Anulare act. Decizia 1036/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1036/
Ședința publică din 28 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător: -
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de reclamanții, - SRL, pârâții, domiciliată în P N, -, -.4, județul N, domiciliat în P N,-, -.48, județul N, domiciliată în B,-,.85,.2,.45, sector 3, domiciliată în B,-, -.C,.4, sector 3, domiciliată în B,-, sector 1, domiciliată în B,-, -6,.23, sector 2, -""SA, cu sediul în B,-, sector 1 și moștenitorii pârâtei, () și (), cu domiciliul ales la și Asociații, în P,-,.4, județul A, împotriva deciziei nr.226 din 24 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Recursurile sunt legal timbrate prin anularea ordinului de plată, respectiv chitanța fiscală în cuantum de câte 3.764,00 lei și a timbrelor judiciare în cuantum de câte 6 lei.
Curtea constată că dezbaterile asupra recursurilor s-au desfășurat în ședința publică din data de 18 mai 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Pronunțarea a fost amânată la 25 mai 2009 și ulterior, astăzi 28 mai 2009, când în urma dezbaterii s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 7.01.2004, reclamanții -. și -. au chemat în judecată pe pârâții, -, și, pentru a se dispune nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr.1633/2 mai 2001, autentificat la. pentru cauză ilicită, pentru suprafața de 660 mp. situată în P, B- - nr.54, repunerea părților în situația anterioară cu reintrarea terenului în categoria bunurilor preluate de stat fără titlu valabil și cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul a fost proprietatea autorilor lor și a fost naționalizat conform Decretului nr.92/1950, deși autorii erau persoane exceptate de la naționalizare, astfel că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu valabil.
Vânzătorii-pârâți au înstrăinat cumpărătoarei terenul de 660 mp. prin contractul sus arătat, deși ambele părți contractante cunoșteau că lucrul vândut este proprietatea reclamanților.
Pârâta B - Sucursala A a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, motivat de faptul că reclamanții nu au dovedit calitatea de proprietari ori de moștenitori potrivit legislației în materie, pe fond solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, întrucât părțile au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neputând să se rețină fraudarea legii; vânzătorii au prezentat sentința civilă nr.2850/31.03.1998 pronunțată de Judecătoria Pitești în baza căreia li s-a restituit imobilul din Mun. P, str.- nr.54, compus din construcție și teren în suprafață de 2261 mp, sentință definitivă și irevocabilă, imobilul fiind înscris în cartea funciară, iar în litigiul în care s-a pronunțat această hotărâre pârâta nu a avut nicio calitate procesuală, în urma anulării parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, vânzătorii câștigând în cadrul acțiunii în revendicare, credința cumpărătorului fiind aceea că a contractat cu un veritabil proprietar.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție împotriva pârâților - înstrăinători, cu solicitarea ca, în cazul în care se va admite acțiunea reclamanților, să fie obligați chemații în garanție să restituie valoarea terenului (pentru suprafața reclamată) ce a fost cumpărat de la aceștia, la prețul de circulație din momentul pronunțării hotărârii, cu obligarea și la plata cheltuielilor de judecată pe care le va avansa.
Pârâta a arătat în motivarea cererii că, întrucât a cumpărat prin contractul de vânzare - cumpărare nr.1363/2001, de la chemații în garanție, imobilul ce constituie actualul sediu al Sucursalei A, și a achitat integral prețul pentru întreaga suprafață de 2.261 mp. iar în prezentul litigiu reclamanții pretind dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de cca. 660 mp din terenul ce a făcut obiectul înstrăinării, în condițiile în care aceștia vor avea câștig de cauză, în baza obligației de garanție pe care și-au asumat-o la momentul încheierii contractului, chemații în garanție trebuie să plătească despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului calculată la valoarea de circulație.
La 5.03.2004 pârâții persoane fizice au formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată, deoarece au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în raport de hotărârile judecătorești care le consfințeau calitatea de proprietari, neputându-se reține că au urmărit prin această înstrăinare fraudarea drepturilor pe care le pretind reclamanții asupra unei părți din terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, invocându-se și o serie de excepții, respectiv excepția netimbrării cererii de chemare în judecată având în vedere că în speță nu se regăsește unul din cazurile limitativ prevăzute de lege privind exceptarea de la plata taxei de timbru, excepția prescripției extinctive a acțiunii raportat la dispozițiile art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, potrivit căreia indiferent de cauza de nulitate dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența acestei legi se prescriu în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a respectivei legi, precum și excepția lipsei calității procesuale active deoarece reclamanții nu dețin un titlu de proprietate valabil pentru terenul în litigiu și care să se suprapună pe proprietatea vândută către SNP, în condițiile în care cererea introdusă de aceștia privind restituirea terenului în condițiile Legii nr.10/2001 le-a fost respinsă prin sentința civilă nr.329/21.11.2003 a Tribunalului Argeș.
Pe parcursul procesului reclamanta -. a decedat, astfel că prin încheierea de ședință din 16.04.2004 au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia, și.
Prin sentința civilă nr.3684/23.09.2005 pronunțată de Judecătoria Piteștis -a admis excepția lipsei calități procesuale active invocate de pârâți și s-a respins acțiunea principală ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă, respingându-se și cererea de chemare în garanție.
Împotriva acestei hotărâri reclamanții au declarat apel care a fost admis prin decizia civilă nr.316/17.03.2006 pronunțată de Tribunalul Argeș, desființându-se sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținându-se că prin actele depuse la dosar reclamanții au făcut dovada calității procesuale active, condiții în care în mod greșit prima instanță a admis excepția și nu a intrat în cercetarea fondului.
Decizia civilă pronunțată de Tribunalul Argeș în apel a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr.1475/R/17.11.2006 a Curții de APEL PITEȘTI, respingându-se ca nefondat recursul declarat de pârâți.
Pe parcursul judecății, între reclamanți, pe de o parte și Distribution, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1902/5.07.2007 de către BNP Asociați și -, având ca obiect transmiterea drepturilor litigioase din dosarele nr- aflat pe rolul Judecătoriei Pitești și nr.7344/2002 aflat în apel pe rolul Curții de APEL PITEȘTI, la cererea părților dispunându-se introducerea în cauză și a societății dobânditoare a drepturilor litigioase în calitate de reclamantă, pârâții persoane fizice invocând lipsa calității procesuale active a reclamanților, și, excepție pe care instanța a respins-o, apreciind ca fiind necesară participarea acestora la judecată pentru a fi în măsură să formuleze toate apărările pe care le consideră utile, asigurându-se respectarea drepturilor procesuale și procedurale conferite de lege și totodată pentru opozabilitatea hotărârilor judecătorești ce se vor pronunța în prezenta cauză.
Prin sentința civilă nr.2444/22.04.2008 pronunțată de Judecătoria Piteștis -au respins excepțiile de insuficientă timbrare a cererii de chemare în garanție și de prematuritate a formulării acțiunii principale, s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamanți și cererea de chemare în garanție precizată formulată de Societatea Națională a SA.
Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 18.591 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției de netimbrare a cererii de chemare în garanție și a prematurității formulării acțiunii și reținând că SNP a achitat suma stabilită cu titlu de taxă judiciară de timbru corespunzătoare valorii de piață a terenului în litigiu stabilită prin expertize de specialitate a apreciat că nu este fondată prima excepție.
Privitor la cea de a doua excepție instanța a reținut că și aceasta este neîntemeiată, câtă vreme sunt îndeplinite condițiile de exercițiu ale acțiunii civile având ca obiect nulitate și nu se impune o limitare a drepturilor procesuale ale părților și fără a se considera că exercitarea acesteia trebuie să fie temporizată de îndeplinirea unor procedurii speciale de retractare a proprietății, pe fondul cauzei instanța în contextul probator administrat în cauză a reținut că nu se poate opera reaua credință a părților contractante la încheierea convenției de înstrăinare a imobilului.
De asemenea, reținând că nu a fost dovedit motivul de nulitate absolută invocat de reclamanți instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În raport de soluția adoptată cu privire la cererea principală, instanța a respins și cererea de chemare în garanție.
Împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat apel reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență următoarele:
În mod greșit instanța de fond a respins acțiunea reținând că în cauză nu s-a dovedit reaua credință a părților contractante la încheierea convenției de înstrăinare a imobilului, deoarece cu întreg materialul probator administrat în cauză, reclamanții au făcut pe deplin dovada că ambele părți contractante cunoșteau la data perfectării contractului de vânzare cumpărare autentificat sub numărul 1363/2.05.2000, faptul că contractează și pentru o suprafață de teren care în fapt nu a aparținut niciodată intimaților pârâți.
Prin întâmpinare intimații pârâții au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia nr.226/24 noiembrie 2008, Tribunalul Argeș, Secția civilă a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea. A constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1363/2.05.2001 pentru suprafața de 478 mp. identificată în schița (file 358-359 cu hașur).
S-a menținut în rest sentința și au fost obligați intimații în solidar la plata către apelanți a sumei de 23.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Din cuprinsul contratului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1393/2.05.2001 (fila 12 și 64 dosar fond) s-a reținut că imobilul situat în P str.- nr.54 compus din suprafața de 2.261 mp. teren curți construcții, împreună cu subsolul și parterul construcției, având destinația de sediu a fost dobândit de vânzători în baza Legii nr.112/1995 conform sentinței civile nr.2850/31.03.1998 pronunțată de Judecătoria Pitești.
În dosarul nr.3840/1997 în care s-a pronunțat sentința civilă nr.2850/31.03.1998 s-a efectuat o expertiză tehnică de către exp.ing., expert tehnic în specialitatea construcții civile și industriale și nu topografie, lucrare aflată la filele 18-20 dosar fond, ce a fost omologată de către instanță.
Analizând lucrarea efectuată de acest expert, instanța a reținut că deși expertul a menționat în cuprinsul lucrării că a efectuat măsurători la imobilul situat în str.- nr.56 (nr.vechi) acesta nu a întocmit nici o anexă la raport prin care să se identifice terenul deținut de reclamant prin vecinătăți și dimensiuni, și cu toate acestea menționează că acesta măsoară suprafața de 2.261 mp. suprafață pentru care instanța a dispus restituirea în natură.
Verificând actul primar de proprietate invocat de vânzătorii și planul cadastral din anul 1930-1932, instanța a reținut că în actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1756/1928 nu s-a menționat suprafața terenului înstrăinat.
Din cuprinsul planului parcelar din anul 1930-1932 rezultă că pe latura de sud familia se învecinează cu familia, iar hotarul dintre proprietăți este în linie dreaptă.
Ulterior pronunțării sentinței mai sus menționate, pârâții din prezenta cauză au revendicat bunurile retrocedate prin această sentință de la pârâtele SNP și Sucursala A cumpărătoarea din contractul de vânzare cumpărare, acțiune soluționată prin sentința civilă nr.1291/14.11.2000, definitivă prin decizia civilă nr.43/A/25.05.2001 (filele 176-184 dosar fond).
În dosarul nr.8261/1999 ce a avut ca obiect revendicarea s-au efectuat două expertize tehnice specialitatea construcții și topografie, lucrări efectuate de exp. și.
În cuprinsul expertizei topografice (filele 149-153 dosar fond) expertul a precizat că suprafața reală ocupată de A este de 1.824 mp. și nu de 2.261,03 mp. cât se menționează în actele de la dosar, deoarece A în afară de terenul reclamanților a mai ocupat suprafața de 437 mp. din proprietatea lui ( ).
De asemenea, comparând schița anexă la raportul de expertiză tehnică cu planul parcelar din 1930 - 1932 se observă că pârâții au intrat în proprietatea reclamanților prin modificarea liniei de hotar.
Deși, pârâta SNP -Sucursala Aaf ost parte în proces și a cunoscut concluziile expertizei mai sus analizate și anume că o parte din terenul revendicat aparține reclamanților din prezenta cauză, a renunțat la apelul formulat împotriva sentinței civile nr.1291/14.11.2000 prin care a fost obligată să lase reclamanților pârâți în prezenta cauză în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2.261 mp. situat în
Așadar, atât cumpărătoarea SNP -Sucursala A cât și vânzătorii cunoșteau încă din anul 2000, că o parte din terenul în suprafață de 2.261 mp. obiect al vânzării, respectiv suprafața de 437 mp. aparține reclamanților.
Cu toate acestea, cu rea - credință, atât vânzătorii, cât și cumpărătoarea au consimțit prin contractul de vânzare cumpărare a cărei nulitate se solicită și asupra terenului ce aparține reclamanților din prezenta cauză, în fraudarea drepturilor acestora din urmă.
În consecință, tribunalul în contextul probator mai sus analizat a reținut că reclamanții au făcut pe deplin dovada motivului de nulitate invocat, contrar celor reținute de instanța de fond.
Privitor la cererea de chemare în garanție, instanța a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții de admisibilitate a acestei cereri.
Astfel, s-a considerat că nu este îndeplinită condiția potrivit căreia cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător întrucât așa cum s-a reținut de instanță, cumpărătoarea SNP - Sucursala Aac unoscut în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare că achiziționează un teren aparținând altei persoane.
La data de 21 ianuarie 2009, pârâții chemați în garanție au solicitat completarea dispozitivului deciziei, pentru ca instanța să se pronunțe și asupra cererii de chemare în garanție, în sensul respingerii acesteia.
În motivarea cererii s-a arătat că, deși în considerentele hotărârii instanța s-a referit la cererea de chemare în garanție formulată de SNP - Sucursala A, în sensul că o respinge, reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale chemării în garanție, totuși, prin dispozitivul deciziei, nu s-a mai pronunțat asupra acestei cereri.
Prin decizia civilă nr.56 din 23 februarie 2009, același tribunal a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție, reținând că de vreme ce în dispozitivul sentinței civile ce a făcut obiectul apelului, instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție, respingând-o, iar în dispozitivul deciziei tribunalul a schimbat sentința doar în privința cererii principale, menținând în rest sentința cu privire la cererea de chemare în garanție, rezultă că nu se impune completarea dispozitivului cu mențiunea că se respinge cererea de chemare în garanție.
Mai mult decât atât, în considerente, tribunalul a arătat care sunt argumentele avute în vedere pentru respingerea cererii de chemare în garanție.
Împotriva deciziei civile nr.226/24 noiembrie 2008 au declarat recurs reclamanții, pârâții-chemați în garanție și pârâta cumpărătoare
Reclamanții au criticat decizia pentru următoarele motive:
Hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că instanța a aplicat greșit norma prevăzută de art.274 Cod procedură civilă referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată.
Astfel, tribunalul a dispus ca intimații să-i plătească, în solidar, suma de 23.000 lei cheltuieli de judecată, deși suma datorată cu acest titlu de către cei căzuți în pretenții este de 48.689 lei, compusă din sumele de 21.505 lei și 27.184 lei pe toate ciclurile procesuale, fond, apel și recurs.
Pârâții chemați în garanție au criticat hotărârea pentru următoarele motive, întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel:
- În mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată alături de pârâta SNP - Sucursala A și totodată, greșit nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată de către această din urmă pârâtă. Întrucât a fost respinsă cererea de chemare în garanție, nu se impunea obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată alături de cealaltă pârâtă, care avea exclusiv culpa procesuală și trebuia să le achite cheltuielile făcute cu procesul, instanța făcând astfel o greșită aplicare a dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă.
- În mod greșit instanța i-a obligat pe intimați la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ci nu proporțional cu admiterea pretențiilor, față de situația că acțiunea formulată de reclamanți a fost admisă numai în parte.
- În mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SNP, deși în considerentele hotărârii a analizat această cerere și a respins-o pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.
Pârâta a criticat decizia pentru motive privind legalitatea titlului autorilor acesteia și a transferului de proprietate, precum și privind legalitatea cererii de despăgubire pentru evicțiune, motive întemeiate pe prevederile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
A fost invocată cu prioritate de către recurentă excepția privind tardivitatea formulării acțiunii, raportat la prevederile art.46 din Legea nr.10/2001.
S-a susținut că față de data înregistrării acțiunii, 7.01.2004, tribunalul trebuia să constate că a fost depășit termenul prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, cursul prescripției nefiind suspendat și nici întrerupt.
Prin motivele de recurs s-au susținut următoarele critici:
În baza a două titluri de proprietate, respectiv sentința civilă nr.2850/31.03.1998 și nr.291/14.11.2000, intimații vânzători și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, cele două titluri fiind cele ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat prin acțiunea de față.
Prin prima sentință s-a restituit succesorilor autorului - imobilul construcție și teren aferent, în suprafață de 2.261 situate în P, str.- nr.54, iar prin cea de-a doua, s-a dat eficiență primului titlu în cadrul acțiunii în revendicare, formulată de pârâții, în contradictoriu cu pârâta-recurentă, care a fost obligată să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2.261 împreună cu construcțiile situate pe acesta.
Pe parcursul procedurii speciale prevăzute de Legea nr.112/1995 și a întregii proceduri contencioase la instanțele judecătorești, pârâții nu au fost notificați de reclamanți, ca foști proprietari care pretind un drept real asupra imobilelor în cauză, pârâta cumpărătoare necunoscând situația terenului anterioară naționalizării.
Cererea de chemare în garanție operează ca subsidiar în condițiile de menținere a nulității parțiale a actului pentru suprafața de 660. cererea de despăgubire formulată de recurentă impunându-se a fi admisă atât din rațiunea obligației de garanție pentru evicțiune parțială, cât și pentru plata nedatorată pentru un teren ce nu a intrat niciodată în proprietatea recurentei.
Cum prin hotărârea pronunțată în procesul de revendicare pe care pârâții l-au promovat împotriva pârâtei, aceasta din urmă a fost obligată să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2.261, rezultă că s-a analizat în mod amănunțit probatoriul, iar din dispozitivul sentinței civile nr.291/2000 rezultă că aceasta a intrat în puterea de lucru judecat față de recurentă, neputându-se reține reaua-credință a acesteia față de mențiunile făcute prin raportul de expertiză tehnică topometrică.
În mod greșit s-a apreciat reaua-credință a recurentei, deoarece potrivit dispozițiilor art.1898 și 1899 alin.2 Cod civil, buna-credință se prezumă până la proba contrară.
Pe de altă parte, se susține că cererea de despăgubire are ca temei și o plată făcută nedatorat, vânzătorii chemați în garanție obținând prețul unui bun în condițiile menținerii nulității actului de vânzare.
Analizând recursurile formulate se constată că sunt fondate cele declarate de către reclamanți și pârâții chemați în garanție și este nefondat recursul declarat de pârâta pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Analizând excepția de tardivitate a formulării acțiunii se constată că este neîntemeiată.
Dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 (devenit art.45) au în vedere actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, adică actele juridice încheiate de transmițătorul-persoană juridică de drept public, transmițătorul de stat sau societăți comerciale și nu are incidență în speță întrucât terenul în litigiu, naționalizat inițial de la autorul reclamanților, a fost restituit succesorilor autorului în procedura Legii nr.112/1995, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare nr.1363/2.05.2001 nu face parte din categoria actelor juridice avute în vedere de textul de lege susmenționat; dreptul de proprietate către nu a fost transmis de către stat sau alte persoane juridice, ci de persoane fizice.
Recurenta susține că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții a fost de bună-credință, invocând prezumția instituită de art.1899 alin.2 Cod civil, în sensul că buna-credință se prezumă, iar reaua-credință nu a fost dovedită, câtă vreme și-a întemeiat credința că vânzătorul este adevăratul proprietar, pe hotărârea prin care vânzătorului i s-a restituit în natură terenul de 2.261 și pe hotărârea judecătorească prin care vânzătorul a triumfat în acțiunea în revendicare împotriva sa pentru aceeași suprafață de teren.
Pentru a opera nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în condițiile invocate de reclamanți, este necesar ca ambele părți ale actului juridic să fi fost de rea-credință la încheierea acestuia, respectiv să cunoască situația juridică a imobilului în cauză, anume a porțiunii de 478. în sensul că acest teren reprezintă lucrul altuia, deci contractează o vânzare a lucrului altuia.
B-credință presupune convingerea fermă a dobânditorului că toate condițiile de validitate ale actului juridic au fost îndeplinite la data încheierii lui.
În acest sens, se constată că pârâta cumpărătoare a cumpărat de la pârâții vânzători suprafața de 2.261 ce include și porțiunea de 478. proprietatea reclamanților, la data de 2 mai 2001, în condițiile în care în cursul anului 2000, pe parcursul judecății procesului de revendicare promovat de vânzători împotriva sa pentru aceeași suprafață de 2.261, prin raportul de expertiză tehnică întocmit în acea cauză s-a relevat că porțiunea de 437 este proprietatea, conform planului cadastral din 1931-1934.
Pârâta-cumpărătoare a renunțat la apelul declarat împotriva hotărârii pronunțată în procesul de revendicare, la data de 7 martie 2001 și, ulterior, în luna mai 2001, întocmit cu vânzătorii contractul de vânzare-cumpărare pentru întreaga suprafață de 2.261, ce include și porțiunea pentru care se dovedise în cadrul procesului că nu aparține vânzătorilor.
Pentru a putea fi considerată cumpărătoare de bună-credință, pârâta trebuia să facă dovada că nu a cunoscut și nu putea cunoaște cu minime diligențe faptul că imobilul cumpărat aparține altei persoane, adică să probeze că a verificat cu diligențele ce se impun titlul de proprietate al vânzătorilor.
Or, vânzătorii au prezentat ca titlu de proprietate sentința civilă din anul 2000, prin care li s-a restituit, în procedura Legii nr.112/1995, imobilul construcție și teren aferent de 2261.
Întrucât prin dispozitivul acestei hotărâri, invocată ca titlu de către vânzători și de care se prevalează cumpărătoarea în susținerea bunei sale credințe, nu este identificat în nici un fel terenul, nici prin schiță, nici prin vecinătăți, nici prin dimensiuni ale laturilor, minima diligență obliga pe cumpărătoare de a verifica individualizarea particularităților imobilului, în acest sens susținerea sa că nu avea obligația de a cerceta actul primar al autorului din anul 1928 și planul cadastral din anii 1931-1934 invocat de reclamanți, este neîntemeiată.
În cadrul procesului de revendicare, prin probatoriul administrat, respectiv expertiza topometrică, s-a relevat tocmai pe baza acestor acte primare de proprietate, verificate de către expertul acelei cauze, că parte din terenul restituit pârâților vânzători în procedura Legii nr.112/1995 reprezintă de fapt lucrul altuia, anume porțiunea de 437. s-a arătat în mod explicit că face parte din proprietatea vecină,.
Ignorând această situație juridică a terenului în litigiu, cunoscută pe baza probelor administrate în procesul în revendicare, pârâta cumpărătoare a încheiat totuși cu succesorii contractul de vânzare-cumpărare în luna mai 2001, după ce cunoscuse viciile titlului vânzătorilor; se poate aprecia astfel că actul juridic are o cauză ilicită, fiind nul în condițiile art.948 Cod civil, întrucât atât vânzătorii cât și cumpărătoarea au cunoscut că fac o vânzare a lucrului altuia, deci a fost o complicitate la fraudă a vânzătorului și a cumpărătorului la încheierea actului.
În acest sens, este irelevant faptul că instanța care a pronunțat soluția asupra cererii de revendicare nu a dat eficiență acelui raport de expertiză topometrică, astfel că se impunea ca, față de imperfecțiunea titlului vânzătorilor - sentința civilă nr.2850/31.03.1998, să verifice situația juridică a imobilului ce forma obiectul vânzării.
publică născută în jurul legalității naționalizării și a legitimității deținerii imobilului de către stat, erau de natură să determine pe dobânditor să acționeze cu diligență, chiar în condițiile în care s-a produs o retrocedare a bunului către aparentul fost proprietar, avându-se în vedere modul succint de identificare a terenului prin dispozitivul hotărârii de retrocedare, precum și considerentele acelei hotărâri, în care nu s-a făcut nici un fel de referire la situația juridică a terenului de 2.261, ci, pur și simplu, această suprafață a fost considerată "teren aferent construcției", făcându-se trimitere la raportul de expertiză, ce este unul întocmit de un expert constructor, ci nu topometru, și nu a făcut vreo referire la suprafața de teren de 2.261 în sensul determinării prin elemente de identificare a acesteia.
-recurentă nu numai că a nesocotit obligația de a se informa cu privire la caracteristicile imobilului cumpărat, ceea ce constituie o dovadă a relei sale credințe, dar, mai mult, după ce a cunoscut ca urmare a efectuării raportului de expertiză întocmit în procesul de revendicare (fila 149, dosar fond) că parte din suprafața de 2.261, respectiv porțiunea de 437 este proprietatea vecinului, a realizat cu vânzătorii "concertul fraudulos" la întocmirea actului juridic de vânzare-cumpărare, incluzând această porțiune în obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a apreciat că actul juridic este lovit de nulitatea absolută, în condițiile invocate de reclamanți, respectiv ambele părți ale actului juridic au cunoscut situația că parte din bunul vândut era proprietatea reclamanților, realizând astfel o vânzare a lucrului altuia, sancționată cu nulitatea absolută pentru cauză ilicită în condițiile art.948 Codul civil.
În această situație, câtă vreme chiar la încheierea contractului s-a făcut dovada că dobânditorul cunoștea că i se transmite lucrul altuia, nu mai funcționează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, nu numai pentru că s-a probat faptul că evicțiunea are o cauză anterioară vânzării, dar și pentru că s-a făcut dovada că dobânditoarea a cunoscut cauza evicțiunii, ceea ce înseamnă că a acceptat să suporte riscul evicțiunii și vânzătorul nu mai răspunde în această situație, contractul dobândind astfel un caracter aleatoriu.
S-a făcut așadar dovada că două dintre condițiile obligației de garanție pentru evicțiune, respectiv aceea ca evicțiunea să aibă o cauză anterioară vânzării și aceea ca dobânditorul să cunoască cauza evicțiunii, nu au fost îndeplinite.
În ceea ce privește susținerea recurenților-pârâți vânzători că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție, este neîntemeiată; prin considerentele deciziei s-a arătat că cererea de chemare în garanție nu îndeplinește cele trei condiții de admisibilitate și se impune a fi respinsă, iar prin dispozitivul deciziei mențiunea "va menține în rest sentința" s-a menținut dispoziția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție.
Cât privește susținerea recurentei-pârâte în sensul că se impunea a fi admisă cererea de despăgubire pentru plata prețului suprafeței de 660 mp. cel puțin ca plată nedatorată, este nefondată; temeiul juridic pe care această pârâtă și-a întemeiat cererea este acela de a fi despăgubită ca garanție pentru evicțiune, ci nu pe baza plății nedatorate.
În recurs, nu poate fi schimbat temeiul juridic al acțiunii formulate, astfel că această susținere este neîntemeiată.
Referitor la motivul de recurs formulat de reclamanți cu privire la cheltuielile de judecată, se constată că la prima instanță de fond reclamanții au făcut cheltuieli de 51.068.000 lei vechi, în primul apel d e 10.100.000 lei vechi, în primul recurs de 10.000.000 lei vechi, în primă instanță în rejudecare după casare de 138.010.000 lei vechi, în apel al doilea ciclu procesual-98.000.000 lei vechi, în total 307.178.000 lei vechi.
Făcându-se aplicarea dispozițiilor art.276 Cod procedură civilă, instanța trebuia să acorde cheltuieli de judecată proporțional cu pretențiile admise, adică în raport de admiterea pretențiilor acestora pentru suprafața de 478. și nu 660. cât au solicitat prin acțiune, se constată că instanța trebuia să le acorde suma de 26.935,158 lei noi.
În acest sens, se va admite recursul reclamanților și se va modifica decizia în sensul că va fi obligată numai pârâta la plata acestei sume către reclamanți.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care a căzut în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază pe culpa procesuală a părții, în speță o astfel de sarcină având numai, întrucât în contradictoriu cu aceasta s-a desființat actul de vânzare-cumpărare.
Raporturile juridice deduse judecății s-au stabilit între cumpărător și vânzător pe de o parte, vânzător și chemata în garanție pe de altă parte, raporturi față de care trebuie să se aprecieze culpa procesuală a părților.
Ca urmare a concertului fraudulos la care au participat vânzătorii și cumpărătoarea în dauna intereselor reclamanților, aceasta de pe urmă și-a asumat riscul unei eventuale evicțiuni, cunoscând că bunul vândut aparține unei alte persoane.
Tocmai aceste argumente au stat la baza admiterii acțiunii și a desființării actului de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat cu vânzătorii.
Pentru culpa procesuală în care s-a aflat, urmare a încheierii unui act în dauna intereselor reclamanților, în baza art.274 Cod procedură civilă urmează să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Fiindcă între reclamanți și chemata în garanție nu s-au stabilit raporturi juridice materiale directe și nici nu a căzut în pretenții pentru argumentele expuse, nu există nici un temei de a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată potrivit textului de lege enunțat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de reclamanți și de pârâții-chemați în garanție, și se va modifica decizia în sensul că va fi obligată numai pârâta să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 26.935,158 lei, menținându-se în rest hotărârea.
Se va respinge. ca nefondat, recursul declarat de pârâta
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții, și de pârâții chemați în garanție, și moștenitorii pârâtei, () și (), împotriva deciziei nr.226 din 24 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Modifică decizia în sensul că, obligă numai pe pârâta "" să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 26.935,158 lei. Menține în rest decizia.
Respinge recursul declarat de pârâta, împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.05.2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red./29.06.2009
//4 ex.
Jud.apel: /
Președinte:Paula Andrada CoțovanuJudecători:Paula Andrada Coțovanu, Ion Rebeca, Georgiana
