Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 959/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 959
Ședința publică de la 30 2009
PREȘEDINTE: Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
JUDECĂTOR 2: Nela Drăguț
Judecător: - - -
Grefier: -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 23 2009, privind judecarea recursului formulat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D, cu sediul în C,-, jud. D, împotriva deciziei civile nr. 269 din 04 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- și a sentinței civile nr. 5143 din 23 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 17512/2004, în contradictoriu cu intimații reclamanți GH. G, domiciliat în C,-, jud. D, domiciliat în C,. 37a,. 1,. 4, jud. D și intimații pârâți CONSILIUL JUDEȚEAN D - DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D, cu sediul în C, jud. D, toți cu domiciliul ales în C, str. -, nr. 2,. 150,.,. 4,. 10, jud. D, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței depunerea de concluzii scrise de către avocat, pentru intimații reclamanți GH. G, la data de 29.09.2009, după care:
Dezbaterile din ședința publică de la data de 23 2009, au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea formulată la Judecătoria Craiova, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și Consiliul Județean - Sector Servicii Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză pârâtele, persoane fizice, la despăgubiri în sumă de 181.791 lei, reprezentând cheltuieli făcute cu amenajarea locuinței în care au locuit, inițial ca chiriași, apoi ca proprietari, lucrări constând în introducerea de gaz metan și apă, lucrări interioare și exterioare, construcția unui garaj, suma reactualizată, să fie recunoscut un drept de retenție asupra casei și terenului aferent până la data despăgubirii, obligarea pârâților, persoane juridice, la plata sumei de 146.000 lei, preț plătit în cuantum de 124.000 lei și dobândă la împrumutul CEC de 20.000 lei, reactualizați, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Consiliul Județean - Sector Servicii Publice a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția calității procesuale pasive, arătând că unitatea este înființată în anul 1990, în baza Legii nr.61/1990, iar contractul nr.8/1973 a fost încheiat cu OCLPPC.
Pârâtele și au depus la dosar întâmpinare, solicitând suspendarea prezentei cauze, în baza art. 244 pct. 1 pr.civ. până la soluționarea contestației în anulare ce se afla pe rolul Curții de Apel Alba Iulia și cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata sumei de 200 EURO/lună ( echivalent în lei ), reprezentând lipsa de folosință a imobilului începând cu data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr.1298/2003, Judecătoriei Craiova.
Reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat de la pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 49 alin.1,3,4,5 din Legea nr.10/2001, contravaloarea cheltuielilor necesare și utile făcute în perioada 1871 -1973; de asemenea, au solicitat, în temeiul îmbogățiri fără justă cauza, contravaloarea îmbunătățirilor aduse la imobil în perioada 28 octombrie 1973 -2004 de la persoanele fizice și și răspuns la întâmpinarea depusă la pârâte.
În timpul procesului, la data de 3 decembrie 2004, reclamanta a decedat, fiind introduși în cauză moștenitorii, iar la data de 17 decembrie 2004, decedat pârâta.
La data de 27 ianuarie 2005, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice B, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D, a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii față de Statul Român, ca neîntemeiată, față de pretențiile reclamanților întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
fost introdusă în cauză la cererea pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanțelor, în calitate de pârâtă, RAADPFL C, aceasta depunând la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, fiind lipsită de temei juridic și având în vedere că reclamanții sunt cei ce stabilesc cadrul procesual; imobilul în litigiu nu a fost niciodată în administrarea C, imobilul ieșind în evidențe din anul 1971 când a fost vândut reclamanților prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive RAAD P F C, iar prin încheierea de ședință din 28 aprilie 2005 s-a dispus scoaterea din cauză a acesteia.
Prin sentința civilă nr. 5143 din 23 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.17512/2004, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și obligați Statul Român - Ministerul Finanțelor și Consiliul Județean D -Sector Servicii Publice la suma de -,69 lei RON către reclamanți, reprezentând c/valoarea apartamentului achiziționat prin contractul de vânzare -cumpărare nr.8/1973, reactualizată la data efectuării plății.
A fost respinsă acțiunea față de pârâții, - C și -.
Pentru se pronunța astfel, prima instanță reținut că prin sentința civilă nr.1298/12.02.2003 a Judecătoriei Craiova, pronunțată în dosarul civil nr.7757/2002, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamantele și, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finațelor Publice, Consiliul Local al Municipiului C, C, Consiliul Județean D-Sector Servicii Publice, G și și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.8/1973 încheiat între L D, în calitate de vânzător și pârâții G și, în calitate de cumpărători, având ca obiect locuința situată în C,-, jud.D, fiind obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafață de 445. și construcțiile-casă și garaj.
Pe baza actelor depuse de reclamanți la dosar, prima instanță a reținut că pentru imobilul situat la adresa din C,-, jud. D, cumpărătorii G și au achitat prețul de 112 717, 29 de lei, către Oficiul pentru Construcția de Locuințe, sumă pentru care au contractat un credit la CEC- Sucursala D, împrejurare în raport de care prima instanță a apreciat că este întemeiată cererea reclamanților în restituirea prețului.
Cu privire la lucrările efectuate la imobil în perioada în care reclamanții aveau calitatea de chiriași, deci până în anul 1973, când a fost cumpărat imobilul, instanța a apreciat că acestea au fost suportate de către stat, prin unitatea de fond locativ, chiar dacă au fost solicitate de reclamanți, în calitate atunci de chiriași, sub acest aspect instanța reținând ca relevantă declarația martorei, care a lucrat la unitatea de fond locativ și făcea parte din comisia de recepție a lucrărilor de construcții și modernizări.
În ceea ce privesc îmbunătățirile pe care reclamanții au susținut că le-au realizat la imobil după cumpărarea acestuia, prima instanță având în vedere conținutul reportului de expertiză, a reținut că acestea nu sunt îmbunătățiri necesare și utile care să aibă ca scop asigurarea folosinței corespunzătoare a imobilului, apreciind că înlocuirea de către reclamanți a instalațiilor sanitare sau a celor de încălzire, înlocuirea pardoselilor sau a tocării sunt lucrări care se încadrează în categoria cheltuielilor voluptorii, menite să asigure un confort suplimentar reclamanților în perioada în care au locuit în imobil.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice, actualmente Direcția de Pază și Servicii și reclamanții G, -. și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului lor, reclamanții au arătat că în mod neîntemeiat și nelegal instanța a obligat pârâtele, persoane juridice, numai la plata reactualizată a prețului, respingând solicitarea de a li se plăti și valoarea reactualizată a dobânzii la împrumutul CEC contractat pentru plata acestuia, în cuantum de 22.000 lei, fără a motiva în fapt și în drept această soluție, în sensul de a preciza din ce considerente rezultă că ei nu sunt îndreptățiți și la plata dobânzii aferente împrumutului la CEC, fiind astfel încălcate prevederile art.261 alin.1, pct. 5 Cod pr. civ.
Au mai arătat că prima instanță a respins în mod neîntemeiat și capătul de cerere prin care au solicitat obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 49, alin.1,3,4,5 din Legea nr.10/2991, la plata contravalorii sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile făcute de reclamanți în perioada 1961-1973, perioadă în care au fost chiriași în imobilul situat în-.
Pârâtul Consiliul Județean - Sector Servicii Publice, în motivarea apelului său, a susținut că prima instanță a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocată prin întâmpinarea depusă la 10 2004, neavând în vedere faptul că pârâtul Sector Servicii Publice nu încheiat contractul nr.8/1973 și că, în conformitate cu art. 51, alinl.2 și 3 din OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002, "restituirea prețului actualizat plătit de foștii chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar ".
Prin apelul său, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Județului D, a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind de asemenea nemotivată în drept.
Apelantul pârât a susținut că în mod greșit fost obligat la plata prețului reactualizat având în vedere faptul că reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr.10/2001, dispoziții de care nu pot însă beneficia, în condițiile în care acestea obligă la restituirea prețului achitat de chiriașii care au cumpărat conform Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, iar reclamanții au cumpărat imobilul în anul 1973.
A susținut că nici în temeiul Legii nr.10/2001 pe care reclamanții și-au fundamentat acțiunea, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu putea fi obligat la plata prețului, dat fiind că potrivit art.50 din Legea nr.10/2001, calitate procesuală pasivă în aceste cauze are Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, și nu Statul Român, astfel încât nu poate fi obligat la restituirea prețului imobilului nici în considerarea principiul repunerii părților în situația anterioară, ca o consecință anulării contractului de vânzare-cumpărare, întrucât Statul Român nu fost parte la încheierea acestui contract, cel obligat la restituirea acestui preț fiind decât vânzătorul, în cauza de față pârâtul Consiliul Local -Sector Servicii Publice, neexistând nicio dovadă în sensul că suma de bani a cărei restituire s-a solicitat a fost virată la bugetul de stat.
La data de 29.10.2007, apelanții reclamanți au depus la dosar cerere de renunțare la dreptul dedus judecății împotriva persoanelor fizice intimate pârâte, cu privire la plata contravalorii sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătătțirile făcute în perioada 1973-2004.
În cursul desfășurării procesului, în faza apelului a intervenit decesul apelantului reclamant G, moștenitori ai acestuia și continuatori ai acțiuni promovate de acesta fiind ceilalți doi apelanți reclamanți.G și.
Prin decizia civilă nr. 269 din 04.05.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.5143 din 23.06.2006, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.17512/2004, în contradictoriu cu intimații pârâți, C și.
S-a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice, actualmente Direcția de Pază și Servicii, și apelul declarat de reclamanții -.G și, împotriva aceleiași sentințe civile, a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea față de pârâtul Consiliul Județean D -Sector Servicii Publice pentru lipsa calității procesuale pasive, actualmente Direcția de Pază și Servicii
S-a respins acțiunea față de pârâții, persoane fizice, ca neîntemeiată, ca urmare a renunțării reclamanților la dreptul pretins față de aceștia.
A fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată, față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 187.998 de lei, despăgubiri, sumă ce se va reactualiza în raport de indicele de inflație începând cu data pronunțării prezentei hotărâri și până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către apelanții reclamanți a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a apreciat că pârâtul Consiliul Județean D- Sector Servicii Publice, actuală Direcție de Pază și Servicii, nu are calitate procesuală pasivă în cauză de față, deoarece în contractul de vânzare-cumpărare nr.8/1973 a figurat ca parte contractantă Oficiul pentru Construire de Locuințe Proprietate Personală, iar acesta a acționat în calitate de instituție specializată în vânzarea locuințelor aparținând fondului locativ de stat și nu în calitate de proprietar, calitate pe care o avea la acea dată Statul Român, în patrimoniul căruia imobilul a trecut în urma preluării sale de la fostul proprietar.
Chiar dacă în contract nu se specifică faptul că prețul urma a fi virat la bugetul de stat, el nu putea reveni decât celui care avea calitatea de proprietar al imobilului transmis la acea dată, respectiv Statului Român, astfel încât Consiliul Județean D - Sector Servicii Publice nu este dator a restitui prețul imobilului, pe care nu l-a încasat și, pe cale de consecință, nici dobânda la împrumutul contractat de către reclamanți pentru achitarea prețului.
Nu poate fi primită nici apărarea Statului Român, în sensul că reclamanții nu pot beneficia de dispozițiile Legii nr.10/2001 privind restituirea, întrucât acestea ar viza doar situația chiriașilor care au cumpărat imobilele ulterior restituite în temeiul Legii nr.112/1995, iar contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia reclamanții au dobândit imobilul a fost încheiat în anul 1973.
Cadrul legislativ de drept comun care reglementează situația imobilelor preluate abuziv, inclusiv raporturile juridice ce se în legătură cu acestea între foștii proprietari, chiriași și stat este dat de Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât aceasta este aplicabilă și acțiunilor în despăgubiri formulate de chiriașii cumpărători ai imobilului de la stat, pentru restituirea prețului imobilului retrocedat sau pentru contravaloarea cheltuielilor necesare și a sporului de valoare adus acestuia, chiar dacă situația de fapt pe care își întemeiază pretenții prezintă anumite particularități și nu se pliază perfect pe situațiile de fapt avute în vedere în art.48 și art. 50 din Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte, dacă nu s-ar reține incidența Legii nr.10/2001, ar fi aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv principiilor generale de drept civil și prevederile Codului civil, în temeiul cărora obligația de restituire a prețului ar reveni, așa cum am arătat anterior, tot statului ca proprietar vânzător al imobilului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.8/1973.
Referitor la capătul de cerere în pretenții având ca obiect plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile realizate, tribunalul a apreciat că Statul Român are calitate procesuală pasivă având în vedere următoarele argumente:
În reglementarea actuală, art.48 alin.2 din Legea nr.10/2001, prevede că obligația despăgubirii pentru cheltuielile necesare și utile efectuate la imobil revine persoanelor îndreptățite la restituirea imobilului, adică foștilor proprietari, indiferent dacă preluarea imobilului a fost cu titlu valabil sau fără titlu.
Aceste dispoziții au intrat însă în vigoare la data de 03.02.2009, astfel că în virtutea principiului neretroactivității legii nu s-ar putea aplica unor situații juridice litigioase născute anterior, sub imperiul vechii reglementări.
În forma anterioară modificării aduse de Legea nr.1/2009, art.48 alin.2 și 3 dispunea că "în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin.1 revine persoanei îndreptățite", iar " în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare".
În cazul de față, imobilul cumpărat de autorul reclamanților de la stat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.8/1873 a fost preluat de la fostul proprietar fără un titlu valabil, nevalabilitatea titlului statului fiind constatată cu ocazia acțiunii în revendicare a foștilor proprietari prin nr.1298/12.02.2003 a Judecătoriei Craiova, astfel că în lumina celor menționate anterior, reclamanții sunt îndreptățiți la plata integrală de către Statul Român a contravalorii lucrărilor necesare și utile făcute la imobil.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că apelul reclamanților este fondat pentru următoarele considerente:
Prima instanța, reținând că reclamanții nu au făcut dovada suportării cheltuielilor necesare și utile efectuate la imobil în perioada anterioară cumpărării acestuia, a făcut o greșită apreciere a probelor administrate.
Referitor la perioada 1961-1973, când reclamanții sau autorii lor au locuit în imobilul din C,-, în calitate de chiriași, s-a constatat că pârâtul Statul Român nu a prezentat niciun fel de documente din care să rezulte că ar fi suportat cheltuielile ocazionate de efectuarea unor astfel de îmbunătățiri necesare sau utile, iar lipsa acestor documente nu poate fi suplinită prin declarația martorei, a cărei calitate de salariat în fosta unitate de fond locativ și în comisia de recepție a lucrărilor nu a fost, de altfel, dovedită.
În schimb, reclamanții au depus la dosar numeroase înscrisuri din care a rezultat că lucrările din perioada 1961-1973, deși au fost executate prin intermediul unor instituții de stat, au fost plătite de către autorul lor, între aceste înscrisuri relevante fiind fișa reparațiilor efectuate pe perioada 1962-1970 ( fila 208), fișa de reevaluare a clădirii cuprinzând reparațiile realizate la aceasta ( fila 213), procesele verbale de recepție ( filele 214-252).
Drept urmare, s-a reținut că reclamanții au făcut dovada efectuării cheltuielilor necesare și utile la imobil pe perioada solicitată, astfel încât sunt îndreptățiți a fi despăgubiți cu valoarea acestora.
Referitor la cuantumul acestor cheltuieli, tribunalul, în raport de motivele de apel invocate cuprinzând critici cu privire la raportul de expertiză întocmit la prima instanță, a încuviințat efectuarea în apel a unei noi expertize tehnice în specialitatea construcții civile.
După depunerea raportului, concluziile asupra cărora părțile au avut în continuare de obiectat au privit doar neactualizarea prețului și a îmbunătățirilor conform indicelui de inflație, ci în raport de actualizarea prețurilor pentru construcții locuințe publicați de, obiective cu privire la care expertul și-a menținut punctul de vedere prin repetatele răspunsuri la această obiecțiune.
Tribunalul a apreciat că această modalitate de evaluare, chiar neluând în considerare cu strictețe criteriile prevăzute de art.48.1 și art.50.3 din nr.HG250/2007, nu este greșită și se impune a fi primită în lumina jurisprudenței CEDO, astfel cum rezultă din cauzele împotriva României în materia despăgubirilor solicitate de către foștii chiriași cumpărători ai imobilului de la stat.
Astfel, în cauza Raicu împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "diminuarea vechilor atingeri"( aduse foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv) "nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate", iar " în acest sens, legislația trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".
În cauza amintită, Curtea, constatând o încălcare a art.1 din protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să plătească reclamantei (chiriaș cumpărător al imobilului în temeiul Legii nr.112/1995, contract de vânzare ulterior constat nul pe considerentul nedovedirii bunei credințe a chiriașei la cumpărarea imobilului) ca daune materiale " o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului", argumentând că și cazul în care " reclamanta ar fi introdus o acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și util efectuate cu apartamentul, se impune să se constate că o astfel de acțiune nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea "pecuniară" a apartamentului de care a fost privată".
Cauza de față este similară în ceea ce privește situația reclamanților foști chiriași cu cea din cauza Raicu contra României, reclamanții fiind evinși din proprietatea unui imobil pe care l-au cumpărat la nivelul anului 1974, astfel că nu există niciun impediment ca principiile enunțate de C în hotărârea menționată anterior să își găsească prin analogie aplicarea și în cadrul prezentei acțiuni în despăgubiri formulate de reclamanți.
Or, în condițiile în care reclamanții, în calitate de foști chiriași cumpărători ai imobilului de la stat, sunt îndreptățiți conform celor invocate anterior la despăgubirea lor chiar cu valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult ei sunt îndreptățiți la restituirea prețului și a contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobil determinate conform indicelui de actualizare a valorii clădirilor și construcțiilor pe perioada 1973-1990, valoarea care în niciun caz nu este mai mare decât valoarea de circulație.
În termen legal, împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice D, considerându-le nelegale deoarece în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin, având în vedere că, potrivit art. 1324 Cod civil, vânzătorul care a strămutat proprietatea a fost de fapt Consiliul Județean D, la acea dată Statul Român nu putea fi proprietarul bunului deoarece titlul nu era un titlu valabil, imobilul fiind naționalizat; greșit s-a făcut aplicarea dispoz. art. 50 alin.3 din Lg. 10/2001 ceea ce a dus și la reținerea calității procesuale pasive a statului, având în vedere că aceste dispoziții legale precizează că MFP face plata sumelor solicitate cu titlu de preț, nu că ar trebui să figureze ca pârât în nume propriu în acțiunea în restituirea prețului; greșit s-a considerat că reclamanții beneficiază de dispoz. Lg. 10/2001, deoarece aceste dispoziții sunt aplicabile numai chiriașilor care au cumpărat imobilul în condițiile Lg. 112/1995, iar reclamanții au cumpărat imobilul în anul 1973; valoarea de restituire a prețului este mult prea mare, evaluarea nerespectând Normele Metodologice de Aplicare a Lg. 10/2001 în ceea ce privește calculul prețului; în mod nelegal statul a fost obligat la plata sporului de valoare, atât timp cât în cauză nu sunt aplicabile dispoz. Lg. 10/2001.
Criticile formulate nu sunt întemeiate, având în vedere următoarele considerente:
Reclamanții, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 8/1973, au cumpărat, prin Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală, un imobil situat în C,-, pentru care au achitat un avans de 54450 lei și suma de 70.000 lei prin împrumut de la CEC. Contractul a fost încheiat în condițiile Lg. 4/1973 privind construirea și vânzarea de locuințe, în vigoare la acea dată.
Legea 4/1973 se referea la vânzarea locuințelor proprietate de stat care constituia o varietate a contractului de vânzare-cumpărare ce avea ca obiect locuințe aflate în proprietatea socialistă de stat și în administrarea directă a întreprinderilor specializate în administrarea fondului locativ de stat. Această vânzare nu se făcea direct de către unitatea care le avea în administrare, ci prin intermediul Oficiului Județean pentru construirea și vânzarea de locuințe (), anterior, care rolul de comisionar.
Prețul se stabilea prin lege și se plătea de cumpărător prin intermediul CEC, cumpărătorul putând beneficia, în condițiile legii, de credite de la stat prin încheierea unui contract de împrumut cu CEC, garantat printr-o ipotecă în favoarea statului asupra locuinței cumpărate pe credit.
Așa cum rezultă din cele expuse mai sus, reclamanții au cumpărat imobilul în temeiul Lg. 4/1973, la momentul cumpărării statul fiind proprietarul locuinței, numai administrarea fiind în favoarea organelor executive locale, iar nu era decât un comisionar al statului la momentul vânzării.
Nu are importanță din punct de vedere al calității procesual pasive a statului dacă în prezent, după intrarea în vigoare a Lg. 10/2001, s-au declarat ca fiind preluate abuziv imobilele naționalizate și s-a dispus restituirea acestora către foștii proprietari. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar prețul achitat a revenit, de asemenea, statului, în calitate de proprietar.
Este reală susținerea recurentei că, în cauză, nu își găsesc aplicabilitatea dispoz. Lg. 10/2001, dar faptul că instanțele au motivat soluțiile raportat și la aceste dispoziții nu afectează cu nelegalitate hotărârile pronunțate, atât timp cât acestea sunt corecte. Cauza este supusă regimului juridic de drept comun, respectiv Codul civil, art. 1294 și următ. privitoare la contractul de vânzare-cumpărare, deoarece imobilul a intrat în proprietatea pârâților - persoane fizice prin admiterea unei acțiuni în revendicare de drept comun, întemeiată pe art. 480 cod civil și nu în baza Lg. 112/1995.
În speță, prin sentința civilă nr. 1928/2003, pronunțată de Judecătoria Craiova, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 8/1973, fiind admisă acțiunea în revendicare formulată de și împotriva reclamanților din prezenta cauză, hotărâre rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 376/2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. În respectivul proces de revendicare statul a fost pârât alături de reclamanții actuali, tocmai datorită calității sale de proprietar al bunului vândut la momentul vânzării-cumpărării.
Având în vedere că speța de față este supusă normelor prevăzute de Codul civil, nu se justifică ca instanța de recurs să răspundă motivelor legate de aplicarea dispoz. art. 48 și 50 din Lg. 10/2001, precum și art. 13 alin.6 din Lg. 112/1995, atât timp cât imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu a fost vândut în condițiile Lg. 112/1995, ci în anul 1973 sub imperiul Lg. 4/1973, lege care guverna la acel moment vânzarea de locuințe, proprietate de stat.
Așa cum corect au invocat și reclamanții în acțiune, conform art. 1337 Cod civil, vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală a lucrului vândut sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care nu ar fi declarate la facerea contractului.
reprezintă pierdea în tot sau în parte de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat ca urmare a valorificării de către vânzător sau de o terță persoană, cum este în speța actuală, a unui drept care exclude în tot sau în parte dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.
În această situație, așa cum rezultă din norma precizată mai sus, vânzătorul are îndatorirea de a asigura cumpărătorului transmiterea integrală și neviciată a dreptului său de proprietate asupra lucrului vândut, apărându-l împotriva oricărei evicțiuni ce ar putea rezulta din fapta sa, or din fapta unei terțe persoane și respectiv, a - l despăgubi potrivit legii sau contractului în cazul în care evicțiunea s-a produs.
Așa cum este reglementată de codul civil, garanția de evicțiune este o garanție de drept, iar vânzătorul, în temeiul acestei răspunderi, are obligația de a despăgubi pe cumpărător în cazul în care acesta a fost evins, conform art. 1341 Cod civil.
Dacă evicțiunea este totală, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului prețul integral încasat, chiar dacă valoarea lucrului s-ar fi diminuat între timp (art. 1342 Cod civil), să-l despăgubească pe cumpărător de sporul de valoare al lucrului, indiferent de cauza care a determinat acest spor, prin urmare are obligația de a restituit atât cheltuielile necesare cât și cheltuielile utile. Mai mult, vânzătorul de rea credință (care știa că vinde lucrul altuia) datorează cumpărătorului evins și cheltuielile voluptoarii. În speță, statul a invocat în mod constant că deținea în mod abuziv imobilul, deoarece acesta fusese naționalizat, or, această situație reflectă din partea statului existența relei-credințe.
De asemenea, vânzătorul are obligația să plătească cumpărătorului evins atât cheltuielile de judecată din procesul acestuia cu terțul evingător, cât și cheltuielile terțului dintre evins și vânzător, precum și pe cele suportate de cumpărător cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare (taxă de timbru, autentificare, etc.) și să plătească cumpărătorului valoarea fructelor bunului cumpărat în măsura în care acesta a fost obligat la restituirea lor către terțul evingător.
Ținând cont de normele juridice aplicabile în cauză, se constată că instanțele au stabilit în mod legal valoarea prețului de vânzare ce trebuie restituit, incluzând și dobânda aferentă împrumutului făcut la CEC și față de valoarea actuală a bunului respectiv, precum și sporul de valoare adus imobilul prin îmbunătățirile necesare și utile realizate.
În funcție de cele expuse, se constată că soluțiile pronunțate sunt legale și față de art. 312 alin.1 Cod pr. civ. urmează a se respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D, cu sediul în C,-, jud. D, împotriva deciziei civile nr. 269 din 04 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr- și a sentinței civile nr. 5143 din 23 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 17512/2004, în contradictoriu cu intimații reclamanți GH. G, domiciliat în C,-, jud. D, domiciliat în C,. 37a,. 1,. 4, jud. D și intimații pârâți CONSILIUL JUDEȚEAN D - DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D, cu sediul în C, jud. D, toți cu domiciliul ales în C, str. -, nr. 2,. 150,.,. 4,. 10, jud.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - - -
Grefier,
Red. jud. -
Tehn.
2 ex./29.10.2009
Președinte:Mihaela Loredana Nicolau AlexandroiuJudecători:Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu, Nela Drăguț
