpretarea dată textelor de lege și de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea deciziei nr. 53/2007, dată în interesul legii, decizie care deși privea altă materie, respectiv aplicabilitatea Legii nr.33/1994, în concurs cu Legea nr.10/2001, cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față.
Astfel, s-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art.15 alin.2 din Constituția României, principiu prevăzut și de art.1 din Codul civil și consacrat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea nr.10/2001, are prioritate.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l, totodată controlului judecătoresc, prin aceste norme cu caracter special.
În consecință, în cuprinsul motivării aceleiași decizii, s-a prevăzut expres că dispozițiile art.481 cod civil nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001; această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât pentru restituirea în natură, cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceeași motivare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia nr.33/9 iunie 2008, pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr.10/2001.
S-a arătat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
S-a concluzionat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.
În cauza de față, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr.10/2001, iar reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 Cod civil, în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, singura modalitate prin care își puteau valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles, sub condiția formulării notificării în termen legal.
Nu au fost învederate motive independente de voința lor, care ar fi împiedicat reclamantele să formuleze notificare în baza Legii nr.10/2001, în termen legal.
Nu se poate susține încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a art. 6 din aceeași Convenție, întrucât reclamantul nu beneficia de un "bun", în sensul convenției, iar, pentru a beneficia de " legitimă", la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist, dată de Legea nr.10/2001, era necesară formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiție, ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr.10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri, cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în fața instanței de judecată, în temeiul acestei legi speciale.
Față de cele arătate și de faptul că acțiunea a fost calificată de reclamante drept acțiune în constatarea calității de proprietar și revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, și, solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii pronunțate de către instanța de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului București.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantele și au arătat că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, întrucât legea specială, Legea nr.10/2001, nu înlătură posibilitatea proprietarului deposedat abuziv de bunul său de a folosi calea dreptului comun pentru a promova în instanță o acțiune care să aibă ca obiect revendicarea acestui bun.
Astfel, apelatele au susținut că nu are relevanță, în cadrul acțiunii în revendicare, faptul că au urmat sau nu calea instituită de Legea nr.10/2001, întrucât dispozițiile art.480 Cod civil nu au fost abrogate, nici expres, nici implicit, prin dispozițiile Legii nr.10/2001, accesul liber la justiție fiind garantat în raport și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.
Referitor la invocarea deciziei nr.33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, apelantele au opinat că instanța de fond a apreciat și interpretat eronat această hotărâre.
Astfel, potrivit alin.4 din dispozitivul deciziei nr.33/2008, rezultă că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, prin prezenta acțiune, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, ci se revendică bunurile de la Statul Român, care le-a preluat abuziv prin Decretul Consiliului de Stat nr.153/04.06.1987, anexa 6, poziția 79, fără despăgubiri, astfel încât nu se poate susține că statul ar avea vreun drept de proprietate asupra terenului.
Prin motivele de apel formulate de pârâta, s-a susținut că hotărârea pronunțată în cauză este nelegală, întrucât efectul deposedării unui proprietar de un bun nu duce la pierderea dreptului său de proprietate, principiu consacrat expres și prin dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, astfel încât titularul dreptului de proprietate are vocație să recurgă la toate mijloacele legale administrative și judiciare pentru a obține recunoașterea acestui drept, acțiunea în revendicare fiind admisibilă.
Apelanta a mai susținut și că, în cauză, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare împotriva statului, s-au încălcat dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au prioritate față de dreptul intern.
Intimații - pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului B, prin Primarul General nu au formulat întâmpinare, obligatorie conform art.289 alin.2 Cod procedură civilă.
În etapa procesuală a apelului, nu au fost administrate probe.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 alin.1 Cod procedură civilă, și analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Curtea apreciază că apelul este nefundat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea reține că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 - 481 Cod civil și introdusă împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiului B, prin Primarul General, a fost formulată la data de 10.02.2009, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, și fără ca reclamantele să invoce motive obiective și temeinice, pentru a justifica faptul nedeclanșării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunului imobil în litigiu.
Astfel, acestea fiind limitele obiective ale judecării cauzei, instanța de fond a aplicat decizia nr. 33, pronunțată la data de 09 iunie 2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care reglementează admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, în considerarea art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, ale cărui dispoziții prevăd că deciziile pronunțate în recursul în interesul legii sunt obligatorii.
În acest context, instanța de fond a stabilit că imobilul în litigiu, situat în B,-, sector 3 nu este exceptat de la procedura Legii nr.10/2001, iar reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 Cod civil, în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, singura modalitate prin care reclamantele își puteau valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale, sub condiția formulării unei notificări în termenul legal, acestea neinvocând motive independente de voința lor, care le-ar fi putut împiedica să formuleze această notificare.
În același sens, instanța de fond s-a raportat și la dispozițiile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că nu se poate susține încălcarea acestui articol, întrucât reclamantele nu beneficiază de un "bun"în sensul Convenției, iar, pentru a beneficia de "legitimă"la restituirea bunurilor, care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist, reglementată de Legea nr.10/2001, era necesară formularea notificării de restituire, parcurgerea procedurii administrative neîncălcând liberul acces la justiție, ca parte a dreptului la un proces echitabil.
Având în vedere conținutul motivelor de apel, prin care se invocă dispozițiile convenționale, susținându-se că instanța de fond, prin pronunțarea unei soluții de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă împotriva statului, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ar fi încălcat dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la un tribunal, Curtea va face următoarele considerații:
Dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intim legat de principiul preeminenței dreptului.
Astfel, când există o "contestație reală și serioasă" (noțiune autonomă, în sistemul convențional) cu privire la un drept cu caracter civil, în speță, dreptul de proprietate, ce intră în domeniul de aplicabilitate al articolului 6 din Convenție, indiferent că privește existența sau întinderea acestui drept, justițiabilii trebuie să aibă, în mod rezonabil, posibilitatea ca o instanță independentă și imparțială să tranșeze asupra acestui drept.
În ceea ce privește natura dreptului de acces la o instanță, s-a stabilit, în jurisprudența constată a Curții Europene, că acesta nu este un drept absolut, dar trebuie să fie un drept efectiv, procedura administrativă prealabilă instituită de Legea nr.10/2001 constituind, în acest context, o limitare legală a dreptului de acces la instanță.
Fiind în ipoteza existenței unei limitări, instanțele de judecată vor trebui să procedeze la analiza modului prin care această limitare poate lăsa sau nu fără conținut dreptul de acces la un tribunal, făcându-l astfel neefectiv.
Această analiză trebuie să se raporteze, în mod necesar, la cerințele ca ingerința, limitarea să fie prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică și să fie proporțională, în sensul de a exista un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit sau între interesul public și interesul privat.
Realizând această analiză la speța dedusă judecății, Curtea constată că reclamantele, și, domiciliate în România, nu au întreprins niciun demers administrativ sau judiciar pentru recuperarea bunului imobil, situat în B,-, sector 3, până la data de 10 februarie 2009, deci, aproximativ 19 ani, după anul 1989, motivele invocate în fața Curții fiind acelea ale imprescriptibilității acțiunii în revendicare și ale obținerii cu dificultate a actelor cerute de lege.
Astfel, deși Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea restituirii în natură, către foștii proprietari, a imobilelor libere, iar, ulterior, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă specială pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, imobilul în litigiu nefiind vândut și putând fi restituit prin parcurgerea acestor proceduri administrative, reclamantele apelante, și nu au întreprins niciun demers în acest sens.
În acest context, împrejurarea că actele de proprietate au fost obținute cu dificultate nu reprezintă un motiv obiectiv care să dea posibilitatea apelantelor reclamante să declanșeze, în mod direct, procedura judiciară în anul 2009, în absența declanșării procedurii administrative, din cauza unei culpe, care le incumbă în mod exclusiv, și care demonstrează dezinteresul acestora pentru recuperarea bunului imobil.
În același sens, imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun este paralizată, în cauză, de principiulspecialia generalibus derogant, Legea nr. 10/2001 având caracterul de lege specială, în raport de normele generale ale codului civil, în ipoteza unei acțiuni în revendicare introduse împotriva statului, act normativ care reglementează termene speciale, în care notificarea, întemeiată pe această lege, să poată fi introdusă.
Astfel, neexistând motive independente de voința apelantelor, care să le fi împiedicat, în mod major, să uzeze de procedura administrativă, în termenele legale speciale, și având în vedere decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a statuat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, determină consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, în situația în care calea oferită de legea specială, pentru valorificarea dreptului pretins, este efectivă, ceea ce, în cauză, ar fi fost evident posibil, în raport de situația juridică a imobilului învederată de apelante, Curtea apreciază că soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare promovată de apelantele - reclamante, pronunțată de instanța de fond, nu încalcă dreptul de acces la un tribunal, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de apel invocate în cauză sunt nefondate în ansamblul lor, Curtea, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele - reclamante, și împotriva sentinței civile nr. 431 din 23.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele - reclamante, ambele cu domiciliul în B,-, -4,.2,.5,.52, sector 3 și, cu domiciliul în C, str. - - Cartier, -.1,.3, județ D, împotriva sentinței civile nr.431 din 23.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâși STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.7/1.04.2010
Secția a IV-a Civ.-
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu
