Acțiune în răspundere patrimonială. Jurisprudență. Decizia 934/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (număr în format vechi 7049/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.934/
Ședința publică din 16.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 2: Mariana Constanța Anastasiei C -
Judecător: - -
Grefier:
Pe rol fiind, soluționarea recursului formulat de către recurenta -, & 2002 SRL împotriva sentinței civile nr.5344 din data de 04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata, având ca obiect "acțiune în răspundere patrimonială".
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimata personal și asistată de avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.27986/04.02.2009, lipsind recurenta -, & 2002 SRL.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 11.02.2009, de către intimata, înâmpinare, în dublu exemplar.
Intimata prin avocat solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv suportul de curs.
Curtea deliberând, încuviințează pentru intimata, proba cu înscrisuri, urmand a aprecia asupra relevantei acesteia cu ocazia deliberarii.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă intimatei cuvântul în combaterea recursului.
Intimata, prin avocat, solicită menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică și respingerea recursului formulat de recurenta -, & 2002 SRL, ca nefondat, conform motivelor expuse în cuprinsul întâmpinării. Se solicită cheltuieli de judecată, în sumă de 2000 lei conform chitanței nr.95/16.02.2009, pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, reclamanta -, & 2002 SRL, a chemat în judecată pe pârâta, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1616 Euro, reprezentând cheltuieli de școlarizare, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.5344/4.07.2008 Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta -, & 2002 SRL împotriva pârâtei și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în sumă de 800 lei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Prin actul adițional la contractul individual de muncă nr. 32/03.01.2007, părțile au convenit ca salariatul să participe pe o perioadă de 2 ani la cursuri de școlarizare, în cadrul departamentului de contabilitate, taxa de participare fiind de 5200 Euro, suportată de angajator. s-a obligat să rămână angajata reclamantei o perioadă de un an după terminarea școlarizării, în caz contrar urmând să suporte cheltuielile ocazionate de participarea la școlarizare.
Întrucât angajatorul a refuzat încetarea raporturilor de muncă prin acord, înainte de expirarea termenului prevăzut în actul adițional, salariata nu s-a mai prezentat la lucru, fiind emisă decizia nr.13/31.07.2007 de desfacere disciplinară a contractului de muncă.
Condițiile în care salariatul este obligat la restituirea cheltuielilor de formare profesională sunt prevăzute de art. 195 CM. Potrivit acestui text de lege, obligația de restituire se naște in situația în care salariatul a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile inițiat de angajator, dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru. Condiția scoaterii din activitate pe o perioadă mai mare de 25% din durata normală a timpului de lucru este stabilită de art. 194 alin.2 lit. b CM, la care face trimitere art. 195 alin. 1 CM.
Deși a afirmat că salariata a fost scoasă din activitate integral pe perioada de desfășurare a cursurilor de formare profesională, fiind plătită cu salariul stabilit prin contractul de muncă, reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri care să dovedească această împrejurare, ce nu a fost recunoscută de pârâtă.
Prin urmare, condiția scoaterii din activitate pe o durată mai mare de 25% din timpul normal de lucru nu este îndeplinită pentru a naște obligația fostului salariat la plata cheltuielilor ce școlarizare.
În ceea ce privește durata de desfășurare a cursurilor, reclamanta nu a putut proba prezența la cursuri a salariatului mai mult de 60 de zile în intervalul 03.01.2007-25.07.2007, condiție de asemenea necesară pentru obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională. Lucrările pretins susținute de salariată în timpul formării profesionale sunt datate 13.03.2007, 04.01.2007, 05.01.2007 și chiar 26.01.2006, adică anterior perioadei în care aceasta a fost angajată a reclamantei. Niciun alt înscris depus la dosar nu dovedește că salariata a participat la cursuri de formare profesională pe o perioadă mai mare de 60 de zile, lipsind orice evidențe ale societății care să consemneze acest aspect.
Cuantumul cheltuielilor de formare profesională nu rezultă din facturile fiscale depuse la dosar, căci acestea menționează efectuarea de plăți către anumite societăți comerciale, în condițiile în care reclamanta a afirmat că formarea profesională a fost susținută de un lector universitar și de doi salariați ai societății, iar în lipsa mențiunii privind beneficiarul formării profesionale, nu există certitudine cu privire la faptul că plata constituie echivalentul formării profesionale prestate pârâtei. Pe de altă parte, lipsesc ordinele de plată sau chitanțele care probează efectuarea plății, facturile fiscale nefiind suficiente pentru atestarea executării obligației.
Salariatul nu poate fi obligat la plata contravalorii cursurilor de formare profesională independent de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 195 CM, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 38 CM, care au caracter imperativ în ce-l privește pe salariat, în contractul de muncă neputând fi inserate clauze de agravare a răspunderii acestuia. Răspunderea patrimonială este o varietate a răspunderii civile contractuale, în cadrul căreia nu operează prezumția de culpă.
Răspunderea patrimonială a salariatului, conform art. 270 alin. 1 CM, nu este posibilă, căci operează în mod prohibitiv art. 38 CM. Libertatea de voință în materia contractelor poate cunoaște condiționări cuprinse în normele legale, în cauză, art. 195 CM raportat la art. 38 CM, limitând situațiile în care salariatul poate fi obligat la plata contravalorii formării profesionale.
Față de considerentele arătate, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, iar în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta, aflată în culpă procesuală, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocatului.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, întemeiat în drept pe disp. art.312 alin.3, 305, 304 pct.9 și 3041Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă -, & 2002 SRL, criticând sentința pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Instanța a respins proba testimonială propusă de recurenta-reclamantă, nedându-i posibilitatea de a dovedi scoaterea din producție a salariaților pe durata cursurilor, societatea suferind un prejudiciu în acest sens.
În mod nelegal a reținut instanța de fond că reclamanta nu a putut proba prezența la cursuri a salariatului mai mult de 60 de zile în intervalul 3.01.2007-25.07.2007. Pârâta nu s-a mai prezentat la locul de muncă începând cu data de 17.07.2007, contractul său de muncă fiind desfăcut pe motive disciplinare, din culpa acesteia. În această situație, consideră recurenta-reclamantă că nu avea cum să dovedească prezența pârâtei la cursuri pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, întrucât aceasta nu s-a mai prezentat la locul de muncă și nici la cursuri.
Instanța a încălcat dispozițiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă care statuează că "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".
Instanța a aplicat in mod greșit dispozițiile art. 193-195 Codul muncii, pronunțând astfel o hotărâre nelegala.
Dispozițiile art. 195 alin.1 din Codul muncii stabilesc că "salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesionala mai mare de 60 de zile in condițiile art. 194 alin. 2 lit b si alin. 3 nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de munca o perioada de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesionala", ceea ce nu înseamnă că angajatorul (în speța, societatea, & 2002 SRL) nu poate pretinde cheltuieli de școlarizare de la fostul sau salariat (pârâta ), în condițiile în care angajatorul a suportat niște costuri, iar contractul individual de munca a fost desfăcut disciplinar, din culpa salariatului.
Dispozițiile legale sus-citate nu stabilesc nici pe departe ca in situația in care scoaterea din producție nu a depășit 25% din durata timpului normal de lucru, angajatorul nu poate pretinde de la fostul salariat, care nu și-a respectat obligațiile contractuale, costurile suportate cu pregătirea acestuia.
Mai mult decât atât, dispozițiile alin. 2 al art. 195 din Codul muncii, statuează ca obligațiile salariatului, in situația participării acestuia la pregătirea profesionala oferita de angajator, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de munca.
Or, în speță, prin actul adițional încheiat de părți s-a stabilit ca salariatul se obliga să rămână angajat al societății pe o perioada de 1 an de la terminarea cursurilor, în caz contrar, acesta având obligația de a restitui angajatorului toate cheltuielile de școlarizare.
Consideră recurenta că prevederile actului adițional intervenit intre părți nu nesocotesc dispozițiile art. 38 din Codul muncii, așa cum greșit a reținut instanța de fond, întrucât aceste prevederi nu conțin clauze ce agravează răspunderea paratei, ci dimpotrivă stabilesc in sarcina acesteia o răspundere diminuata in raport cu obligațiile stabilite de legiuitor, in condițiile in care prin acest act pârâta se obliga să rămână salariata recurentei numai 1 an după terminarea cursurilor, in loc de 3 ani, așa cum dispune legea.
În ceea ce privește argumentul reținut de instanța de fond cu privire la facturile fiscale depuse la dosar de recurentă, se arată că aceste facturi reprezintă o parte din facturile emise de societate pentru diverși clienți ai, în aceeași perioada in care s-au derulat cursurile. Prin aceste înscrisuri s-a intenționat dovedirea că timpul alocat cursurilor de pregătire, timp in care au fost scoși din producție atât parata, cât si managerii care au susținut o parte din aceste cursuri, a reprezentat o pierdere pentru societate (dar un câștig pentru pârâtă) în situația în care orele în care salariații nu au produs pentru că participau la cursuri, erau alocate în mod normal clienților societății.
Arată recurenta că nu poate recupera această pierdere decât prin obligarea pârâtei, aflată în culpă, la plata costurilor de școlarizare, întrucât după ce a beneficiat de o parte din cursuri, pârâta nu a înțeles să se mai prezinte la locul de muncă.
Față de toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare.
La data de 11.02.2009, prin Serviciul Registratură al Curții a depus întâmpinare intimata-pârâtă, răspunzând criticilor din recurs și solicitând respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizand recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constata ca acesta este nefondat, urmand a fi respins.
Instanta de fond a facut o corecta apreciere a probelor administrate in cauza si o corecta interpretare si aplicare a dispozitiilor legale incidente.
Scoaterea din productie pe o perioada mai mare de 60 de zile trebuia dovedita de recurenta reclamanta cu incrisuri, constand in fise de pontaj si condici de prezenta, acesta fiind motivul pentru care prima instanta a respins cererea de administrare a probei testimoniale.
Mai mult, in dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs (astfel cum a fost numerotat de catre recurenta, pentru ca in substanta nu contine nicio critica concreta), se arata ca nici nu se putea dovedi prezenta la cursuri pe o perioada mai mare de 60 de zile, intrucat intimata parata nu s-a mai prezentat la locul de munca si nu a mai frecventat aceste cursuri. Prin urmare, in mod corect a retinut prima instanta ca in speta nu este indeplinita aceasta conditie pentru obligarea fostei salariate la suportarea cheltuielilor de scolarizare.
Va fi inlaturata si sustinerea recurentei privind nelegalitatea sentintei, decurgand din gresita aplicare a prevederilor art. 193-195 Codul muncii. Instanta de fond nu a sustinut (asa cum pretinde recurenta) ca angajatorul nu poate solicita cheltuieli de scolarizare, pentru faptul ca inaintea implinirii termenului de 3 ani prevazut de art. 194 CM s-a desfacut contractul individual de munca din motive disciplinare. A sustinut ca aceste cheltuieli pot fi pretinse, doar ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, si anume: nu s-a facut dovada ca stagiul de pregatire profesionala a fost mai mare de 60 de zile, ca scoaterea din productie a fost pentru o perioada mai mare de 25% din timpul de lucru si, mai ales, nu s-a facut dovada platii de catre angajator a acestor cursuri.
A mai sustinut recurenta ca efectuarea pregatirii profesionale de catre propriii angajati, care nu au mai lucrat pentru societate, ci au pregatit-o pe intimata parata, a fost de natura sa ii creeze un prejudiciu, care trebuie reparat. Aceasta sustinere nu poate fi retinuta, intrucat dispozitiile Codului muncii referitoare la recuperarea de catre angajator a cheltuielilor de formare profesionala au caracter imperativ. Pentru a se putea dispune obligarea paratei la suportarea acestora, trebuie intrunite toate cerintele din art. 195 CM, chiar daca este vorba despre "in-house training", adica inclusiv dovada certa a efectuarii cheltuielilor, care nu a fost facuta in cauza.
Nu va fi retinuta nici sustinerea conform careia actul aditional la contractul individual de munca incheiat intre parti nu ar cuprinde o clauza de agravare a raspunderii patrimoniale a angajatului. Desi perioada pentru care s-a prevazut ca salariatul nu poate avea initiativa incetarii contractului individual de munca dupa formarea profesionala este mai (1 an, de 3 ani, cat prevede art. 195 alin. 1 CM), s-a inserat obligatia salariatei de a plati angajatorului suma de 5.200 euro, reprezentand taxa de participare la scolarizare, in caz de nerespectare a obligatiei de a ramane angajata timp de un an dupa terminarea cursurilor.
O astfel de evaluare anticipata a prejudiciului pe care l-ar suporta angajatorul in caz de nerespectare de catre salariat a obligatiilor cuprinse in actul aditional nu poate prevala dispozitiilor imperative cuprinse in art. 195 CM, in acest sens fiind art. 38 din Codul muncii, conform caruia "salariatii nu pot renunta la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzactie prin care se urmareste renuntarea la drepturile recunoscute de lege salariatilor sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate".
Cu alte cuvinte, ramane fara efecte juridice clauza din actul aditional la contractul individual de munca, privind obligatia de restituire a sumei de 5200 euro, pretins a fi fost cheltuita cu formarea profesionala, daca nu sunt indeplinite toate conditiile prevazute de art. 195 CM si nu sunt dovedite in mod corespunzator sumele cheltuite efectiv in acest scop.
In lipsa acestor dovezi, in mod corect a retinut instanta de fond ca parata nu poate fi obligata la plata sumelor solicitate prin actiune.
de aceste considerente, in baza art. 312 proc.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În baza art.274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 2000 lei către intimata pârâtă ca parte câștigătoare în proces, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite cu chitanța nr.95/16.02.2009 emisă de Cabinet de avocat " ".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă -, & 2002 SRL împotriva sentinței civile nr.5344/4.07.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 2000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C
GREFIER
Red.: /03.03.2008
Dact.:
2 ex.
24.02.2008
Jud.fond:
Președinte:Silvia Georgiana IgnatJudecători:Silvia Georgiana Ignat, Mariana Constanța Anastasiei
