Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 394/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
Dosar nr-
Format vechi nr.4937/2009
SECȚIA A VII-A - CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.394R
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 2: Magdalena Petre
JUDECĂTOR 3: Dorina Zeca
GREFIER - - -
******************
Pe rol fiind, pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentele-pârâte și, împotriva sentinței civile nr.2958 din data de 08.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.45919/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea Comercială de Vânzare de Călătorie " " - - având ca obiect "acțiune în răspundere patrimonială".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 19 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, văzând și dispozițiile art. 260 alin. (1) Cod proc. civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 26.01.2010, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.2958 din data de 08.04.2009, pronunțată în dosarul nr. 45919/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis cererea formulată de reclamanta Societatea de Vânzare de Călătorie " " -, în contradictoriu cu pârâtele, () și.
A obligat pârâtele la plata către societatea reclamantă a sumei de 1.5019,14 lei reprezentând prejudiciu, după cum urmează:
- pentru suma de 7.473,78 lei;
- pentru suma de 3.034,74 lei;
- () pentru suma de 4.510,62 lei.
A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expert), după cum urmează:
- - 350 lei;
- - 100 lei;
- () - 150 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că în ședința publică din data de 28.05.2008, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv cuantificarea prejudiciului pentru fiecare pârâtă în parte, în funcție de atribuțiile de serviciu pretinse a fi nerespectate și determinante în producerea pagubei.
A mai reținut că, potrivit raportului de expertiză, prejudiciul înregistrat de reclamantă, în sumă de 1.5019,14 lei (RON) se constituie din penalități de întârziere achitate către Romtelecom S (2.768,37 lei), - S (7.696,25 lei) și către - V (4.554,52 lei).
A avut în vedere conținutul prevederilor art. 271 alin. (1) din Codul muncii, din care rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- calitatea de salariat al angajatorului păgubit a celui care a produs paguba;
- fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa;
- prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
- vinovăția salariatului.
Prima instanță a apreciat că, din probele administrate în cauză, rezultă că pârâtele au avut raporturi de muncă cu societatea reclamantă în perioada producerii prejudiciului.
A mai apreciat că, pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport de obligațiile de serviciu, decurgând din contractul individual de muncă (), în conținutul căruia sunt incluse, pe lângă obligațiile concrete specifice naturii, funcției, felului și locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi și alte acte normative.
Astfel, instanța de fond a reținut că, în speță, pârâta, în calitate de șef agenție, avea obligația de a organiza efectuarea verificărilor de gestiune, de a organiza, coordona, controla și îndruma activitatea agenției.
Totodată, a reținut că, așa cum s-a menționat în raportul de expertiză, pârâta avea obligația de a analiza lunar problemele de serviciu aferente și de a propune soluții pentru prevenirea și tratarea cauzelor și de a întocmi sinteza activității trimestriale, la nivelul agenției.
A mai reținut că, din probele administrate în cauză reiese că pârâta și-a încălcat atribuțiile de serviciu înscrise în fișa postului, în speță dovedindu-se fapta ilicită a acesteia.
Instanța de fond a reținut și fapta ilicită a pârâtei (fostă ), care în calitate de economist IV reprezentanță I, răspunde de evidențierea cheltuielilor aferente activității desfășurate pe conturi analitice, răspunde de întocmirea corectă a situației datoriilor către furnizori, organizează, urmărește și răspunde de activitatea economică a reprezentantei și de aplicarea controlului financiar preventiv, iar pârâta, ca șef reprezentanță I avea ca atribuții prevăzute în Fișa postului pe acelea de a conduce, coordona întreaga activitate desfășurată în cadrul reprezentantei, răspunzând de aplicarea Controlului financiar preventiv și de legalitatea operațiunilor patrimoniale din punct de vedere financiar.
Prima instanță a constatat că, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, pârâtele au adus un prejudiciu reclamantei, constând în plata de penalități către diverși furnizori de utilități, ca urmare a întocmirii unei evidențe contabile la zi și a furnizorilor neachitați, nesolicitării alimentării contului în termen sau utilizării disponibilităților pentru plata altor facturi fiscale, existând, astfel, un raport de cauzalitate între prejudiciul cauzat angajatorului și fapta ilicită a salariatului, în legătură cu munca prestată.
A avut în vedere dispozițiile art. 271 din Codul muncii, conform cărora, când paguba a fost produsă de mai mulți salariați, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabilește în raport de măsura în care a contribuit la producerea ei.
În speță, instanța de fond a reținut că există un singur prejudiciu, care a fost cauzat din vina celor trei pârâte, iar măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu a putut fi determinată nici de către societatea reclamantă, nici de către expert, împrejurare față de care se apreciază că este o răspundere conjunctă, care este tot o răspundere personală, reprezentând răspunderile individuale ale celor trei pârâte, cu vinovății concurente în producerea prejudiciului.
În acest context, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 271 alin. 2 din Codul muncii.
Împotriva sentinței sus-menționate, au declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâtele și, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă arată căa fost chemată în judecată de către reclamanta Societatea Comercială de Vânzare de Călătorie " " -, în dosarul nr-, având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială, iar prin sentința recurată a fost obligată la plata sumei de 3.034,74 lei, reprezentând prejudiciu și la 100 lei cheltuieli de judecată.
Mai arată că la instanța de fond, ea a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția prescripției dreptului la acțiune, excepții asupra cărora tribunalul nu s-a pronunțat.
Recurenta-pârâtă consideră că, în conformitate cu dispozițiile art. 291 din Codul muncii și art. 10 alin. 8 Cod proc. civilă, instanța competentă este Tribunalul Suceava, motiv pentru care recurenta solicită desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța competentă.
Solicită instanței de recurs să constate că dreptul la acțiune s-a prescris, întrucât prin acțiunea introdusă la începutul anului 2006 se solicită prejudiciul generat în anul 2002, fiind incidente dispozițiile art. 283 alin. 2 Codul muncii, iar prin expertiza efectuată în cauză nu s-a defalcat în mod corespunzător suma solicitată.
De asemenea, în privința expertizei, arată că salariatelor nu li s-a solicitat de către expert punctul de vedere, nu li s-a comunicat un exemplar din raportul de expertiză, pentru a putea formula eventuale obiecțiuni, încălcându-se, astfel, dreptul constituțional la apărare, aceste aspecte fiind un alt motiv de a desființa sentința recurată.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă consideră că nu este vinovată de vreun prejudiciu creat reclamantei, așa cum rezultă din nota explicativă a doamnei (fosta ), care susține că a primit facturile la timp și că acestea s-au"rătăcit"în biroul dumneaei. Recurenta-pârâtă consideră că cineva nu își poate permite să vină cu bani de acasă pentru a achita datoriile instituției la care lucrează.
În motivarea, în drept, a cererii sale de recurs, invocă dispozițiile art. 299 - 316 Cod proc. civilă.
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă arată căpână la data promovării prezentei căi de atac nu i-a fost comunicată procedural soluția instanței de fond, sens în care urmează a fi făcute verificări cu privire la comunicarea acestei sentințe la adresa indicată de recurentă în cursul judecății.
Recurenta-pârâtă apreciză că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală, prin prisma respingerii cererii privind conexarea prezentei cauze la cea care formează obiectul dosarului nr-, dosar înregistrat pe rolul aceleiași instanțe, având ca obiect calculul penalităților corespunzătoare sumelor cu verificarea cărora (din punctul de vedere al acțiunii în răspundere patrimonială) a fost investit completul care a soluționat prezenta cauză.
Arată că, prin cererea depusă pentru termenul din 17.12.2008, a susținut că soluționarea celor două cauze se impune în cadrul aceleiași judecăți, motivat de strânsă legătură ce există între acestea, precum și în scopul asigurării unei judecăți unitare.
Precizează că înțelege să invoce nemotivarea hotărârii, împrejurare de natură a atrage nulitatea acesteia.
Astfel, susține recurenta-pârâtă, în conformitate cu teoria în materie, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, astfel că:"instanța trebuie să prezinte motivele care au determinat-o să pronunțe soluția, iar nu stări descriptive (spre exemplu, nu este suficientă redarea în rezumat a probelor administrate, ci trebuie să se înfățișeze temeiurile pentru care s-a respins o probă, pentru care, din două probe contradictorii,a ales una și a înlăturat-o pe cealaltă etc."(, - Codul d e Procedură Civilă comentat și adnotat, B, pag. 367).
Mai susține că însăși legislația europeană, în soluții ale CEDO, a statuat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre judecătorească, pentru a se putea considera respectate dispozițiile art. 6 ale Convenției Europene, în ceea ce privește necesitatea unui proces echitabil de care trebuie să beneficieze oricare dintre părți.
În acest sens, invocă Hotărârea nr. 4/28.04.2005 (cauza Albina împotriva României), prin care Curtea Europeană stabilea, referitor la obligația instanțelor de a se supune art. 6 din Convenție:
"Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1.din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.".
Consideră că din coroborarea acestor norme generale cu cele ale procedurii civile române, anterior enunțate, rezultă că instanța de control judiciar are obligația de a verifica dacă hotărârea atacată a examinat în mod real susținerile făcute și probele administrate.
Arată că, în speță, deși este prezentat în mod exhaustiv conținutul cererii de chemare în judecată, precum și apărările formulate de cele trei pârâte prin întâmpinările depuse, în ceea ce privește algoritmul pe care instanța de fond l-a avut în vedere la pronunțarea sentinței atacate, soluția Tribunalului București este extrem de lacunară și de lapidară.
Astfel, susține recurenta-pârâtă, raționamentul magistraților fondului se rezumă la a prelua aspectele reținute în mod necritic de o expertiză contabilă (contestată la momentul procesual oportun) și la a menționa faptul că între societatea reclamantă și ea, pârâta, a existat un raport de muncă (împrejurare necontestată), precum și că se poate reține culpa salariatei în crearea prejudiciului, motivat de faptul că aceasta avea atribuții de control, coordonând "întreaga activitate desfășurată în cadrul reprezentanței".
În aceste condiții, de inexistență a motivării - în accepțiunea pe care Codul d e procedură civilă o acordă acestui termen juridic - recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.
Solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere faptul că expertiza contabilă efectuată în cauză a fost criticată de recurentă, care a invocat chiar nulitatea acestei probe, însă hotărârea nu cuprinde nici o mențiune cu privire la aceste critici.
Recurenta-pârâtă arată faptul că nu a fost înștiințată despre data efectuării expertizei la data de 03.10.2008, că mandatul poștal poartă data de 03.11.2008 și este semnat de "fiică", situație total, în condițiile în care recurenta nu are copii.
Mai arată că expertul nu a ținut cont de aspectele pe care recurenta-pârâtă i le-a precizat în scris și nu a făcut altceva decât să preia susținerile societății intimate-reclamante, că, de altfel, nici nu intra, în atribuțiile expertului, să menționeze că avea atribuții determinante în producerea prejudiciului, fără a le individualiza, fără a preciza atribuțiile din Fișa postului, pretinse a fi fost încălcate de către recurentă.
Precizează că nu s-a luat în considerare faptul că activitatea recurentei se desfășura în mai multe județe, unde trebuiau efectuate lucrări de verificare, iar pretinsa lucrare de specialitate nu determină, în nici un mod, cauzele pentru care o serie de facturi au fost plătite cu întârziere.
Pe cale de consecință, consideră că expertiza nu se supune exigențelor legale pe care le presupune o astfel de probă, este informă și netemeinic realizată, iar faptul că instanța îi acordă valoare absolută este, de asemenea, o ingerință în dreptul pe care recurenta-pârâtă îl are, garantat prin Constituție și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la un proces echitabil.
Ca urmare, recurenta-pârâtă învederează faptul că " expertul nu este nici judecător și nici martor, ci un consultant, care ajută pe judecător în rezolvarea unor probleme de specialitate" ( nr. 8/1975, pag. 68 - Decizia civilă nr. 2965/1974 a Tribunalului Suprem) și că, în egală măsură: "expertiza nu va fi luată în considerare dacă expertul nu ajunge la concluzii, pe bază de date și raționamente precise, ci face o simplă apreciere subiectivă" ( 1952 - 1954, pag. 346, Decizia civilă nr. 40/1952 a Tribunalului Suprem).
Prin prisma acestor considerente, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vedere efectuării,în mod profesionist, a unei expertize tehnice contabile.
Pe fondul pricinii, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii, ca nefondată, în considerarea aspectelor precizate prin întâmpinare.
Consideră că, pentru a da naștere răspunderii materiale, prejudiciul trebuie să fie efectiv, real și cert. Reclamanta face vorbire despre o serie de facturi neplătite la timp furnizorilor sau despre sume reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea unor cereri în instanță, fără a preciza efectiv care era implicarea pârâtei în aceasta activitate.
Pornind de la această idee, recurenta-pârâtă are în vedere și faptul că vinovăția salariatului, în strânsă interdependență cu modalitatea în care a fost creat un anumit prejudiciu, nu poate fi stabilită având în vedere un etalon sau un model social abstract, ci în mod concret, luându-se în calcul toate împrejurările care au produs un rezultat dăunător.
Arată că, din acest punct de vedere, în practică s-a statuat principiul răspunderii unipersonale, al răspunderii conjuncte, al răspunderii solidare, precum și cel al răspunderii subsidiare.
Susține recurenta-pârâtă că, în condițiile în care, deși exhaustiv redactată, cererea de chemare în judecată nu face mențiuni exprese cu privire la aceste împrejurări, raportându-se la documentația depusă și la aspectele precizate ca temei al răspunderii materiale, în speța de față, nu se putea afla, în cel mai rău caz, în situația unei răspunderi subsidiare a sa, pârâta, față de activitatea celorlalte salariate.
Și aceasta, în condițiile în a raportat faptele pretins generatoare de prejudiciu (fără a avea în vedere o achiesare la producerea acestuia), la obligațiile de serviciu pe care ea le avea, obligații însumate doar la nivelul unor atribuții de control și de supervizare intermediară a activității celorlalte salariate, chemate să răspundă patrimonial.
Consideră că nu se poate reține ca probată în cauză o răspundere solidară a celor trei pârâte, în condițiile în care principiul general de drept este cel al răspunderii unipersonale și nu s-a făcut nici o dovadă contrară acestuia.
căreia societatea intimată-reclamantă nu i s-a supus este aceea de a se proba forma de vinovăție cu care se pretinde că ar fi acționat. Or,"Prezumția de culpă, specifică răspunderii civile contractuale, nu operează, ca regulă, în dreptul muncii"( - Tratat de dreptul muncii, 2003, pag. 681). Pe cale de consecință, angajatorul este ținut să probeze vinovăția salariatului, cuantificându-i, astfel și cota parte din pretinsul prejudiciu la care acesta este ținut.
Și aceasta, arată recurenta-pârâtă, în condițiile în care, în conformitate cu dispozițiile art. 271 din Legea nr. 53/2003: "când paguba a fost produsă de mai multă salariați, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabilește în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei.".
Arată că, prin prisma acestui considerent, practica și teoria au statuat că: " salariatul răspunde patrimonial, în temeiul dispozițiilor din Codul muncii chiar pentru cea mai ușoară culpă, fiind lipsită așadar de relevanță distincția dintre formele vinovăției. Totuși, gradul de vinovăție este important în situația în care prejudiciul a fost produs de mai multă salariați, fiecare dintre ei fiind ținut să răspundă în măsura în care a contribuit la producerea prejudiciului.". ( - Tratat de dreptul muncii, pag. 704 - 705).
Recurenta-pârâtă mai arată că merită adus în discuție și un alt aspect pe care, aflându-se într-o evidentă culpă, unitatea reclamantă uită să îl precizeze cu claritate și onestitate și anume, acela că se pretinde că activitatea pe care ea ar fi desfășurat-o în mod necorespunzătoar, pretins generatoare de prejudicii, s-a desfățurat în perioada 01.02.2002 - 11.07.2005.
Astfel, referindu-se din nou la necesitatea delimitării stricte pe perioade de timp a prejudiciilor produse, recurenta-pârâtă invocă și inadmisibilitatea acțiunii, pentru fapte în legătură cu serviciul, ce au fost desfășurate în perioada 01.02.2002 - 1.03.2003 (data la care a intrat în vigoare Legea nr. 53/2003).
Arată că precizează acestea, în condițiile în care, în concordanță cu principiile aplicării legii civile în timp: "în cazul în care salariatul a cauzat prejudicii angajatorului sub imperiul vechiului cod al muncii, care reglementa răspunderea materială a salariatului, atunci angajatorul trebuia să urmeze această procedură pentru repararea prejudiciului. Dacă angajatorul nu a procedat astfel, o eventuală acțiune în răspundere împotriva salariatului, întemeiată pe dispozițiile art. 270 ale noului cod al muncii, este inadmisibilă.". ( - privind aplicarea legii civile în timp prin prisma reglementărilor Codului muncii - nr. 2/2004, pag. 104 - 105).
Invocă și o altă decizie de speță, care stabilea (consfințind, odată mai mult, o practică devenită constantă) că: "având în vedere că prejudiciul s-a născut sub imperiul vechiului Cod al muncii, angajatoarea-reclamantă trebuia să utilizeze calea deciziei de imputare, stipulate de acesta. Prin urmare, lipsa de diligență a acesteia nu poate fi înlăturată prin intentarea unei acțiuni în responsabilitate patrimonială, în temeiul noului Cod al muncii". (Curtea de Apel Brașov, Decizia civilă nr. 990/R/06.10.2004).
Nu indică temeiurile de drept ale cererii sale de recurs.
Prin întâmpinarea formulată (filele 17 - 37 din dosarul de recurs), intimata-reclamantă Societatea Comercială de Vânzare de Călătorie " " - a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii fondului, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
În motivarea întâmpinării, societatea intimată-reclamantă arată în esență, că în cauză este antrenată răspunderea patrimonială a salariatelor recurente-pârâte (sunt întrunite elementele acesteia), ele cauzând prejudiciul prin îndeplinirea defectuoasă, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Întrucât recurenta-pârâtă nu indică temeiurile juridice ale cererii sale de recurs, iar recurenta-pârâtă invocă doar, în mod generic, dispozițiile art. 299 - 316 Cod proc. civilă, Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. 3 Cod proc. civilă, apreciază că dezvoltarea motivelor de fapt formulate de către recurentele-pârâte, face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 Cod proc. civilă, astfel că va analiza recursurile prin prisma acestor temeiuri de drept.
Cât privește recursul, Curtea, subsumând criticile formulate de salariatele recurente-pârâte reține că răspunderea patrimonială a salariatului este reglementată prin art. 270 din Codul muncii, potrivit cărora:
" (1) Salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
(2) Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.."
Așadar, răspunderea patrimonială reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, având aspecte particulare generate de specificul raporturilor juridice de muncă. Nu se aplică dispozițiile răspunderii civile contractuale în cazul în care prejudiciul a fost produs de salariat printr-o faptă cu caracter infracțional.
Răspunderea patrimonială de dreptul muncii este întotdeauna o răspundere pentru fapta proprie.
De regulă, răspunderea patrimonială este individuală, iar nu solidară, numai prin excepție, putându-se exemplifica cazul stipulat de art. 28 din Legea nr. 22/1969.
Deși de regulă, răspunderea patrimonială a salariaților nu este solidară,existând o singură excepție, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 22/1969, când răspunde solidar cu gestionarul care a produs paguba, salariatul care nu a luat măsurile corespunzătoare pentru bunul mers al gestiunii.
Răspunderea solidară a salariaților, stabilită pe cale convențională, contravine dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, convenția în acest sens fiind lovită de nulitate. Ca urmare, în speță, nu poate fi antrenată o astfel de răspundere, solidară, a recurentelor-contestatoare, motiv pentru care Curtea reține că soluția primei instanțe este greșită, deoarece au fost încălcate norme cu valoare de principiu, care se aplică cu prioritate.
Astfel, Curtea constată că instanța de fond nu a individualizat prejudiciul în sarcina fiecărei salariate, nu a stabilit măsura în care fiecare a contribuit la crearea acestuia, gradul de vinovăție, întrucât unitatea angajatoare, în calitate de titulară a acțiunii în răspundere patrimonială, nu a produs probe în acest sens.
Or, sarcina probei, în orice conflict de muncă, revine angajatorului, potrivit dispozițiilor art. 287 din Codul muncii.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, alin. 2 și alin.3 teza 1 Cod proc. civilă, va admite recursurile declarate de recurentele-pârâte și, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea Comercială de Vânzare de Călătorie " " - și cu intimata-pârâtă () și, în consecință, va modifica, în tot, sentința recurată, în sensul că va respinge acțiunea în răspundere patrimonială, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte și, împotriva sentinței civile nr.2958 din data de 08.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.45919/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea Comercială de Vânzare de Călătorie " " - și cu intimata-pârâtă ().
Modifică, în tot, sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX. / 22.03.2010
Jud. fond:;
Președinte:Amelia FarmathyJudecători:Amelia Farmathy, Magdalena Petre, Dorina Zeca
