Actiune in raspundere civila delictuala. Speta. Decizia 640/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1722/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.640 A
Ședința publică de la 30 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr. 312 din 06.03.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ SA.
are ca obiect - acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul - reclamant personal în stare de detenție, lipsind intimata - pârâtă Compania Națională Poșta Română SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prin serviciul registratură, la data de 27.11.2009, intimata - pârâtă a depus relațiile solicitate de către instanță, la termenul anterior, cu o copie pentru partea adversă, fiind depuse și relațiile solicitate de la penitenciar.
Curtea comunică în ședință publică, apelantului - reclamant un set al înscrisurilor și îi asigură posibilitatea de a lua cunoștință de ele, lăsând dosarul la al doilea apel.
La reluarea cauzei, la sfârșitul ședinței, la solicitarea apelantului ce a studiat înscrisurile, se prezintă aceleași părți ca și la primul apel realizat în cauză.
Curtea pune în vedere apelantului - reclamant să precizeze dacă s-a formulat reclamație prealabilă la Compania Națională Poșta Română SA, în legătură cu pierderea scrisorii.
Apelantul - reclamant învederează faptul că nu a formulat reclamație la Compania Națională Poșta Română, singurul demers în acest sens, fiind prezenta cerere dedusă judecății. Precizează faptul că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de propus în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt probe de solicitat și administrat, nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca urmare a neurmării procedurii administrative prealabile, respectiv ca urmare a neformulării reclamației prealabile impuse de art. 40, 41 și art. 31 al. 5 din OG31/2002, excepție invocată prin relațiile depuse la dosar, de către intimată, acordând cuvântul și asupra apelului declarat în cauză.
Apelantul - reclamant revine după ce instanța a acordat cuvântul asupra excepției menționate și arată că sora sa ar fi formulat o astfel de reclamație la Compania Națională Poșta Română SA, precizând însă, că nu poate realiza dovada în acest sens și că lasă la aprecierea instanței, dar i se pare normal ca intimata să plătească pentru greșeala realizată, de pierdere a scrisorii.
Apelantul - reclamant solicită în continuare, acordarea unui termen pentru a depune la dosar înscrisuri cu privire la reclamația formulată de sora sa, la Compania Națională Poșta Română SA.
Curtea, având în vedere că apelantul - reclamant a precizat la interpelarea instanței, că nu a fost formulată reclamație prealabilă, revenirea apelantului realizându-se la momentul punerii în discuție contradictorie, a excepției invocate, având în vedere împrejurarea că din relațiile sosite la dosar, rezultă că în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că nici expeditorul (adică sora apelantului) și nici destinatarul (apelantul reclamant) nu au formulat reclamație prealabilă (a se vedea în acest sens, fila 18 din dosarul prezent), având în vedere totodată, faptul că cercetarea judecătorească a fost epuizată, apelantul precizând expres faptul că nu mai are alte probe de propus sau administrat în cauză, respinge cererea de amânare a cauzei, pentru administrarea de probe suplimentare sub acest aspect, apreciind proba propusă ca fiind inutilă cauzei, raportat la existența relațiilor în acest sens, la dosar.
Apelantul - reclamant solicită în consecință, respingerea excepției invocate, cererea de chemare în judecată fiind admisibilă și admiterea apelului, astfel cum a fost formulat și obligarea intimatei la plata de despăgubiri datorate ca urmare a pierderii scrisorii.
CURTEA,
Asupra apelului din prezenta cauză:
Examinând actele și lucrările cauzei, constată următoarele:
Prin cererea adresată Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 14 august 2008 reclamantul a chemat în judecată pârâta Compania Naționala Poșta Română, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligă pârâta la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru faptul că o serie de documente ce i-au fost transmise prin intermediul pârâtei, nu i-au fost înmânate din culpa pârâtei.
Prin sentința civilă nr. 6584 din 18 septembrie 2008, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, urmare a admiterii excepției necompetenței materiale.
