Acțiune în contrafacere. Decizia 229/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.229
Ședința publică din data de: 17.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Antonela Cătălina Brătuianu
GREFIER -- -
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de către apelanta pârâtă SC ROMÂNIA SRL și apelanta reclamantă CORP împotriva sentinței civile nr.178/10.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă apelanta pârâtă SC ROMÂNIA SRL prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.17242/22.05.2009 și apelanta reclamantă CORP prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/23.06.2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererilor de apel.
Reprezentantul apelantei reclamante CORP solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea hotărârii Tribunalului București sub aspectul capătului de cerere privind respingerea daunelor civile și, rejudecând, a se dispune acordarea daunelor în cuantumul solicitat. Solicită a se avea în vedere că instanța în mod greșit a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor apreciind că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar motivarea instanței încalcă dispozițiile legale. Solicită a se avea în vedere că în cauză există un prejudiciu, sunt întrunite condițiile unei fapte ilicite și că există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Reprezentantul apelantei pârâte SC ROMÂNIA SRL solicită respingerea apelului formulat de apelanta reclamantă CORP motivat de faptul că prejudiciu despre care se face vorbire nu a fost dovedit, pe teritoriul României marfa nu a intrat întrucât la momentul intrării în vamă s-a aflat că există marcă înregistrată cu privire la produsele respective.
Cu privire la apelul propriu, solicită a fi admis astfel cum a fost formulat, în acest sens depunând la dosar concluzii scrise.
Reprezentantul apelantei reclamante CORP, având cuvântul cu privire la apelul formulat de apelanta pârâtă, solicită respingerea acestuia ca nefondat întrucât în mod corect s-a respins excepția lipsei de interes și cerere privind cheltuielile de judecată. Totodată arată că reclamantei, în primul rând, ar trebui să i se acorde un prejudiciu moral.
Curtea reține în pronunțare cauza ce are ca obiect soluționarea cererilor de apel formulate de către apelanta pârâtă SC ROMÂNIA SRL și apelanta reclamantă CORP împotriva sentinței civile nr.178/10.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr. 29723/3/05.08.2008 pe rolul Tribunalului București secția a III-a, reclamanta CORP. a chemat în judecată pe pârâta ROMANIA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să dispună interzicerea importului, comercializării și a oricăror acte de folosire neautorizată, de către pârâtă, a însemnelor identice sau similare mărcilor nr. 2R 2390/13.01.2001 și nr. 2R 9244/ 14.11.1995, întrucât aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de către titularul CORP.; să fie obligată pârâta să plătească suma estimată provizoriu la 27.000 Euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 13.500 de Euro (echivalent în lei), estimată provizoriu, cu titlu de despăgubiri morale (total prejudiciu provizoriu: 40.500 Euro); să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că este titulara drepturilor de proprietate intelectuală exclusive, valabile în România, asupra mărcilor nr. 2R 2390/13.11.1991, nr. 2R 9244/14.11.1985, și 3R 03346/04.06.2003.
La data de 30.07.2007, la Biroul Vamal au fost reținute un număr de 1079 tricouri cu scurtă de diverse culori și mărimi, produse ce purtau fără drept însemne identice/similare mărcilor menționate. Potrivit informațiilor de la vamă, importatorul este România L și exportator din Ucraina.
În această situație, titularul mărcii examinând produsele și în lipsa oricărei justificări legitime privind efectuarea de acte de comerț de către pârâtă a conformat autorităților vamale că produsele reținute de către Biroul Vamal sunt contrafăcute, acestea urmând a fi distruse.
Pârâta nu a formulat opoziție, conform Regulamentului nr. 1383/2003, confirmând prin aceasta caracterul contrafăcut al produselor și acceptând distrugerea lor pe calea procedurii simplificate. În asemenea condiții, arată reclamanta, decizia necontestată de pârâtă este definitivă și face dovada deplină a faptului că bunurile importate de către pârâtă sunt contrafăcute.
La data de 27.05.2008 reclamanta a notificat-o pe pârâtă, dar nu s-a ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a litigiului.
În ceea ce privește încălcarea dreptului său la marcă, reclamanta a arătat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 35 al. 1, al. 2 lit. a și c, iar cu privire la răspunderea civilă delictuală a pârâtei, reclamanta consideră că sunt îndeplinite elementele acesteia, prevăzute de lege, care permit reclamantei să solicite compensarea pierderilor suferite prin acordarea unor despăgubiri, dreptul său fiind prevăzut expres în OG nr. 100/2005, care transpune în legislația română prevederile Directivei europene nr. 2004/48/ CE. Astfel, fapta pârâtei de a importa un număr de 1079 produse de îmbrăcăminte respectiv tricouri, purtând în mod nelegal însemne identice mărcii, se încadrează în noțiunea de faptă ilicită prevăzută de legislația civilă, faptă ce aduce o gravă atingere a drepturilor reclamantei de proprietate intelectuală exclusivă asupra mărcilor. Forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta este intenția, aceasta rezultând din faptul că societatea pârâtă, concurent pe aceeași piață, este familiarizată cu legislația în materie de proprietate intelectuală.
În ceea ce privește prejudiciul, aceste este și el evident, în opinia reclamantei, rezultând din folosirea unui însemn identic cu mărcile înregistrate, folosire care leagă societatea reclamantă de produsele comercializate de către pârâtă, ceea ce nu numai că îi oferă pârâtei un profit nejustificat, dar, în egală măsură, o lipsește de un profit pe care l-ar fi avut în condițiile în care nu ar fi avut loc faptele ilicite. Folosirea unor însemne identice/ similare cu o marcă înregistrată, fără acordul titularului acesteia, îi creează celui din urmă prejudicii materiale și morale însemnate, care urmează să fie recuperate de la persoanele responsabile de faptele ilicite săvârșite. Aceste prejudicii se traduc în despăgubiri materiale și morale, prevăzute în mod expres de lege, respectiv OUG nr. 100/2005, inclusiv în privința modalităților de calcul. Art. 14 din această ordonanță menționează, printre modalitățile de calcul ale prejudiciului material, și beneficiile injuste realizate de către persoana care a încălcat un drept de proprietate intelectuală protejat.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, reclamanta a arătat că acesta rezultă ex re, dispozițiile OUG 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a actelor de contrafacere.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 3, 4, 11 și 14 din OUG 100/2005, art. 35 din Legea 84/1998, art. 998-999.civ. art. 112 și urm. pr.civ.
Pârâta a invocat excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, aceasta fiind unită cu fondul.
Prin sentința civilă nr. 178/10.02.2009 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes.
A fost admisă în parte acțiunea reclamantei, dispunându-se interzicerea importului, comercializării și oricăror acte de folosire neautorizată de către pârâtă a însemnelor identice sau similare mărcilor ale reclamantei, care aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale.
S-a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Reclamanta a făcut dovada că este titularul mărcilor, cu protecție internațională și având ca țară desemnată și România, conform certificatelor de înregistrare internațională nr. 2R 2390/13.11.1991, nr. 2R 9244/14.11.1985, și 3R 03346/04.06.2003, așa încât aceasta are interes să formuleze cerere de chemare în judecată împotriva oricărei persoane, dacă apreciază că aceasta a încălcat drepturile sale exclusive de proprietate intelectuală, în speță această persoană fiind pârâta.
Astfel, reclamanta Corp. a luat cunoștință de faptul că la data de 30.07.2007 au fost reținute de Biroul Vamal un număr de 1079 tricouri cu mâneca scurta, de diverse culori și mărimi, produsele fiind exportate de din, Ucraina către importatorul din România și purtând însemne identice/similare mărcilor ale reclamantei. Aceasta, confirmând caracterul contrafăcut al produselor, are dreptul în consecință să formuleze cerere de chemare în judecată privind interzicerea oricăror acte ilegale de către pârâta din cauză și incriminate de legea nr. 84/1998.
Față de aceste argumente, a constatat instanța că excepția lipsei de interes invocată de pârâtă nu este întemeiată, neputându-se primi susținerea pârâtei în sensul că deoarece a abandonat marfa provenită din Ucraina la vamă iar aceasta a fost confiscată de și distrusă nu se mai justifică interesul reclamantei în formularea acțiunii. La dosarul cauzei nu există nicio decizie privind confiscarea produselor sau distrugerea lor, ci doar decizia vamală nr. 1417/01.08.2007 privind reținerea mărfurilor în discuție.
A mai reținut prima instanță, cu privire la interesul reclamantei, că și în situația în care pârâta dovedește că a abandonat marfa reținută în vamă, întrucât și-a dat seama că este în eroare privind protejarea mărcilor reclamantei în România, această împrejurare nu este de natură să înlăture interesul reclamantei în formularea acțiunii, așa cum s-a arătat.
Cu privire la situația de fapt, s-a constatat că pârâta a intenționat să importe un număr de produse din Ucraina, purtând însemne identice sau similare mărcilor reclamantei, așa cum rezultă din decizia nr. 14171/01.08.2007, acestea fiind reținute la vamă în baza disp. art. 4, alin. 1 din Regulamentul Consiliului CE nr. 1383/2003 ca mărfuri suspectate să aducă atingere drepturilor de proprietate intelectuală; reclamanta a confirmat caracterul contrafăcut al acestor produse, iar pârâta, destinatarul produselor, nu a contestat acest fapt și nici nu a contestat decizia de reținere a produselor. Așa fiind, a apreciat instanța că acțiunea reclamantei este întemeiată în ce privește solicitarea interzicerii săvârșirii de către pârâtă a oricăror fapte de natură a aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 35 din legea nr. 84/1998 care prevede posibilitatea pentru titularul mărcii de a solicita interzicerea de către instanță a faptelor care aduc atingere drepturilor acestuia.
În ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri materiale și morale estimate ca fiind de 27 000 euro prejudiciul material și 13.500 euro prejudiciul moral, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu suferit de reclamantă, având în vedere că mărfurile contrafăcute în discuție au fost reținute conform deciziei menționată mai înainte, iar potrivit dispozițiilor din legea nr. 344/2005 destinatarul mărfii, în speță pârâta, se poate opune în scris reținerii produselor sau suspendării operațiunilor de vămuire, în caz contrar considerându-se că a abandonat marfa, în această a doua situație produsele urmând a fi distruse ca produse intrate în proprietatea statutului. Marfa a fost deci abandonată de pârât, și nu s-a mai importat și nici comercializat pe teritoriul României, deși nu rezultă din nici un înscris că a fost distrusă conform reglementărilor legale menționate, așa încât nu rezultă nici prejudiciul suferit de reclamantă, de ordin material sau moral. Nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale cu privire la fapta ilicită și prejudiciu atât timp cât pârâta nu a desfășurat activități ilicite pe teritoriul României, privind realizarea importului produselor contrafăcute și comercializarea acestora prin magazinele sale.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.
Prin apelul formulat de către reclamanta-apelantă se susține în esență că:
Instanța în mod greșit a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor reclamantei reținând că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale
Consideră apelanta că, urmare a încălcării dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii, încălcare ce a fost confirmată de instanță prin admiterea acțiunii în contrafacere, reclamanta a suferit un prejudiciu și are dreptul la reparația acestuia prin acordarea despăgubirilor materiale și morale.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005, ordonanță care transpune în legislația română Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și Consiliului din 29.04.2004, referitor la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, prevede în art. 14 faptul că instanța va obliga persoana care a săvârșit acte de contrafacere să plătească prejudiciile materiale și morale cauzate în acest mod.
În cauză, s-a produs un prejudiciu reclamantei prin simpla circulație a produselor contrafăcute dintr-o țară în alta, simpla operațiune de încercare a le introduce în țară.
Nu se poate considera că în cauză nu există un prejudiciu în condițiile în care fără intervenția titularului de marcă produsele ajungeau în magazinele pârâtei pentru a fi comercializate.
Pentru existența unui prejudiciu în cazurile când produsele contrafăcute sunt reținute în vamă, nu este necesară importarea propriu-zisă și punerea acestora în circulație, ci este suficient simplul act de comerț prin care produsele au fost comandate de pârâtă tranzitând teritoriul unor țări.
Punerea în circulație a unor mărfuri prin tranzitarea lor pe teritoriul unei țări este asimilat unui act de comerț pe care titularul unui drept de proprietate intelectuală îl poate interzice terților. reprezintă "transportul mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal" (art. 97 din Legea nr. 141/1997). Împotriva acestui act de comerț titularul unei mărci se poate apăra printr-o acțiune civilă.
În realitate, spațiul reprezentat de teritoriul vamal se încadrează - în susținerea apelantei-reclamante - în definiția noțiunii de teritoriu, astfel cum este el redat de art. 142. pen. "întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu solul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia."
titularului mărcii se produce prin simplul act de comerț, de a cumpăra produse dovedit a fi contrafăcute ce urmau să intre pe piața din România spre a fi comercializate.
De asemenea, consideră apelanta că susținerile primei instanțe cu privire la fapta ilicită sunt de-a dreptul contradictorii.
Pe de o parte s-a reținut în mod corect existența faptei de contrafacere, iar pe de altă parte, în analizează capătul de cerere privind daunele, a reținut că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale cu privire la faptă, "atâta timp cât pârâta nu a desfășurat activități ilicite pe teritoriul României privind realizarea importului de produse contrafăcute și comercializarea acestora".
Nu se poate considera că nu există o fapta ilicită în condițiile în care însăși instanța de judecată a reținut existența infracțiunii de contrafacere.
Susține apelanta-reclamantă că raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu rezultă ex re, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a actelor de contrafacere.
În ce privește condiția vinovăției, se arată că și aceasta se verifică în speță, forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta fiind intenția și rezultând din faptul că societatea pârâtă, concurent pe aceeași piață, este familiarizată cu legislația în materie de proprietate intelectuală. Încercarea de a importa produse purtând un semn identic cu mărcile, denotă intenția de atragere a clientelei folosind asocierea care are loc între marca înregistrată a reclamantei și faptul că aceasta reprezintă o garanție a calității.
Gradul de cunoaștere ridicat al mărcii reclamantei, tradiția ei pe piața românească și internațională, combinată cu faptul că pârâta, la rândul ei, este un jucător de internațională, conduc la imposibilitatea negării de către pârâtă a faptului că avea cunoștință că importul hainelor respective era de natură să ne încalce drepturile la marcă ale titularului.
Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice prevede în art. 85: "Pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea faptelor prevăzute la art. 83, persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri, potrivit dreptului comun."
În argumentarea îndeplinirii condiției existenței unui prejudiciu, arată apelanta-reclamantă că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 14 alin. 2 și art. 16 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005, ordonanță prin care a fost transpusă în legislația româna Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și Consiliului din 29.04.2004, referitor la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Consideră apelanta-reclamantă că motivarea primei instanțe în sensul că nu ar fi fost făcută dovada unui prejudiciu material sau moral încalcă dispozițiile legale și că se impunea acordarea de către instanță a valorii unei licențe.
Valoarea despăgubirilor din prezentul litigiu a fost apreciată de reclamantă la suma de 27.000 Euro (108.000 RON echivalentul in lei) prejudiciu material (echivalentul valorii minime a unei licențe) și 13.500 Euro (54.000 RON echivalentul in lei) prejudiciu moral.
Din dispoziții art. 14 și 16 ale OUG 100/2005 rezultă că prin săvârșirea unor acte de contrafacere se cauzează, fără putință de tăgadă, titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral și material, rămânând ca instanța să aprecieze, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu. Existența unui prejudiciu moral și obligația de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat nu mai are obligația de a aduce dovezi în acest sens.
Prejudiciul material calculat la valoarea minima a unei licențe pornește de la premisa că, dacă societatea pârâtă dorea să comercializeze produse purtând mărcile reclamantei, aceasta trebuia să plătească companiei titulare contravaloarea unei licențe.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 Cod proc civ. și următoarele, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2005, art. 998-999.civ
Prin apelul formulat de către apelanta-pârâtă SC România SRL se arată în esență că:
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei de interes invocată de în condițiile în care pârâta-apelantă nu a contestat calitatea de titular al mărcii a intimatei reclamante, ci a arătat faptul că interesul reclamantei de a formula o astfel de acțiune nu era actual în condițiile în care - înainte de intentarea acțiunii - abandonase marfa confiscată, neatacând decizia de confiscare și, astfel, nu a mai avut loc vămuirea și implicit intrarea mărfii pe teritoriul României.
În speță, datorită împrejurărilor cauzei, intimata-reclamantă nu justifica un interes născut și actual în raport de care instanța să interzică importul produselor abandonate de apelanta-pârâtă și intrate în proprietatea statului întrucât nu existau premizele ori iminența unui astfel de import realizat de a unor produse purtând semnul mărcii pe teritoriul României.
Respectivele produse, aflându-se în proprietatea statului nu mai pot fi importate de (care nici nu mai are aceasta intenție), ci dimpotrivă trebuie distruse potrivit art.17 din Norma din 19.01.2006 de aplicare a Legii 344/2005:"distrugerea mărfurilor se face conform prevederilor legale pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului".
Mai mult chiar, în lipsa unor dovezi certe și neîndoielnice ale unei activități trecute sau măcar iminente a apelantei de a contraface sau a importa un alt lot de produse, intimata nu poate solicita instanței, în raport de, respectarea dreptului sau de marca în general, neavând un astfel de interes născut.
Aceeași apelantă impută primei instanța faptul că a admis în mod greșit cererea privind interzicerea importului, comercializării și a oricăror acte de folosire neautorizată, de către pârâtă, a însemnelor identice sau similare mărcii ale intimatei, întrucât nu existau indicii care să dovedească intenția apelantei-pârâte de a importa sau comercializa pe viitor mărfuri de acest gen, în mod ilicit sau de a aduce atingere în vreun fel imaginii sau intereselor intimatei reclamante.
Prin art. 10 din Legea 344/2005 se instituie prezumția abandonului mărfii în favoarea statului, în măsura în care destinatarul acesteia nu se opune în scris reținerii și/sau suspendării operațiunii de vămuire ori distrugerii mărfurilor. Întrucât nu a înțeles să facă opoziție la măsura luata de autorități, marfa trebuia potrivit art.17 din Norma din 19.01.2006 de aplicare a Legii 344/2005 să fie imediat distrusă.
Întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu era proprietara mărfii abandonate, ci statul român care o dobândise potrivit art.10 din Legea 344/2005, în mod neîntemeiat a solicitat interzicerea importului și comercializării respectivei mărfi de.
O altă critică adusă de apelanta pârâtă sentinței atacate este în sensul că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de pe considerentul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
nu numai că a solicitat cheltuieli de judecată, dar a și depus documentele doveditoare la ultimul termen de judecată, în data de 10.02.2009, respectiv facturi de achitare a onorariilor avocațiale și contractul de reprezentare fapt ce face ca hotărârea apelată să fie nelegală și netemeinică.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 si urm. pr.civ.
legal timbrate.
Apelanta Sc Corp. A formulat întâmpinare la apelul părții adverse, susținând în esență caracterul nefundat al acestuia.
Se arată că în mod corect instanța a respins excepția lipsei de interes, în condițiile în care pârâta-apelantă a fost surprinsă importând în vederea comercializării un număr important de tricouri purtând semnele mărcii.
Atâta vreme cât la dosarul cauzei nu există o decizie privind confiscarea produselor și distrugerea lor, susținerea pârâtei apelante în sensul că marfa contrafăcută provenită din Ucraina ar fi fost confiscată de autoritățile vamale nu poate fi primită.
Consideră apelanta-reclamantă că interesul său (născut și actual) în promovarea acțiunii în contrafacere este justificat și prin prisma faptului că numai după ce fapta de contrafacere este constatată în urma unei astfel de acțiuni în justiție se pot recupera daunele produse prin fapta ilicită.
În privința soluției de admitere a cererii având ca obiect contrafacerea, arată apelanta-reclamantă că sunt nefondate criticile aduse de către apelanta-pârâtă respectivei soluții dat fiind faptul că pârâta a fost surprinsă importând produse purtând semne identice sau similare mărcii reclamantei. Nu este nevoie să existe o certitudine că pârâta ar importa imediat produse de același fel, ci este suficientă simpla existență a unei fapte nelegale de import a unor produse ce purtau fără drept marca reclamantei spre a-l determina pe titularul mărcii să promoveze o acțiune în contrafacere.
Referitor la cheltuielile de judecată, susține apelanta-reclamantă că în mod corect prima instanță nu a acordat asemenea cheltuieli pârâtei pentru că aceasta a căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. 1.pr.civ. față de soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantei.
Nu s-au administrat probe noi în apel.
Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 295 alin. 1.pr.civ. Curtea constată caracterul nefundat al acestora.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Soluția dată de instanța fondului excepției lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere - care privea la stabilirea față de pârâtă a unei interdicții de a importa, comercializa ori de a efectua orice alte acte de folosire neautorizată a însemnelor identice sau similare mărcilor al căror titular este reclamanta - este consecință a unei aplicații riguroase a prevederilor art. 35 alin. 2 lit. și alin. 3 din Legea 84/1998 la situația de fapt dedusă judecății.
Reclamanta impută pârâtei faptul de a fi destinatarul unui import de produse (tricouri) ce poartă semne identice sau similare mărcilor al căror titular este cea dintâî, și că prin acest act de comerț s-a adus atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală.
astfel o atingere adusă dreptului său exclusiv de utilizare a mărcii (protejat ca atare prin dispozițiile art. 35 alin. 1 din Legea 84/1998), și confirmându-se prin probatoriul administrat situația expusă de reclamant, interesul acestuia în formularea acțiunii în contrafacere este pe deplin justificat spre a-și asigura astfel protecția împotriva oricăror activități viitoare ale pârâtei de folosire fără drept a mărcii.
Trebuie observat că, prin dispozițiile art. 35 alin 3 din Legea 84/1998, legiuitorul conferă titularilor de marcă posibilitatea de a solicita să le fie interzise terților activități viitoare precum: importul, exportul, comercializarea sau deținerea în vederea comercializării, utilizarea pe documente sau pentru publicitate și aplicarea pe produse sau ambalaje a semnului înregistrat ca marcă.
În condițiile în care s-a constat că pârâta a efectuat deja acte de comerț, achiziționând din Ucraina produse care poartă un semn identic sau similar cu marca înregistrată a reclamantei, aceasta din urmă a dobândit - din perspectiva normei juridice menționate - nu numai interesul de a nu se oferi spre vânzare respectivele produsele (reținute de autoritatea vamală), dar și pe acela de aoî mpiedica pe pârâtă să inițieze în viitor acte de folosire fără drept a aceluiași semn.
în vamă, de către pârâtă, a produselor menționate nu este relevantă din perspectiva aprecierii actualității interesului reclamantei în formularea primului capăt de cerere al acțiunii pendinte în condițiile în care - astfel cum s-a reținut anterior - acțiunile întreprinse de pârâtă până la momentul sesizării instanței sunt (în mod necontestat) unele care ce ar fi putut avea ca finalitate - în măsura în care importul s-ar fi realizat - încălcarea drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor înregistrate "".
Aplicarea de cătreautoritateapublică(vamală) a unor sancțiuni pentru nerespectarea reglementărilor legale relative la condițiile în care pot fi realizate importurile, nu îl poate lipsi pe titularul mărcii (subiect de drept privat) de posibilitatea de a întreprinde el însuși demersurile pe care Legea specială (nr. 84/1998) i le pune la îndemână spre a-și asigura și pentru viitor protecția drepturilor de proprietate intelectuală asupra semnului înregistrat ca marcă.
Dincolo de faptul că nu s-a administrat, în acord cu exigențele art. 1169.civ. nicio probă care să susțină afirmația apelantei-pârâte în sensul că nu ar fi contestat măsura de suspendare a operațiunii de vămuire a produselor ce poartă fără drept un semn identic/similar cu marca reclamantei-apelante, situație care să fi condus la posibilitatea distrugerii acestor produse în temeiul art. 10 din Legea 344/2005, Curtea reține că și în ipoteza în care s-ar verifica o asemenea situație cererea reclamantei ce constituie primul capăt al acțiunii pendinte nu putea fi apreciată ca lipsită de temei față de protecția conferită titularului mărcii prin dispozițiile art. 35 din Legea 84/1998.
În ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâta-apelantă în fața primei instanțe, Curtea constată că simpla formulare a unei asemenea solicitări nu putea conduce, prin ea însăși, la o soluție de admitere în condițiile în care - față de soluția de admitere a cererii principale - pârâta era partea căzută în pretenții, iar prin art. 274 alin. 1.pr.civ. este reglementatăobligațiapărții care cade în pretenții de a plăti asemenea cheltuieli legate de proces.
Mențiunea făcută în dispozitivul sentinței, în sensul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, se referă în mod evident la reclamantă, a cărei cerere de chemare în judecată a fost admisă, iar nu la pârâtă pentru că aceasta era tocmai partea căzută în pretenții - în sensul art. 274 alin. 1.pr.civ.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de apelanta-pârâtă sentinței atacate.
Soluția primei instanțe de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect pretenții, este apreciată de C ca fiind corectă pentru considerentele ce succed:
Acțiunea în contrafacere (primul capăt de cerere al acțiunii pendinte) a fost găsită întemeiată în considerarea activității desfășurate de către pârâtă de a fi inițiat un import de produse contrafăcute ce purtau fără drept semne identice/similare mărcilor înregistrate ale reclamantei-apelante.
Aceste acțiuni ale pârâtei nu s-au finalizat însă, respectiv nu s-au realizat operațiunile de import, pentru că produsele contrafăcute au fost reținute de autoritățile vamale ca fiind susceptibile a aduce atingere dreptului reclamantei asupra mărcilor înregistrate "".
Astfel cum s-a reținut în considerentele expuse în analiza apelului pârâtei SC SRL, pericolul potențial (la adresa dreptului reclamantei asupra mărcii) creat prin încercarea de a importa respectivele produse a constituit, din perspectiva prevederilor art. 35 din Legea 84/1998, suportul admiterii acțiunii în contrafacere, fără ca o atare soluție să aibă semnificația constatării unei încălcări deja produse asupra acestui drept.
Potrivit art. 14 alin. 1 din OUG 100/2005 "La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite."
Astfel cum reiese din norma enunțată, instanța va acorda despăgubiri persoanei căreia i s-a produs în mod real o vătămare de către cel ce a desfășurat o activitate de contrafacere.
Pe de altă parte, prin art. 1 din legea 84/1998 se stabilește întinderea protecției conferite mărcilor înregistrate în România în sensul că: "drepturile asupra mărcilor și indicațiilor geografice sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României, în condițiile prezentei legi".
În condițiile în care, în speță, produsele contrafăcute nu au fost puse în liberă circulație de autoritatea vamală, spre a dobândi astfel - în temeiul art. 101 raportat la art. 4 pct. 10 lit. b din Codul Vamal al României (Legea 86/2006) - statutul vamal de mărfuri românești, nu se poate reține că pârâta a desfășurat o activitate de contrafacere pe teritoriul României. Ca atare, ținând seama de regula teritorialității protecției conferite de marcă (consacrată prin art. 1 din Legea 84/1998), nu se poate vorbi de o atingere adusă dreptului la marcă al reclamantei printr-o faptă ilicită a pârâtei desfășurată pe teritoriul statului român.
Este lipsită de fundament susținerea apelantei reclamante în sensul că pârâta ar fi importat mărfurile contrafăcute (și astfel ar fi făcut acte de comerț pe teritoriul României) pentru că operațiunile vamale de import au fost suspendate tocmai datorită faptului că exista suspiciunea că respectivele produse erau susceptibile a aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei în cazul în care s-ar fi finalizat respectivele operațiuni.
Prevederile art. 97 din Legea 141/1997 - evocate de apelanta reclamantă - au fost abrogate prin Legea 86/2006, astfel că acestea nu mai pot fi valorificate în cadrul procesului pendinte în aprecierea relativă la determinarea spațiului în care s-a desfășurat fapta imputată pârâtei.
Cât privește dispozițiile art. 142 din Codul penal - care definesc noțiunea de teritoriu - Curtea constată că definiția dată de această normă interesează aplicarea legii penale, astfel cum reiese din chiar titulatura Titlului VIII al menționatului Cod în a cărui structură este amplasată acest articol. Cum litigiul pendinte nu este unul penal, art. 142 din Codul penal nu își poate găsi aplicare, relevante în cauză fiind prevederile cu caracter special din Codul vamal și din Legea 84/1998.
Din perspectiva prejudiciului pretins de către reclamantă, de asemenea nu poate fi reținut ca existent în speță în condițiile în care reclamanta-apelantă nu a produs dovezi relative la o pagubă efectiv încercată. În art. 14 alin. 1 din OUG 100/2005 se face vorbire de "daune interese corespunzătoare prejudiciului pe care aceasta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării suferite", fiind deci necesară dovedirea unui prejudiciu ce s-ar fi produs ca și consecință a încălcării dreptului la marcă în condițiile Legii 84/1998, și nicidecum de o prezumție (astfel cum pretinde apelanta - reclamantă).
Față de conținutul integral al art. 14 din OUG 100/2005 și al art. 85 din Legea 84/1998 (care face trimitere la angajarea, în condițiile dreptului comun - deci a art. 998.civ - a răspunderii civile pentru fapte ilicite care țin sfera de aplicare a acestui act normativ), Curtea apreciază că este lipsită de temei susținerea apelantei reclamante în sensul că, potrivit acestor dispoziții legale "prin săvârșirea unor acte de contrafacere secauzează, fără putință de tăgadă, titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu material și moral". Atât din perspectiva dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale (aplicabil potrivit art. 85 din Legea 84/1998), cât și a art. 14 din OUG 100/2005 instanței îi revine obligația de a verifica dacă cel ce reclamă încălcarea dreptului de proprietate intelectuală a suferit un prejudiciu real ca și consecință a unei fapte (a celui reclamat) ce contravine reglementărilor speciale în materia drepturilor asupra mărcii.
Având în vedere aceste considerente și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de apelanta-reclamantă hotărârii primei instanțe.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 296.pr.civ. va dispune respingerea, ca nefondate, a apelurilor astfel susținute.
Văzând și dispozițiile art. 299 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de către apelanta pârâtă SC ROMÂNIA SRL cu sediul în B, sector 2,--158 și apelanta reclamantă CORP cu sediul ales la &, în B, sector 5, str. -. -, nr. 62, împotriva sentinței civile nr.178/10.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red. GS
Tehnored. AP
4 ex./.
Secția a III-a civilă
Judecător fond: C
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Antonela Cătălina Brătuianu
