Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 5167/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(3800/2009)
DECIZIE CIVILĂ NR. 5167/
Ședința publică de la 26.08.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Maria Ceaușescu
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă - " " SRL împotriva sentinței civile nr.2052/11.03.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30878/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-pârât-reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă-pârâtă prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009 și intimatul-pârât-reclamant prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2008.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimatul-pârât-reclamant, prin avocat, depune la dosar întâmpinare, în copii suficiente pentru comunicare și un exemplar pentru instanță.
Părțile, reprezentate, arată că nu au alte cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs în ceea ce privește cererea principală.
Recurenta-reclamantă-pârâtă, prin avocat, arată că în mod nelegal instanța de fond a respins cererea principală ca neîntemeiată.
Altă critică adusă sentinței pronunțate de instanța de fond rezultă din administrarea probei cu expertiză în ceea ce privește cheltuielile făcute de unitate cu formarea profesională.
Intimatul-pârât-reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat. Arată că instanța de fond a respins în mod temeinic și legal nulitatea absolută a actelor adiționale în considerarea dispozițiilor art.38 din Codul muncii.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs la cererea reconvențională și pune in discutia partilor excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește formularea cererii reconvenționale, exceptie invocata din oficiu.
Intimatul-pârât-reclamant, prin avocat, solicită respingerea excepției. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit facturii fiscale nr.374/24.08.2009 și a chitanței nr.14/2009, pe care le depune la dosar.
Recurenta-reclamantă-pârâtă, prin avocat, solicită să se constate prescris dreptul material la acțiune. Cu cheltuieli de judecată, potrivit chitanței nr.-/26.08.2009, pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare pe cererea de recurs împotriva cererii principale și pe excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea reconvențională.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2052/11.03.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins ca neintemeiata cererea formulată de reclamanta-parata - SRL în contradictoriu cu paratul-reclamant, a admis cererea reconventionala, a constatat nulitatea absolută a actelor adiționale la contrarul individual de muncă al pârâtului-reconvenient încheiate la data de 1.03.2007 și 07.07.2006, a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâtul-reclamant.
În considerente a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei - SRL pe funcția de electrician și în baza contractului individual de muncă înregistrat la . subnr.10189 din 9.05.1992.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 6.06.2007 prin demisie conform deciziei nr.l 18/4.06.2007.
La data de 7.07.2006 părțile au încheiat un act adițional la contractul de muncă prin care salariatul s-a obligat să frecventeze cursurile de pregătire profesională organizate din inițiativa societății în perioada 16.07. - 23.07.2006 la sediul firmei - Germania cu suportarea de către angajator a cheltuielilor legate de efectuarea cursurilor în sumă de 2646,42 Euro.
Prin actul adițional salariatul s-a obligat ca în cazul în care va părăsi societatea din motive imputabile sau din proprie inițiativă înainte de 5 ani de la data absolvirii cursurilor să suporte plata proporțională a cheltuielilor.
Un al doilea act adițional a fost încheiat între părți la data e 1.03.2007 cu privire la un curs de pregătire profesional organizat din inițiativa societății în perioada 3.03.- 11.03.2008.
Instanța a apreciat ca cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor salariale este neîntemeiată deoarece cele două acte adiționale sunt lovite de nulitate absolută în considerarea dispozițiilor art.38 Codul Muncii ce prevăd că orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Potrivit dispozițiilor art. 195 alin. 1 Codul muncii, salariatul are obligația de a restitui cheltuielile profesionale doar în cazul în care acesta, după ce a beneficiat de un curs sau de un stagiu de cel puțin 60 de zile cu scoatere din activitate de cel puțin 25% din durata zilnica a timpului de lucru, are inițiativa încetării contractului individual de munca la mai puțin de 3 ani de la data absolvirii cursurilor.
Dispozițiile sus-menționate reglementează o aplicație concreta a răspunderii patrimoniale a angajatului reglementata prin norma cu caracter general cuprinsa în art. 270 Codul muncii ce dispune că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor.