La data de 23 ianuarie 2009, reclamantul și-a precizat valoarea pretențiilor sale, la sume de 6 miliarde lei.
Pârâta Compania Națională Poșta Română a formulat la data de 05 martie 2009, întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență funcțională a secției civile, motivat de faptul că fiind o societate comercială, îndeplinește fapte de comerț în accepțiunea art. 4 Cod comercial, astfel că soluționarea cauzei este în competența secției comerciale.
S-a invocat și excepția de netimbrare a cererii la valoarea pretențiilor, excepția lipsei prealabile a reclamantei în acord cu dispozițiile art. 40 - 41 din OG nr.31/2002.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, motivat de faptul că în speță, situația trimiterii poștale nu poate fi determinată, nu s-a putut stabili dacă obligația sa a fost îndeplinită, faptul ca reclamantul a expediat originalele unor documente care susține că s-au pierdut poate demonstra doar neglijența expeditorului.
Analizând cererea reclamantului, tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată, întrucât susținerile acestuia nu au fost probate, expedierea documentelor prin serviciul pârâtei nu a fost dovedită, nici în ce privește expedierea unor documente originale, nici în ce privește expedierea altor documente, deși reclamantului îi revenea obligația de a demonstra susținerile sale, în acord cu dispozițiile art. 1169 Cod civil.
In raport de cele reținute, nu s-a putut stabili în sarcina pârâtei, existența unei fapte generatoare de prejudicii reclamantului, cererea fiind respinsă ca nefondată, prin sentința civilă nr.312 din 06 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va civilă.
Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, reclamantul a formulat recurs, la data de 15.06.2009, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei, precizând că motivele le va depune ulterior, în fața instanței de judecată.
La termenul de judecată din data de 5.10.2009, apelantul reclamant a precizat calea de atac promovată, ca fiind apel și nu recurs, cum din eroare a intitulat-o, nedepunând motivele concrete de apel, până la această primă zi de înfățișare, arătând totodată, că nu a știut că trebuia să le depună. În consecință, Curtea a constatat în cauză, incidența prevederilor art. 287 al. 1 pct. 3 și al. 2 Cod de procedură civilă, referitoare la decăderea din dreptul de a mai formula motivele de apel, precum și a prevederilor art. 292 al. 2 Cod de procedură civilă, referitor la judecata în fața prezentei instanțe de apel, pe baza motivelor și mijloacelor de apărare invocate în fața primei instanțe de judecată.
La același termen de judecată, apelantului-reclamant i s-a încuviințat cererea de ajutor public judiciar, în sensul scutirii de plata taxei judiciare de timbru aferente apelului declarat, conform prevederilor OUG 51/2008.
În cursul judecării apelului, s-a administrat proba cu înscrisuri: adresa nr. I/-// 2.11.2009 a Penitenciarului București -, adresele nr. 116/308/25.11.2009, 107/2044/4.11.2009 ale intimatei, contractul-cadru privind furnizarea serviciilor poștale incluse în sfera serviciului universal.
Intimata a reinvocat prin relațiile trimise prezentei instanțe de apel, excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca urmare a neurmării procedurii administrative prealabile, respectiv ca urmare a neformulării reclamației prealabile impuse de art. 40, 41 și art. 31 al. 5 din OG31/2002 privind serviciile poștale, excepție care a fost invocată și în fața instanței de fond.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința apelată, prin prisma prevederilor art. 292 al. 2 Cod de procedură civilă, conform cărora: "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță",Curtea apreciază că apelul prezent este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Soluționând cu prioritate, conform art.137 Cod procedură civilă, excepția de fond, peremptorie și absolută, a inadmisibilității acțiunii (astfel cum a fost ea intitulată de către intimată), Curtea constatăsub un prim aspect,împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul neparcurgerii prealabile a procedurii administrative reglementate de art. 40, 41 și art. 31 al. 5 din OG31/2002 privind serviciile poștale.
Într-adevăr, Curtea observă că în general, se îmbrățișează opinia majoritară conform căreia nu se acceptă inadmisibilitățile, ca și mijloace de apărare, situate distinct între excepțiile de procedură și cele de fond, ci doar ca efecte ale invocării unora dintre aceste două categorii prevăzute legal, prin dispozițiile art. 137 Cod de procedură civilă (a se vedea în acest sens,;, "Probleme privind excepțiile procesuale", în Dreptul nr. 9 - 12/1990, pag. 147 - 155).
Astfel, Curtea apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii invocată, vizează de fapt, exercițiul dreptului la acțiune, prin invocata greșită cale procesuală aleasă de reclamanți: calea acțiunii în pretenții de drept comun, față de procedura specială a OG31/2002 privind serviciile poștale, procedură care presupune două faze: administrativă și judiciară, acțiunea astfel formulată contravenind cerințelor art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, conform cărora: "În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată",fiind deci, inadmisibilă. Această carență invocată vizează așadar, exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci, o excepție de fond.
2. În al doilea rând, indiferent că am admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie, între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu am admite această teză și că am califica această excepție ca fiind de fapt, o excepție întemeiată pe prevederile art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, Curtea constată că într-adevăr, potrivit art. 40 din OG 31/2002 privind serviciile poștale:"(1) Furnizorul de servicii poștale este răspunzător față de utilizatori pentru prestarea serviciului în condițiile prevăzute de lege și de contractul încheiat cu expeditorul.
(2) În cazul pierderii totale sau parțiale ori al deteriorării trimiterii poștale, furnizorul de servicii poștale răspunde pentru paguba pricinuită, dacă aceste împrejurări au survenit între momentul depunerii trimiterii la punctul de acces și momentul livrării la destinatar.
(3) Înainte de a se adresa instanței, în condițiile art. 31 alin. (5), utilizatorul care se consideră prejudiciat prin prestarea necorespunzătoare a serviciului de către furnizorul de servicii poștale va adresa o reclamație prealabilă acestuia. Reclamația prealabilă poate fi adresată de către expeditor sau de către destinatar.
(4) Termenul de introducere a reclamației prealabile adresate furnizorului de serviciu universal în legătură cu un serviciu din sfera serviciului universal pe care are obligația să îl presteze este de 6 luni și se calculează de la data depunerii trimiterii poștale la punctul de acces.
(5) Furnizorul de serviciu universal are obligația de a soluționa reclamația prealabilă în termen de 3 luni de la data introducerii acesteia.
(6) Furnizorul de serviciu universal are obligația de a păstra trimiterile poștale care fac obiectul serviciilor din sfera serviciului universal pe care are obligația să le presteze timp de cel puțin 18 luni de la data depunerii trimiterii poștale la punctul de acces".
Art. 41 din același act normativ special stipulează: "(1) Termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată este de 6 luni pentru trimiterile poștale interne și de un an pentru cele internaționale.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție și curge de la data primirii răspunsului la reclamația prealabilă sau, în cazul în care nu s-a răspuns la reclamația prealabilă, de la expirarea termenului de soluționare a acesteia.
(3) Cererea de chemare în judecată va fi însoțită de dovada îndeplinirii procedurii reclamației prealabile".
De asemenea, dispozițiile art. 31 al. 5 din ordonanță reglementează:"În cazul în care reclamația adresată furnizorului de servicii poștale nu a fost soluționată în mod satisfăcător, utilizatorul în cauză poate introduce o cerere de chemare în judecată la instanța competentă".
În cuprinsul art. 2 lit. u din același act normativ special, se arată că sintagma "utilizator" desemnează "persoana care beneficiază de servicii poștale în calitate de expeditor sau de destinatar".
Curtea constată că aceeași obligație a formulării unei reclamații prealabile, este prevăzută și în punctul 6.4.-Reclamația Prealabilăal Contractului-cadru privind furnizarea serviciilor poștale incluse în sfera serviciului universal care se consideră a fi încheiat între expeditor și companie la momentul apelării la serviciile universale ale acesteia din urmă, conform art. 32 al. 2 din ordonanța menționată (fila 41 dosar prezent).
prevederile art. 109 alin. (2) din Codul d e procedură civilă, anterior evocat, cu aceste dispoziții speciale ale ordonanței de guvern privind serviciile poștale, regăsite și în contractul-cadru încheiat, rezultă concluzia că procedura prealabilă administrativă menționată este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în instanță, a cărei neîndeplinire sau neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege, constituind un fine de neprimire, atrage inadmisibilitatea acțiunii.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că verificările realizate în evidențele companiei de poștă, au ilustrat faptul cănu s-a formulat vreo asemenea reclamație administrativă prealabilă de către expeditor(sora apelantului) sau de către destinatar (apelantul reclamant) (a se vedea în acest sens, adresa nr. 116/308/25.11.2009 - fila 18 din dosarul prezent).
Argumentul primei instanțe de judecată ce a respins la termenul de judecată din data de 6.03.2009, această excepție invocată de pârâtă, privind împrejurarea că dispozițiile speciale ale ordonanței de guvern nu pot îngrădi accesul la justiție, este nefondat, deoarece instituirea unei asemenea condiții prealabile nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod, accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil, este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, cum este cazul în speță.
În acest sens, în Cauza Le, Leuven și De Meyere contra Belgiei din 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că " rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [.] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Aplicând toate aceste considerente la litigiul dedus judecății, se poate constata că prin OG 31/2002 privind serviciile poștale, au fost reglementate în mod detaliat, nu numai procedura administrativă de urmat (Capitolul XI-art. 40-48 ale Ordonanței), dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri (Capitolul XI al Ordonanței și art. 31 din același act normative, deja menționate).
În consecință, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii OG 31/2002 privind serviciile poștale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a soluționa reclamația prealabilă. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății, însuși dreptul său la despăgubire determinat de greșeala furnizorului de servicii. Așadar, argumentul primei instanțe de judecată nu este unul fondat, deoarece dispozițiile speciale ale ordonanțșei de guvern, nu îngrădesc accesul la justiție al celor prejudiciați.
În aceste condiții, neîndeplinirea procedurii prealabile speciale determină caracterul fondat al excepției invocate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, sens în care se impune în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, admiterea ca fondat, a apelului promovat și schimbării sentinței pronunțate în sensul enunțat.
3.În al treilea rând,Curtea constată că reinvocarea acestei excepții absolute în apel, după ce ea a fost invocată pentru prima dată, în fața primei instanțe de judecată, fiind respinsă de către aceasta, este permisă de prevederile legale privind judecata în apel.
Astfel, Curtea constată că potrivit art. 292 teza I din Codul d e procedură civilă: "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel d e alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".
Mai mult, conform art. 294 al. 1 din Codul d e procedură civilă:"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".
Din analiza acestor texte legale, rezultă posibilitatea formulării pentru prima dată în cursul apelului, a unor excepții de procedură, dar și de fond (ultimele încadrându-se în categoria evocată expres, amijloacelor de apărare),dar și - sub aspectul care ne interesează, posibilitatea reiterării lor în apel, după ce au fost deja invocate și soluționate în fața primei instanțe de judecată.
Textele evocate nu impun condiția prealabilă a contestării modului de soluționare, prin intermediul exercitării căilor de atac prevăzute de lege, ci permit în considerarea principiului efectului devolutiv al apelului, prin raportare la regula dedusă din l" devolutum, quantum iudicatum"(apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță de judecată), reiterarea directă a mijlocului de apărare în apel, în cazul pendinte, a excepției inadmisibilității acțiunii.
Este și firesc, pentru că, o dată repus în discuție, în calea de atac, aspectul litigios, părților trebuie să li se asigure posibilitatea realizării dreptului la apărare, în mod plenar, prin folosirea tuturor argumentelor favorabile, având legătură cu acesta.
Așadar, posibilitatea recunoscută de dispozițiile legale corelate amintite, se fundamentează și pe cea de-a doua regulă, a principiului efectului devolutiv al apelului, regulă dedusă dintr-un alt "devolutum, quantum appelatum"(apelul vizează numai problemele de fapt și de drept care sunt criticate expres sau implicit de apelant). În cauză, potrivit art. 292 al. 2 Cod Procedură Civilă,"În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".Or, în fața primei instanțe de judecată, această excepție a fost invocată de către intimată.
Cu alte cuvinte și sintetizând, constatăm că dacă obiect subsecvent, concret, al apelului, îl constituie soluția dată unui capăt de cerere, atunci părților trebuie să li se permită în apel, să își formuleze în mod plenar, apărările legate de respectivul capăt de cerere, ceea ce include și posibilitatea reiterării unor excepții în legătură cu acesta sau chiar formularea pentru prima dată în calea de atac, a unor excepții absolute, ca și excepție de la regula"non omisso medio".
Argumentul impersonal, dedus din posibilitatea alternativă a promovării unei cereri de aderare la apel, a părții interesate, conform art. 293 din Codul d e procedură civilă, în cazul în care excepția invocată a fost respinsă în cursul judecării fondului, dar nu s-a formulat cale de atac împotriva acestei dispoziții, nu rezistă analizei, nefiind unul dirimant, deoarece pe de o parte, așa cum am arătat, textele legale enunțate permit în mod expres reiterarea mijloacelor de apărare invocate la fond și chiar mai mult, invocarea altora, în mod direct, în cadrul căii de atac, iar pe de altă parte, acest argument nu rezolvă aceeași problemă în cadrul judecăriirecursului, instituția aderării la recurs nefiind reglementată de legiuitor. În aceste condiții, adoptând raționamentul decurgând din acest argument, ar rezulta că în recurs, nu s-ar mai putea invoca o excepție absolută, deși dispozițiile de procedură privind judecata în apel (referindu-ne concret, la art. 292 teza I din Codul d e procedură civilă și art. 294 al. 1 din Codul d e procedură civilă) se aplică și în instanța de recurs, ca principiu, potrivit art. 316 din Codul d e procedură civilă.
Nu mai puțin, soluția rezultând din acest argument nu ar corespunde nici caracterului absolut al excepției inadmisibilității evocate. Potrivit doctrinei judiciare, excepțiile absolute privesc încălcarea unor norme imperative și pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță, din oficiu, în orice fază a procesului, chiar și direct în apel sau recurs, în acest sens fiind și prevederile art. 294 teza secundă și art. 306 al. 2 din Codul d e procedură civilă. Așadar, el nu poate fi reținut ca fondat.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că și doctrina judiciară de marcă recunoaște această posibilitate, chiar în privința excepțiilor relative: "În cazul unei excepții relative, partea interesată este obligată să o invoce - înaintea primei instanțe - iar dacă excepția este respinsă sau instanța a omis să se pronunțe asupra ei, o va putea reitera în apel" ( în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 424 ). Folosind argumentul interpretării raționale,a fortiori, va rezulta că același regim juridic trebuie să îl aibă și o excepție absolută.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că reinvocarea în apel, a excepției inadmisibilității acțiunii (astfel cum a fost intitulată de intimată), ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, este posibilă, soluția dată de prima instanță de judecată acestei excepții, neintrând în puterea de lucru judecat, pentru argumentele anterior evocate.
4.În al patrulea rând, Curtea constată că admiterea excepției inadmisibilității, dezbătute la punctul 1 al prezentelor considerente, nu este de natură să creeze apelantului reclamant, o situație mai grea în propria cale de atac, potrivit principiului neagravării situației în propria cale de atac(non reformatio in pejus), principiu consacrat expres de dispozițiile art. 296 teza finală din Codul d e procedură civilă: "Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
Principiulnon reformatio in pejuspresupune ca părții ce a exercitat o cale de atac, să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar.
Deși în materie procesual civilă, spre deosebire de dreptul procesual penal, acest principiu nu a avut o reglementare expresă - până la adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, s-a recunoscut unanim în doctrina și în practica judiciară, necesitatea aplicării acestui principiu, pentru rațiuni de echitate și logică juridică și în acest domeniu. Așa cum s-a arătat, acest principiu funcționează în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate și umanism social (Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 1196/1975, II, nr. 252, p. 401).
La baza acestui principiu, se află alte două principii fundamentale ale procesului și anume: principiul asigurării pentru parte, a dreptului la apărare și principiul adevărului obiectiv. lor aplicare garantează buna desfășurare a procesului judiciar, asigurarea ocrotirii drepturilor și intereselor părților, temeinicia și legalitatea soluției exprimate în hotărârea judecătorească civilă.
Pentru ca părțile să aibă siguranța că o hotărâre greșită dată în prima instanță sau în instanța de apel, poate fi îndreptată prin declararea căii de atac, este necesar să nu existe temerea că, solicitând exercitarea controlului judiciar, i se poate înrăutăți situația creată prin pronunțarea hotărârii atacate.
În absența acestui principiu, părțile, cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, ar putea fi determinate să renunțe la atacarea hotărârii, pentru a nu își asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegală și netemeinică.
Ar dispărea astfel, una din garanțiile dreptului de apărare al părților, care constă în aceea că după ce instanța de judecată a pronunțat hotărârea, partea care consideră că această hotărâre este greșită poate, prin introducerea căii de atac, să dovedească dreptatea sa și eroarea hotărârii instanței, cerând verificarea ei de către instanța superioară.
Principiulnon reformatio in pejusfuncționează deci și ca o garanție a respectării dreptului de apărare al părților și vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca prin declanșarea controlului judiciar, să nu rămână în ființă hotărâri nelegale și netemeinice și să se ajungă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii în pricinile deduse judecății.
Libertatea folosirii căilor de atac - determinată de inexistența riscului agravării situației juridice prin declanșarea controlului judiciar - se înscrie astfel în sfera garanțiilor care asigură buna desfășurare a procesului și garantează drepturile părților.
Rolul acestui principiu este nu numai acela de a proteja interesul particular al celui care a declarat calea de atac, ci și de a asigura o desfășurare echitabilă a procesului civil, cu finalitatea corespunzătoare: pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Din acest punct de vedere, principiul în discuție nu răspunde numai unui interes particular, ci și unuia de ordin general, care interesează nu numai părțile procesului, ci și societatea. Așadar, principiul non reformatio în pejus are caracter de ordine publică, ca urmare a finalității instituirii sale.
Principiul non reformatio in pejus are o sferă de aplicație generală, în sensul că el funcționează ori de câte ori ne aflăm în prezența unei căi de atac - ordinară sau extraordinară - exercitată de parte, rațiunea care justifică aplicarea acestui principiu, rămânând neschimbată în cazul tuturor căilor de atac.
În ceea ce privește raportul dintre acest principiu și excepțiile absolute, Curtea constată că acestea din urmă, cum este cazul și al excepției inadmisibilității admise în cauză de prezenta instanță de apel, pot fi invocate de oricare din părțile litigiului, de procuror sau de instanță din oficiu, fără să existe posibilitatea acoperirii lor.
Dificultățile în legătură cu invocarea acestor excepții în căile de atac, apar atunci când soluționarea acestora ar duce la agravarea situației părții în propria cale de atac.
Așa cum aminteam, principiulnon reformatio in pejusnu protejează doar un interes particular. Rațiunea respectării lui depășește sfera interesului privat, el asigurând desfășurarea în bune condiții a procesului civil, prin garantarea dreptului de apărare.
De aceea, într-o astfel de situație, se constată existența unui conflict între o regulă de bază a desfășurării judecății în căile de atac și regulile care definesc regimul juridic al excepțiilor absolute, care permit ca invocarea acestora să se poată face în orice fază a judecății.
Necesitatea ca părții să nu i se agraveze situația în propria cale de atac, va determina pentru considerentele enunțate, o derogare de la posibilitatea punerii în discuție a acelor excepții care ar agrava situația părții în calea de atac exercitată.
Așadar, pentru a nu se încălca principiul evocat, care trebuie respectat în soluționarea căilor de atac, se va ajunge la situația paradoxală, în care sunt păstrate hotărâri nelegale la a căror pronunțare, s-au nesocotit dispoziții imperative, menite să asigure o securitate socială și juridică (în cazul de exemplu, al puterii lucrului judecat, dreptul recunoscut prin hotărâre judecătorească nu mai poate fi pus în discuție într-o nouă judecată; în situația prescripției extinctive, nu se mai poate obține protecția juridică a unui drept subiectiv nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege).
În concluzie, excepțiile absolute, în conflict cuprincipiul non reformatio in pejus,cunosc derogări de la regimul juridic specific, în sensul că nu vor putea fi invocate, atunci când ar putea înrăutăți situația părții.
Deși aceasta este opinia doctrinară majoritară (a se vedea, doctor, - "Drept Procesual Civil", volumul II, Editura Global, B, 2004, pag. 68 sau, - "Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil" în Revista Dreptul nr. 10/2001, pag. 74-85), Curtea constată că au fost formulate și puncte de vedere opuse: "Dacă, bunăoară, chiar în calea de atac a părții, instanța, din oficiu, constată că hotărârea atacată este de la început și în întregime ineficientă - pentru că, să zicem, nu s-a observat că în cauză opera puterea lucrului judecat sau necompetența absolută a instanței care a pronunțat hotărârea atacată - nu s-ar putea pune problema ignorării acestor vicii sub motiv că s-ar încălca principiul neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac, fiind absurd să se admită valabilitatea unor efecte decurgând dintr-un act procedural ab initio și în tot nevalabil. în vedere cu deosebire următoarele excepții absolute și peremptorii sau dirimante ce s-ar putea invoca din oficiu și la care părțile nu pot renunța: excepția de necompetență absolută; excepția puterii lucrului judecat; excepția prescripției dreptului la acțiune. Sunt excepții care atrag nulitatea absolută a actului procedural și imposibilitatea refacerii lui"(în acest sens, - "Procedura civilă", vol. II, Editura Servo-Sat, A, 1998, p. 302).
Indiferent că ar adopta una sau cealaltă dintre cele două teze doctrinare enunțate, Curtea va constată faptul că în cauză, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, ca urmare a neîndeplinirii procedurii speciale prealabile, nu este de natură să agraveze situația creată reclamantului, prin hotărârea de fond, deoarece prima instanță de judecată i-a respins în tot acțiunea, ca nefondată, soluția de respingere fiind menținută și de prezenta instanță de apel, chiar dacă pentru alte considerente. Din punct de vedere teoretic, soluția prezentă este de natură a fi chiar în avantajul părții reclamante căreia nu i se va putea opune în cadrul eventualei acțiuni introduse ulterior, după îndeplinirea tuturor condițiilor exercițiului dreptului la acțiune, puterea de lucru judecat decurgând din prezenta acțiune dacă ea ar fi soluționată pe fond.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite excepția invocată, va admite ca fondat, apelul promovat și va schimbă sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.
Admite apelul formulat de apelantul - reclamant (fiul lui și al lui, născut la 21 ianuarie 1973) - deținut în Penitenciarul Jilava, împotriva sentinței civile nr. 312 din 06 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Compania Națională Poșta Română SA cu sediul în B,-, sector 2.
Schimbă sentința apelată în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.25.12.2009
.
4ex./30.12.2009
-5.-
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena
