Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 859/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,de conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ Nr. 859/ Dosar nr-
Ședința publică din 22 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Ștefăniță
JUDECĂTOR 2: Nicoleta Grigorescu
JUDECĂTOR 3: Daniel Marius
Grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta - SRL B, împotriva deciziei civile nr. 28/Ap din data de 3.02.2009, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 15.06.2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 22.06.2009.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin decizia civilă nr. 28/Ap/2009 a Tribunalului Brașova fost respins apelul reclamantei - SRL B împotriva sentinței civile nr. 8580/2008 a Judecătoriei Brașov, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin primar, - SRL B și, având ca obiect constatarea faptului că imobilul situat în B-, înscris în CF nr. 267 B sub nr. top 5354/2 este un imobil abandonat în urmă cu peste 20 de ani și întabularea dreptului de proprietate al Municipiului B prin primar și al dreptului de administrare al - SRL
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Brașova că, în soluționarea cauzei este necesar a se ține seama de faptul că imobilul din litigiu este un imobil care este supus regimului de publicitate imobiliară al cărților funciare.
Unul dintre principiile ce guvernează acest sistem de publicitate imobiliară este acela al efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară. Potrivit art. 17-18 din Decretul Lege nr. 115 1938, drepturile reale cu privire la imobile pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară. Prin urmare, înscrierea dă naștere modifică sau stinge un drept real.
De la principiul enunțat există excepțiile reglementate în mod expres și limitativ de prevederile art. 26 din actul normativ menționat, care stipulează că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în cartea funciară dacă sunt dobândite prin succesiune legală sau testamentară, prin vânzare silită și prin expropriere.
Un alt principiu ce guvernează sistemul de publicitate imobiliară al cărților funciare este principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară. Acest principiu rezultă din dispozițiile art. 32 și 33 din Decretul Lege nr. 115 1938, care instituie două prezumții, și anume: dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în favoarea acesteia, iar dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară se prezumă că acel drept nu mai există.
În speța de față, dreptul real de proprietate asupra bunului imobil în litigiu este întabulat în evidențele de carte funciară, în favoarea intimatului, astfel că, în conformitate cu dispozițiile legale mai sus menționate acesta are calitatea de proprietar la bunului. Or, în aceste condiții nu se poate reține că imobilul din litigiu este un bun fără stăpân.
Susținerea apelanta - reclamantă făcută în sensul că, proprietarul tabular la imobilului din litigiu a abandonat acest bun nu poate fi primită, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Dreptul de proprietate este absolut și inviolabil deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toți ceilalți, care sunt obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca.
Inviolabilitatea dreptului de proprietate susține și întărește caracterul său absolut,el neputând fi încălcat de nimeni. Această interdicție se impune cu aceeași forță și statului.
Dreptul de proprietate este un drept deplin și exclusiv, întrucât el cuprinde atributele posesie, folosinței și dispoziției, atribute care pot fi exercitate numai de titularul său.
Prin perpetuitatea dreptului de proprietate se înțelege că acest drept este nelimitat în timp și durează atâta vreme cât durează și bunul care face obiectul său. De asemenea, dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, adică prin neexercitare.
Așa fiind, tribunalul a constatat că, sub aspectul analizat, nu prezintă importanță faptul că proprietarul bunului imobil în litigiu, care este intimatul, nu exercitat o perioadă de timp acest drept, întrucât, așa cum am subliniat, dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz.
Împrejurarea că, intimata AL. efectuat, fără a deține vreun titlu, acte de folosire și apoi de dispoziției asupra bunului imobil în litigiu nu este de natură a conferi acesteia un drept real de proprietate asupra acestui bun imobil.
Nu se poate reține că în speța dedusă judecății a intervenit un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în B,-, înscris în nr. 267 B, sub nr. top. 5354/2 din patrimoniul titularului acestuia în patrimoniul intimaților, pe considerentul invocat de apelanta - reclamantă, întrucât, așa cum am arătat, nu ne aflăm în prezența unui bun fără stăpân, iar preluarea în fapt, în mod abuziv a unui bun nu poate da naștere unui drept în favoarea titularului abuzului.
În ceea ce privește prevederile Decretului nr. 111 1951, este de menționat că, deși, în cererea introductivă de instanță, apelanta - reclamantă a invocat acest act normativ ca temei al cererii sale, în dezvoltarea motivelor pe care se întemeiază calea de atac exercitată de aceasta, s-a arătat că, acest act normativ a fost invocat numai pentru a defini noțiunea de bun abandonat.
Tribunalul s-a raportat în analizarea apelului suspus judecății la actul de învestire a instanței, care este cererea de chemare în judecată, iar, sub acest aspect, a analizat posibilitatea fundamentării dobândirii unui drept real pe actul normativ menționat, ulterior datei de 22 decembrie 1989.
În acest sens, instanța de apel a înlăturat susținerea făcută de partea menționată în sensul că, instanțele judecătorești nu pot să analizeze legalitatea decretului 111 1951, aceasta deoarece, unul dintre principiile care stau la baza transferului dreptului de proprietate din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane este principiul legalității titlului în temeiul căruia acest transfer este invocat.
În ceea ce privește Decretul nr.111/1951, instanța a reținut că acesta prevedea că sunt supuse confiscării bunurile care au fost părăsite timp de un an de către titularii lor. Din cele mai sus-expuse rezultă că acest act normativ se aplica unor situații intervenite înainte de adoptarea sa, iar el a avut ca scop legitimarea preluărilor în fapt pe care statul le-a făcut, astfel că, el contravine atât prevederilor Constituției în vigoare la data la care a fost adoptat și prevederilor Codului civil relative la proprietate, cât și Declarației Universale a Drepturilor Omului și tratatelor internaționale la care România era parte.
Raportat la considerentele de fapt și de drept mai sus-expuse, instanța de fond a reținut că, decretul nr. 111 1951 nu poate constitui un temei al transferul dreptului de proprietate în patrimoniul intimaților cu privire la bunul imobil în litigiu.
De asemenea, tribunalul a constatat că, dat fiind efectul constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară, după data de 22 decembrie 1989, dată la care au fost abrogate toate actele normative ce reglementau preluarea în patrimoniul statului a bunurilor imobile ce aparțineau persoanelor fizice sau juridice, aceste normative nu pot fi invocate și reținut ca fiind apte să aibă un efect constitutiv de drepturi reale.
În legătură cu susținerea apelantei - reclamante referitoare la imposibilitatea înlăturării unei probe ce a fost administrată în cauză, tribunalul a constatat că aceasta este, la rândul ei, neîntemeiată, întrucât, este atributul instanței să analizeze în ce măsură un mijloc de probă este de natură a dovedi temeinicia pretențiilor invocate, precum și încadrarea aspectelor de fapt relevate în cadrul probatoriului în normele de drept ce sunt incidente în speță.
De asemenea, instanța de apel a constatat că, apelanta - reclamantă nu poate invoca discriminarea ca temei al pretențiilor sale, întrucât, o acțiune ce are ca obiect constatarea dobândirii unui drept real nu poate fi întemeiată pe un astfel de considerent. Transferul dreptului de proprietate din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane nu poate fi constatat decât prin raportare la normele de drept care reglementează regimul juridic la bunul imobil din litigiu și condițiile în care acest transfer poate opera.
Împotriva soluției tribunalului a formulat recurs reclamanta iar prin motivele de recurs, hotărârea din apel este criticată pentru netemeinicie și nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că teza ce a stat la baza respingerii acțiunii și apelului are la bază ideea că un imobil fără stăpân este doar acela care nu are înscris în CF titularul dreptului de proprietate, ceea ce nu este posibil. Pe de altă parte, înscrierile din CF reprezintă situația de drept pe care reclamantul nu a contestat-o, iar abandonarea imobilului este o chestiunea de fapt care evident nu poate fi întabulată în CF, dar poate fi constatată de instanță și poate produce efectele prevăzute de lege. Aceasta, întrucât este echivalență între imobilul abandonat și cel fără stăpân.
Ca atare, arată reclamantul, instanța trebuia să analizeze dacă imobilul în litigiu a fost sau nu abandonat de titularul dreptului de proprietate, pentru că doar acesta abandon putea să dea imobilului caracterul de bun fără stăpân (ca stare de fapt) și nu simpla înscriere în CF ca stare de drept.
Faptul că intimatul în 42 de ani nu a efectuat niciun act prin care să reintre în posesia imobilului, deși legile prezente îi dădeau pe deplin această posibilitate, nu poate fi interpretată decât ca o desistare definitivă de drepturile sale iar imobilul caracter de imobil fără stăpân.
Reclamantul mai arată că prin acțiune s-a solicitat să se constate o situație preexistentă datei la care s-a raportat instanța, data la care Decretul nr. 111/1951 era în vigoare și își producea efectele constitutive de drepturi reale în favoarea Statului Român. Însă, chiar și după anul 1989, Decretul nr.111/1951 constituia titlu valabil în accepțiunea Legilor nr. 112/1995 și 213/1998, dacă s-au respectat dispozițiile sale la data preluării.
Totodată, s-au depus în fața primei instanțe hotărâri judecătorești ca practică, prin care astfel de acțiuni întemeiate pe același act normativ au fost admise. Față de această situație reclamantul a invocat și faptul că, atâta timp cât alte acțiuni întemeiate tot pe Decretul nr. 111/1951, au fost admise după data la care s-a raportat Tribunalul Brașov iar prezenta acțiune respinsă, echivalează cu crearea unor divergențe de jurisprudență, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil și creează o situație discriminatorie (cauza Beian versus România nr. 30659/2005).
Nu în ultimul rând se arată că acțiunea formulată nu a avut ca temei doar Decretul nr.111/1951 ci și dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 477 și art. 646 Cod civil. Dacă prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 477 Cod civil, ceea ce a și constituit unul din motivele de apel, necercetat de Tribunalul Brașov, instanța de apel nu a analizat deloc acestei temeiuri de drept, nu a arătat motivat în fapt și în drept de ce nu au fost primite în apărare. Aceste dispoziții nu au fost abrogate și trebuie să își producă efectele juridice, ele sunt în concordanță cu legislația în vigoare cât și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul nu este fondat.
Instanța de fond a făcut o corectă aplicare în timp a dispozițiilor Decretului nr. 111/1951 care a fost abrogat prin art. 17 din Ordonanța nr. 128/29.08.1998. A solicita aplicarea acestui act normativ după abrogarea sa echivalează cu ultractivarea lui, ori, legea civilă se aplică numai pentru situațiile născute și care au produs efecte juridice în timpul în care aceasta a fost în vigoare. La data formulării acțiunii Decretul nr. 111/1951 era abrogat iar reclamanta nu poate invoca ca temei al dreptului său de proprietate, un act normativ abrogat.
În ceea ce privește dispozițiile din codul civil, curtea reține că acțiunea are la bază o greșită interpretare a prevederilor legale invocate. Astfel, în sensul art. 646 din Codul civil, prin imobil fără stăpân se înțelege chiar ceea ce o interpretare gramaticală și logică ne lasă să înțelegem, respectiv un imobil care nu are un stăpân ori acesta este imposibil de aflat. Imobilul în litigiu este întabulat pe numele pârâtului astfel încât nu se poate susține că nu are stăpân.
În ceea ce privește art. 477 Cod civil, astfel cum a reținut și instanța de fond, acest text de lege reglementează situația succesiunilor vacante, ori în speță, reclamanta nu a făcut dovada decesului proprietarului tabular.
Trebuie observat că prevederile generale din codul civil, invocate de recurentă nu fac nicio referire la imobile "abandonate" întrucât, într-o atare ipoteză există premisa existenței unui"stăpân" care, însă, s-a desistat de drepturile sale asupra imobilului, respectiv l-a abandonat. Această stare de fapt, care constituie și ipoteza avansată prin acțiunea dedusă judecății, poate sta la baza începerii unei posesii utile în vederea uzucapării imobilului respectiv.
În concluzie, dat fiind faptul că dreptul de proprietate imobiliară nu se pierde prin neuz, în mod corect instanțele de fond și apel au reținut că imobilul asupra căruia există întabulat dreptul de proprietate al unei persoane fizice nu se poate transforma în imobil fără stăpân, chiar dacă proprietarul nu mai face acte de folosință.
Neglijența proprietarului concretizată într-o adevărată abandonare a imobilului nu poate fi sancționată altfel decât prin producerea efectelor unei eventuale prescripții achizitive în favoarea posesorului actual iar acest abandon nu putea să dea imobilului caracterul de bun fără stăpân.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești depuse ca practică judiciară, curtea reține că prevederile OG nr. 137/2000 nu au în vedere sub nicio formă acte de discriminare săvârșite de către cele trei puteri în stat, puterea legislativă. Eventualele discriminări care rezultă din actele celor trei puteri (legi, acte administrative, hotărâri judecătorești etc.) pot fi înlăturate doar prin mijloacele speciale reglementate în acest sens prin Constituție și celelalte legi. În acest sens, interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României constituie un obiectiv primordial al actului de justiție iar îndeplinirea acestui deziderat poate fi realizată doar pe căile prevăzute de lege la momentul actual, respectiv prin sesizarea ICCJ pentru a se pronunța asupra chestiunilor de drept soluționate diferit de către instanțele judecătorești. O instanță de drept comun nu poate constata o discriminare rezultată din hotărâri judecătorești contradictorii întrucât soluțiile instanțelor au la bază stări de fapt diferite iar o soluție contrară ar face ca actul de justiție să cadă în derizoriu.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul reclamantei va fi respins.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta - SRL B, împotriva deciziei civile nr.28/Ap/2009 a Tribunalului Brașov, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.06.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red./26.06.2009
Tehnoredact./26.06.2009/ 2 ex.
Jud. apel,
Jud. fond
Președinte:Cristina ȘtefănițăJudecători:Cristina Ștefăniță, Nicoleta Grigorescu, Daniel Marius