În ipoteza prevăzuta de art. 195 Codul muncii, legiuitorul prezuma că angajatorul a suferit un prejudiciu prin denunțarea intempestiva a contractului de munca de către salariatul pentru formarea profesionala a căruia angajatorul a investit bani.
Tribunalul a aratat ca răspunderea patrimoniala a salariatului în ceea ce privește restituirea cheltuielilor profesionale nu poate opera daca nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 195 Codul muncii printre care și aceea ca, cursul de formare profesionala să fi duratcel puțin 60 de zileor, în cazul de pregătirea profesionala a paratului nu a durat in total decât 22 zile, pentru cele 3 cursuri efectuate in intervalele 4.02.2005-11.02.2005, 16.07.2006-23.07.2006 si 3.03.2007-11.03.2007.
O caracteristica a răspunderii patrimoniale a salariatului ( spre deosebire de răspunderea civila contractuala ) consta în reglementarea acesteia prin norme legale imperative, modificarea ei prin clauze ale contractului individual de munca derogatorii de la lege în favoarea salariatului este inadmisibila întrucât potrivit dispozițiilor art. 38 Codul muncii " Salariații nu pot renunța la drepturilor lor recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea sau limitarea drepturilor recunoscute de lege salariaților este lovita de nulitate".
Așadar, in opinia instantei de fond, spre deosebire de situația răspunderii civile contractuale unde este posibila inserarea unor clauze prin care să se agraveze răspunderea contractuala, o clauza de agravare a răspunderii patrimoniale a salariatului către angajator este nula de drept, având în vedere norma de principiu statornicita de art. 38 Codul muncii.
In consecință, în considerarea dispozițiilor art. 57 alin. 4 Codul muncii ce dispun că în situația în care o clauza este afectata de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative, aceasta este înlocuita de drept cu dispoziții legale aplicabile, instanța a apreciat că clauzele din actele adiționale incheiate la datele del.03.2007 si 7.07.2006, prin care paratul s-a obligat să restituie cheltuielile de școlarizare pentru un curs ce a durat mai puțin de 60 de zile sunt nule de drept și nu produc nici un efect juridic întrucât stabilesc obligații pentru salariat ce contravin normelor legale imperative.
Față de argumentele de fapt și de drept expuse, instanța a respins pretențiile reclamantei, ca neîntemeiate si a admis cererea reconventionala formulata de parat si a constatat nulitatea absoluta a celor doua acte adiționale susmenționate.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurenta-reclamanta - SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului său, recurenta-reclamanta a arătat că nelegal instanța de fond a admis cererea reconvențională si-a constatat nulitatea absolută a celor două acte adiționale la contractul individual de muncă, soluția legală fiind aceea de respingere a excepției de nulitate a actelor adiționale și de respingere a cererii reconvenționale.
Tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispoz. art. 195 alin 3 din Codul Muncii, care impun ca stagiul de formare profesională să aibă o durată mai mare de 60 de zile.
Astfel cum a precizat și prin răspunsul la întrebarea 1 din interogatoriu, dar și în notele scrise, actele adiționale la contractul individual de muncă s-au încheiat în baza dispoz. art. 193 din Codul Muncii, care în alin. 2 precizează cităm: "Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale,precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă".
Cu alte cuvinte din textul de lege suscitat rezultă că părțile pot stabili și o durată mai mică de 60 de zile pentru cursurile de formare profesională, reglementarea art. 195 din Codul Muncii nefiind astfel încălcată, astfel că întreaga teorie expusă în considerentele sentinței cu privire la distincțiile între contractul civil și raportul juridic de muncă este lipsită de incidență și deci de relevanță în cauză.
Apare evident deci, in opinia recurentei, că durata cursului de formare profesională va fi stabilită în raport de timpul necesar pentru dobândirea competențelor putând deci fi mai mare sau mai mic de 60 de zile, fără a se putea pune problema renunțării angajatului la unele drepturi sau limitarea unor asemenea drepturi la care fac referire considerentele sentinței.
Recurenta considera ca in mod gresit greșit, instanța de fond a respins cererea principală ca neântemeiată, soluția legală fiind aceea de admitere și de obligare a pârâtului reconvenient la 3957,69 EURO în echivalentul în lei la data plății efective, reprezentând cheltuieli de formare profesională, corespunzător perioadei nelucrate.
Din totalul cheltuieliolor de 4.762, 42 EURO, a dedus suma de 766,55 EURO corespunzător perioadei lucrate.
De asemenea, se arata ca obligarea la cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 lei apare nejustificată legal, având în vedere pretențiile formulate dar și raportat la soluția ce se va pronunța în recurs.
Pentru aceste considerente solicita sa se admita recursul și să fie modificata sentința în sensul admiterii acțiunii principale, a respingerii cererii reconvenționale, cu obligarea intimatului la cheltuieli de judecată.
Intimatul-parat a formulat intampinare solicitand respingerea recursului formulat de
In sedinta publica de la 26.08.2009, Curtea a pus in discutia partilor exceptia prescriptiei extinctive a dreptului la actiune in ceea ce priveste cererea reconventioala.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Intimatul-parat a fost salariatul recurentei-pârâte - SRL in funcția de electrician și în baza contractului individual de muncă înregistrat la. sub nr.10189 din 9.05.1992.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 6.06.2007 prin demisie, asa cum rezulta din decizia nr.l 18/4.06.2007.
La data de 7.07.2006 părțile au încheiat un act adițional la contractul de muncă prin care salariatul s-a obligat să frecventeze cursurile de pregătire profesională organizate din inițiativa societății în perioada 16.07-23.07.2006 la sediul firmei - Germania cu suportarea de către angajator a cheltuielilor legate de efectuarea cursurilor în sumă de 2646,42 Euro.
Totodata, salariatul s-a obligat ca în cazul în care va părăsi societatea din motive imputabile sau din proprie inițiativă înainte de 5 ani de la data absolvirii cursurilor să suporte plata proporțională a cheltuielilor.
Un al doilea act adițional a fost încheiat între părți la data e 1.03.2007 cu privire la un curs de pregătire profesional organizat din inițiativa societății în perioada 3.03-11.03.2008.
Prin cererea principala, instanta de fond a fost investita cu actiunea in raspundere patrimoniala promovata de fostul angajator pentru plata cheltuielilor de formare profesionala, iar prin cererea reconventionala cu actiunea in constatarea nulitatii absolute a actelor aditionale la contractul individual de munca, acte care reglementau conditiile in care urma sa aiba loc formarea profesionala si care constituie cauza actiunii principale.
Crititicile aduse hotararii de fond privesc atat solutia data actiunii in raspundere patrimoniala, cat si cea pronuntata pe cererea reconventionala in sensul constatarii nulitatii absolute a actelor aditionale.
In ceea ce priveste actiunea in pretentii formulata de angajator impotriva fostului sau salariat pentru cheltuielile profesionale, Curtea retine ca hotararea instantei de fond este legala si temeinica.
In acest sens, Curtea reține că, inițiativa efectuării acestor cursuri de formare profesionala a aparținut angajatorului, aceasta fiind regula în domeniu, fapt ce reiese și din continutul actelor aditionale la contractul de munca, unde se arata expres ca acestea sunt organizate din initiativa societatii angajatoare.
Referitor la cheltuielile ocazionate de participarea salariatului la formarea profesionalăinițiată de angajator, art.194 Codul muncii instituie regula potrivit căreia angajatorul suportă toate cheltuielile de formare profesională.
Potrivit art.195 Codul Muncii, salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. (2) lit. b) și alin. (3) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.
Durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă.
Nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Angajatorul are dreptul de a cere și de a obține obligarea salariatului la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesionalănumai in condițiile prevăzute de art 195 alin. 1 si alin 3 din codul muncii, care stabilesc ca suportă cheltuielile ocazionate de pregătirea lor profesională numai salariații care au beneficiat de uncurs sau stagiu de formare profesionale mai mare de 60 de zilecu scoaterea din activitate pentru o perioadamai mare de 25% din durata zilnică normalăde lucru și care au inițiativa încetării contractului individual de muncă mai înainte de expirarea termenului prevăzut in actul adițional.
În acest context, obligația legală de restituire in sarcina salariatului intervinenumai dacaa beneficiat de un curs sau stagiu de pregătire profesională,cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor mai sus arătate.
In cauză, recurenta-reclamanta, care potrivit art.287 Codul muncii avea sarcina probei, nu a facut dovada că participarea pârâtului la cursurile și stagiile de formare profesională a presupus scoaterea din activitate în condițiile art.194 al.2 lit.b sau art.194 al.3 Codul muncii si ca a avut durata prevazuta de lege, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art.195 al.3 Codul Muncii, în baza cărora salariatul ar fi obligat la suportarea tuturor cheltuielilor de pregătire profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Din contra, asa cum rezulta din probele administrate in cauza, aspect corect retinut de instanta de fond, pregătirea profesionala a intimatului-parat nu a durat in total decât 22 zile, pentru cele 3 cursuri efectuate in intervalele 4.02.2005-11.02.2005, 16.07.2006-23.07.2006 si 3.03.2007-11.03.2007.
Oricum in sumele imputate paratului sunt cuprinse si indemnizatiile primite de acesta, in conditiile in care partile nu s-au obligat prin actele aditionale sa restituie aceste indemnizatii, iar initiativa formarii profesionale a apartinut angajatorului.
Or, aflându-ne în fața unor condiții legale obligatorii pentru nașterea dreptului angajatorului la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională, efectuarea cursurilor de pregătire profesională a pârâtului pe durata și în condițiile prevăzute de lege, trebuia a fi făcută de reclamantă cu înscrisuri întocmite în scopul ținerii evidenței exacte atât a orelor de muncă prestate de pârât în toată această perioadă cât și a orelor în care salariatul a fost scos din producție în scopul asigurării formării profesionale a salariatului pârât de către furnizorul de servicii de formare profesională.
Curtea nu poate retine interpretarea data de recurenta dispozitiilor art.195 al.2 si 3 raportat la art.193 al.2 Codul muncii deoarece, asa cum am aratat pregătirea profesionala a intimatului-parat nu a durat in total decât 22 zile, in cele trei perioade mentionate, ceea ce nu depășește 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, context în care, participarea salariatului la cursurile de formare profesională se încadrează în prevederile art.194 alin.2 litera a din Codul muncii, care nu conduc la obligația beneficiarului cursului la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, întrucât, așa cum am mai subliniat, textul art.195 alin.1 și alin.3 din Codul muncii este aplicabil numai în cazul în care salariatul a beneficiat de un stagiu de formare profesională în condițiile art.194 alin.2 litera b și alin.3 din codul muncii, care se referă la scoaterea din activitate pe o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru sau la scoaterea integrală din activitate.
În concluzie, legea exonerează de suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea lor profesională salariații care au participat la un curs sau stagiu de pregătire profesională dacă participarea presupune scoaterea din producție pentru o perioadă ce nu depășește 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, astfel încât aceștia nu pot fi ținuți de obligația instituită de art. 195 alin.1 și 3 din codul muncii.
Este adevarat ca legislatia muncii reglementeaza ca modalitatea concreta de formare profesionala, drepturile si obligatiile partilor referitoare la acest aspect se stabilesc prin acordul partilor si fac obiecul unor acte aditonale la contractul individual de munca, dar, avand in vedere materia in care intervine acest acord, respectiv raporturile juridice de munca, vointa partilor nu se poate manifesta decat in limitele legii, care asigura salariatului o protectie pronuntata de pozitia sa subordonata in cadrul relatiilor de munca, pozitie ce ar putea da nastere la abuzuri.
u privire la conținutul contractului individual de muncă, acesta cuprinde o parte legală, care se referă la drepturi și obligații cuprinse în codul muncii și în alte acte normative ce reglementează raporturile juridice de muncă și o parte convențională, lăsată la liberul acord de voință al părților, dar și în acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului colectiv de muncă, ordinii publice (art.11 din codul muncii ). Drepturile și obligațiile cuprinse în actele normative care au caracter de ordine publică nu pot fi încălcate la încheierea contractului de muncă sau a actelor adiționale la acesta spre a crea salariatului un statut defavorabil față de minimul stabilit prin lege.
La încheierea contractului și ulterior, salariatul nu poate renunța la drepturile ce îi sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate (art.38 din codul muncii ).
In acest context, Curtea reține că sub aspectul conținutului, clauzele contractului individual de muncă se supun principiului legalității.
Dacă dreptul civil este guvernat de principiul libertății contractuale, în dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată de lege, în interesul protecției salariaților, clauzele contractului individual de muncă și cele înserate în cuprinsul altor acte încheiate de părți urmând a fi supuse principiului legalității iar în cazul de față al principiului neagravării răspunderii patrimoniale a salariatului în afara cazurilor și condițiilor în care însăși legea permite angajarea răspunderii iar atragerea răspunderii și pentru pagube materiale nedovedite de către angajator reprezintă o încălcare a acestui principiu.
Așadar, în acest context, chiar dacă salariatul în cunoștință de cauză sau nu și-ar exprima acordul privitor la inserarea unei clauze prin care i s-ar agrava răspunderea in afara limitelor si conditiilor impuse de lege, această clauză urmează a fi lovită de nulitate, fiind "o tranzacție" dintre cele la care se referă art.38 din codul muncii.
In conformitate cu prevederile art.270 al.1 din codul muncii, salariații răspund patrimonial (iar nu material)pentru pagubele materiale produse angajatoruluidin vina și în legătură cu munca lor, răspunderea patrimonială a salariatului fiind cârmuită de norme legale imperative, fiind inadmisibilă orice modificare a răspunderii salariatului, stipulată prin clauze contractuale.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constata ca in mod corect instanța de fond a respins pretențiile reclamantei-recurente pentru restituirea cheltuielilor de formare profesională, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art.195 Codul Muncii.
In ceea ce priveste cererea reconventionala, Curtea a invocat din oficiu si a pus in discutia partilor exceptia prescriptiei extinctive a dreptului la actiune.
In acest sens trebuie avute in vedere dispozitiile art.283 al.1 lit.d Codul muncii, potrivit caruia cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Dispozitia citata se aplica si actelor aditionale contestate de intimatul-parat-reclamant, deoarece acestea reprezinta acte acesorii contractului individual de munca, fiind supuse acelorasi reglementari.
In aceste conditii, solicitandu-se constatarea nulității absolute a unor acte aditonale la contractul individual de muncă, cererea in acest sens nu putea fi formulata decat pe toată durata existenței contractului, legiuitorul instituind un termen special de prescriptie extinctiva, derogatoriu de la dreptul comun.
Chiar daca respectivele acte aditonale, prin continutul acestora, au efecte tocmai dupa data incetarii contractului individual de munca, pe cale principala nu se poate solicita nulitatea lor decat pe durata existentei contractului si implicit a actelor aditionale.
Dupa data incetarii raporturilor juridice de munca, salariatul care se considera afectat prin efectele acestor contracte sau acte aditionale, nu se poate apara decat pe cale de exceptie( ca mijloc de aparare), fara ca instanta sa poata constata nulitatea contractului, deoarece a intervenit prescriptia extinctiva a dreptului la actiune. Cu toate acestea, instanta poate constata netemeinicia sau nelegalitatea unor pretentii ale angajatorului intemeiate tocmai pe aceste acte, care, desi incheiate cu incalcarea dispozitiilor legale imperative, nu mai pot fi declarate nule, din cauza prescriptiei extinctive. De asemenea, salariatul ar avea posibilitatea atacarii unor decizii emise de angajator in baza unor asemenea acte aditionale, dar, si in acest caz, cu respectarea termenelor speciale de prescriptie.
In acest sens este si practica Curtii Constitutionale, care, sesizata fiind cu exceptia de neconstitutionalitate a art.283 lit din Codul muncii, prin decizia nr.44 din 11.01.2007 a retinut că reglementările legale criticate se întemeiază pe principiul potrivit căruia se poate cere constatarea nulității ori anularea unor acte care există. În situația în care un contract individual sau colectiv de muncă nu mai este în ființă, nu există nici clauzele acestuia, iar cererea pentru constatarea nulității lor nu mai are obiect. Este posibil, însă, ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existenței contractelor. În asemenea situații pot fi contestate în justiție efectele juridice respective, dacă acestea sunt contrare drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale persoanei.
Curtea nu poate primi critica referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata efectuate de parat la instanta de fond, de prevederile art.274 Cod procedura civila, avand in vedere ca partea ce a cazut in pretentii, in speta reclamanta ale carei pretentii au fost considerate neintemeiate, este obligata sa suporte aceste cheltuieli.
de aceste considerente, in temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea urmeaza sa admita recursul si sa modifice in parte sentinta recurata, in senul ca va admite exceptia prescriptiei extinctive a dreptului la actiune in ceea ce priveste cererea reconventionala si, in consecinta, va respinge aceasta cerere, de prescriptia extinctiva a dreptului la actiune, mentinand celelalte dispozitii ale sentintei recurate.
In ceea ce priveste cererile ambelor parti avand ca obiect plata cheltuielilor de judecata efectuate in recurs, avand in vedere solutia ce urmeaza a se pronunta si dispozitiile art.276 Cod procedura civila, constatand culpa procesuala a ambelor parti, sustinerile si apararile acestora fiind retinute doar in parte, Curtea urmeaza sa admita in parte aceste cereri si sa oblige fiecare parte la plata sumei de 1100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata in recurs, urmand sa compenseze aceste sume.
Sub acest aspect, instanta retine ca temeiul obligarii celui ce a cazut in pretentii la plata cheltuielilor de judecata este culpa procesuala, acesta urmand a fi obligat proportional cu aceasta culpa.
In temeiul art.274 alin.3 Cpc, judecatorii au dreptul sa micsoreze onorariul avocatilor ori de cate ori vor constata ca acestea sunt nepotrivit de mari, de valoarea pricinii sau de munca indeplinita de avocat.
Potrivit art.276 Cpc, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Prin reducerea onorariului de avocat, instanta se pronunta asupra cheltuielilor de judecata proportional cu respectiva culpa procesuala a partilor din recurs, deoarece nu poate dispune la plata unor cheltuieli disproportionate si nejustificat de mari.
Prin aceasta instanta nu intervine in conventia incheiata intre parti si aparatorii lor, acestia fiind liberi sa stabileasca onorariu in orice cuantum doresc, in temeiul art.969 civ, fara a presupune insa obligarea necoditionata a partii care a cazut in pretentii la plata cheltuielilor de judecata in acelasi cuantum. Cum fundamentul acordarii cheltuielilor de judecata avansate de partea care a castigat procesul, in care sunt incluse si sumele de bani platite avocatului cu titlu de onorariu, il reprezinta culpa procesuala, acest contract isi va produce efectele si de partea care a pierdut procesul doar in masura indeplinirii pincipiilor raspunderii civile delictuale, fara ca partile sa exercite abuziv dreptul de a li se repara prejudiciul, care ar determina reducerea acestor cheltuieli si consecinta suportarii unei parti din acestea de chiar partea care a castigat procesul, dar a exercitat abuziv dreptul de a i se repara integral prejudiciul determinat de plata onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă-pârâtă - " " SRL împotriva sentinței civile nr.2052/11.03.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30878/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-pârât-reclamant.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Admite excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune în ceea ce privește formularea cererii reconvenționale.
Respinge cererea reconventionala, de prescripția extinctiva a dreptului material la acțiune.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Admite in parte cererile partilor avand ca obiect plata cheltuielilor de judecata.
Obliga fiecare parte la cate 1100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate in recurs.
Compenseaza cheltuielile de judecata.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.08.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./ Tehnored.:MC
2 ex./17.09.2009
Jud.fond:
Dalina
Președinte:Amelia FarmathyJudecători:Amelia Farmathy, Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu
