Anulare act. Decizia 12/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 12
Ședința publică din 26 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 2: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 1673/29.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta Nouă, având ca obiect nulitate contract vânzare-cumpărare.
dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 ianuarie 2010, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, în vederea deliberării și pentru a se depune concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei, pentru termenul de astăzi,
R E A,
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. dosar -, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta NOUĂ, pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 149 din 15.01.1999 de BNP, încheiat între reclamant, în calitate de vânzător și pârâtă, în calitate de cumpărător, și să se dispună repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui desființare se solicită, s-a vândut un teren extravilan din extravilanul comunei Nouă, de către numitul în favoarea pârâtei, teren în suprafață de 3,62 ha, identificat prin titlul de proprietate nr.16941/95/16.05.1994.
Se menționează că, la data vânzării, înstrăinătorul-reclamant avea o vârstă înaintată, fiind pensionar și prezentând afecțiuni psihice de mulți ani, urmând un tratament medical anterior perfectării tranzacției, împrejurări probate cu acte medicale. Se subliniază de către reclamant că vânzătorul era lipsit de discernământ, datorită afecțiunilor suferite, iar încheierea contractului de vânzare cumpărare în atari condiții este lovită de nulitate absolută.
Se mai invocă drept motive ale nulității contractului în discuție, pe lângă lipsa discernământului și nevalabilitatea consimțământului exprimat, nevalabilitatea cauzei și vădita disproporție dintre prețul stabilit și valoarea bunului vândut, echivalând cu lipsa prețului.
Cu privire la lipsa discernământului, reclamantul a arătat că valabilitatea contractului presupune examinarea capacității părților contractante, fiind necesar ca ambele părți contractante să aibă deplină capacitate de exercițiu, fiind necesar ca vânzătorul să-și fi dat seama de actele încheiate și de consecințele juridice pe care le implică aceste acte. Or, se susține că, în speță, vânzătorul nu a fost stăpân pe actele și faptele sale, dată fiind starea sa de sănătate, neavând cunoștință de existența acestui contract, neamintindu-și de el ori de prețul primit.
Se mai subliniază că nevalabilitatea consimțământului exprimat este determinată de starea de sănătate mintală a vânzătorului, el neînțelegând semnificația hotărârii de a se obliga juridicește, precum și nici cauza și scopul contractului încheiat.
În privința nevalabilității cauzei, se arată că aceasta este determinată de împrejurarea că nu s-a avut în vedere situația gravă în care se află reclamantul, el având nevoie de îngrijire și supraveghere, fiind deposedat de un bun al său.
motiv de nulitate absolută a vânzării îl constituie, în aprecierea reclamantului, vădita disproporție dintre preț și valoarea bunului, căci, în speță, este evident că bunul a fost subevaluat la vânzare, nicio persoană în deplinătatea facultăților mintale necontractând la un atare preț.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, 953, 967, 968.civ.
La data de 15.02.2008, reclamantul a depus precizare de acțiune prin care se arată că imobilul în litigiu a fost evidențiat în CF nr. 3235 Nouă, nr. cad. 740/1/14 și A 740/1/15, estimând, totodată, valoarea acestuia la 16.000 lei.
La termenul de judecată din 25.03.2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată, cu motivarea că reclamantul, deși paralizat, nu era lipsit de capacitate de exercițiu deplină, nefiind pus sub interdicție, iar contractul s-a încheiat în prezența d-nei notar public.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 949, 950, 967.civ. art. 6 din Decretul 31/1954.
La termenul de judecată din 03.06.2008, respectiv din 07.07.2008, s-au depus, la solicitarea instanței, precizări de acțiune, arătând că valoarea imobilului este de 31.350 lei, respectiv de 1.176.138lei.
Prin sentința civilă nr.11003/16.09.2003 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, s-a admis excepția de necompetență materială și, în consecință, s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Nouă, în favoarea Tribunalului Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că în speță sunt incidente prevederile art.2 lit.b proc.civ. precum si faptul ca acțiunea în anularea unui contract este evaluabilă în bani, atunci când se solicită restabilirea situației anterioare, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.32/09.06.2008.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Timiș în dosar nr.- la data de 10.10.2008, iar, față de decesul reclamantului la 03.04.2008, demersul său procesual a fost continuat de moștenitorul său, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.31/11.06.2008.
În urma declinării competenței, moștenitorul reclamantului, prin apărătorul ales a depus la dosar note de ședință, prin care a reiterat lipsa discernământului vânzătorului-antecesorul său, la momentul încheierii contractului a cărui anulare se solicită, arătând că acesta suferea de hemiplegie dreapta, ateroscleroză cerebrală, fapt ce a condus la lipsa discernământului, astfel că actul de vânzare cumpărare s-a efectuat fără exprimarea consimțământului vânzătorului.
Mai s-a invocat în susținerea afirmațiilor sale și faptul că actul de vânzare cumpărare a fost semnat de vânzător prin aplicarea amprentei degetului, fapt ce denotă că, la data respectivă, vânzătorul și-a pierdut și abilitatea de a scrie.
Reclamantul a depus o precizare de acțiune, prin care a arătat că își susține toate motivele invocate în cererea introductivă și în notele de ședință, solicitând totodată analizarea tuturor motivelor de nulitate si anulare a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.140/14.01.1999 la BNP .
Reclamantul a mai indicat, ca temei de drept, prevederile art. 948, art. 953, art. 966, art. 967, art. 968.civil, invocând și motivele de nulitate prevăzute de art. 65 din Legea nr. 36/1995.
La termenul de judecată din data de 08.04.2009, potrivit cu dispozițiile art. 137 alin. 1.pr.civ. tribunalul a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune în privința petitului vizând nulitatea contractului de vânzare cumpărare pentru motivul lipsei de discernământ a vânzătorului la data încheierii actului.
Prin sentința civilă nr. 1673/PI/29.06.2009 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul Timișa respins acțiunea civilă formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Nouă, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 149/15.01.1999, reclamantul a vândut, contra sumei de 17.267.400 lei, către pârâta Nouă, suprafața de 3,62 ha teren extravilan dobândit în proprietate cu titlu de reconstituire în baza Lg. nr.18/1991.
Prin acțiunea dedusă judecății, se tinde, după mai bine de 10 ani de zile, la desființarea contractului supra menționat, reclamantul vânzător invocând în susținerea demersului său atât motive de nulitate relativă, cât și de nulitate absolută.
Între motivele de nulitate relativă invocate, se menționează lipsa discernământului vânzătorului la data perfectării tranzacției, pe considerentul stării sale de sănătate precare datorită căreia nu ar fi fost conștient de efectele produse de un atare contract în patrimoniul său.
Că lipsa discernământului la data încheierii actului juridic civil se constituie în cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu de nulitate absolută, este deja reputat în literatura de specialitate, lipsa discernământului neechivalând sub nicio formă cu lipsa consimțământului, cum tinde a acredita reclamantul, când invocă nulitatea absolută a contractului pentru lipsa discernământului.
De menționat că analiza discernământului se face în literatură atunci când se examinează capacitatea de a încheia acte juridice, apreciindu-se că, în timp ce capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu se confundă însă cu consimțământul, reprezentând exteriorizarea voinței de a încheia un act juridic.
Discernământul ține de caracterul conștient al voinței manifeste de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului nu este asimilată lipsei totale de consimțământ întâlnită în cazul erorii obstacol.
De aceea persoanele cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate a avea discernământul necesar pentru încheierea de acte juridice, iar cei lipsiți de capacitate de exercițiu sunt prezumați a nu avea discernământ datorită fie vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală, în ultimul caz fiind vorba despre majorii puși sub interdicție.
Dacă în cazul lipsei totale a consimțământului sancțiunea legală este fără doar și poate nulitatea absolută a actului juridic, deoarece sancțiunea intervine pentru absența unui element esențial fără de care actul juridic nu poate lua naștere, respectiv a voinței manifeste de încheiere a actului juridic, prin sancțiunea menționată urmărindu-se ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei discernământului, sancțiunea trebuie să fie una de protecție în favoarea persoanei interesate, care a contractat fără putința de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale de voință.
Este și firesc să se aplice sancțiunea nulității relative, de vreme ce aceeași sancțiune de protecție este operantă și în ipoteza încheierii actelor juridice de către persoane lipsite de capacitate de exercițiu, fără încuviințarea ocrotitorului legal ori de cei puși sub interdicție, deci lipsiți de discernământ.
în care, se impune aceeași rațiune și în ipoteza actelor juridice perfectate de persoanele nepuse sub interdicție, deși lipsite de discernământ.
Sunt considerentele pentru care tribunalul a apreciat că din perspectiva sancțiunii nulității relative și nu acelei absolute trebuie analizat motivul de nulitate invocat al lipsei de discernământ a vânzătorului în speță.
Astfel că, admițând că sancțiunea este aceea a nulității relative, devine incidentă, în opinia primei instanțe, față de cauza de nulitate menționată, potrivit art. 137 alin. 1.pr.civ. excepția prescripției dreptului la acțiune, devenind incidente prevederile art. 3 alin. 1 corelate cu art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, art. 3 alin. 1 menționat stabilește termenul comun de prescripție, de trei ani, operant în toate situațiile în care legea nu prevede un alt termen, iar art. 9 alin. 2 spune că "în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".
S-a constatat că legiuitorul a fixat două momente de la care începe a curge prescripția în celelalte cazuri de anulare ( nulitate relativă), deci și în cazul lipsei de discernământ, unul subiectiv, al cunoașterii cauzei de anulare, și unul obiectiv, al expirării celor 18 luni de la încheierea actului juridic.
În speță însă, intră în discuție cea de-a doua ipoteză, antrenând momentul obiectiv, căci această ipoteză marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani, când cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută în intervalul celor 18 luni.
Or, contractul de vânzare cumpărare a fost perfectat în anul 1999, astfel că însumând 18 luni de la data încheierii actului cu cei trei ani scurși ulterior expirării celor 18 luni, rezultă cu forța evidenței că termenul de prescripție pentru motivul de nulitate relativă invocat s-a împlinit, situație în care față de acest motiv de nulitate, cererea introductivă a fost respinsă, ca prescrisă.
Față de această concluzie, prima instanța nu s-a mai preocupat să analizeze existența sau nu a discernământului vânzătorului la data perfectării contractului prin raportare la actele medicale depuse la dosar și a probelor testimoniale administrate în cauză, iar efectuarea unei expertize de specialitate în cauză, față de incidența prescripției, nu-și mai avea justificare. De altfel, reprezentantul reclamantului nici nu a mai insistat în solicitarea sa în sensul administrării probei cu expertiza de specialitate.
Cât privește motivul de nulitate absolută al nevalabilității cauzei și prețului vânzării, pe motiv că s-a ignorat starea de sănătate a vânzătorului, s-a constatat că reclamantul tinde a evoca situația în care o eventuală disproporție a prețului față de valoarea reală a lucrului vândut s-ar datora faptului că pârâta cumpărătoare a profitat de neștiința, ignoranța ori stare de nevoie a vânzătorului; altfel spus, că ar fi vorba despre o leziune care s-ar analiza într-o cauză imorală de natură a atrage nulitatea absolută a convenției.
Probele testimoniale administrate în cauză nu conduc însă la o astfel de concluzie. Potrivit declarației martorilor și, care au participat la ședința parohiei în care au fost analizate ofertele enoriașilor de vânzare de terenuri către parohie (care în 1998 anunțat intenția sa de a cumpăra suprafețe de pământ), rezultă că reclamantul împreună cu soția sa au ofertat o serie de terenuri parohiei, fiind o persoană implicată în trecut chiar în administrarea bisericii, mergând la slujbele bisericești chiar și bolnav fiind, în cărucior și a cărui implicare a fost continuată și de fiul său, epitrop la data perfectării vânzării în discuție.
În aceste condiții, în care fără nicio constrângere identificată ori dovedită din partea pârâtei, reclamantul, persoană evlavioasă, după cum atestă mărturiile supra anunțate, a dorit să înstrăineze parohiei reformate suprafața de teren de 3,62 ha, ceea ce a și făcut, este de neînțeles de ce după mai bine de 10 ani de la încheierea contractului invocă, fără temei imoralitatea cauzei, ca și motiv determinant al perfectării actului juridic.
Să fi devenit reclamantul spre sfârșitul vieții sale, când a promovat prezenta cauză și când declarațiile martorilor confirmă că starea sănătății sale s-a agravat în ultima perioadă, refuzând să mai comunice cu cineva, atât de convins de faptul că prin încheierea convenției a încercat vreun prejudiciu după ce ani, la rând, când încă luciditatea sa era vădită, de vreme ce-și recunoștea vecinii și prietenii și comunica cu ei prin semne, a ales să rămână în pasivitate și să recunoască, prin aceasta, implicit validitatea contractului, este de crezut și, mai ales, nesusținut de probe certe, observându-se că însăși acțiunea în justiție a fost promovată prin avocat și nu de vânzător personal ( fila 1 dosar judecătorie).
Totodată, s-a constatat că la fila 10 din dosarul judecătoriei figurează o copie a cererii introductive ce poartă de această dată o semnătură, pretins a aparține reclamantului; însă, din nou se naște interogația dacă promovarea acțiunii pendinte reprezintă voința reclamantului realmente, căci, dacă în urmă cu 10 ani de zile, reclamantul vânzător era incapabil fizic datorită stării de sănătate să semneze acte cu numele său, astfel că pe contractul contestat apare amprenta sa digitală, cum de a fost posibil ca după 10 ani, când starea sa de sănătate s-a deteriorat, să semneze de o manieră fermă cererea de chemare în judecată.
De altfel, că acțiunea pendinte reprezintă manifestarea de voință mai degrabă a fiului reclamantului, purtând nume omonim cu al defunctului, continuator al personalității acestuia și cel care i-a și preluat poziția în proces, o confirmă și împuternicirea avocațială dată d-nei avocat ( fila 36 dosar judecătorie) de către junior pentru redactarea și susținerea cererii introductive.
Cât privește prețul la care s-a perfectat vânzarea cumpărarea, nu au fost procurate probe care să ateste neseriozitatea prețului, fiind cunoscut că seriozitatea prețului implică o echivalență valorică relativă raportat atât la valoarea lucrului vândut cât și la subiectivismul părților, libere să stabilească valoarea lucrului la momentul vânzării, ca o expresie a libertății contractuale consacrată de art. 969.civ.
Declarațiile martorilor deja menționați au arătat că în ședințele parohiei s-a stabilit ca pentru un hectar de teren prețul să fie de 1000 de mărci, însă chiar admițând că prețul stabilit în contract a fost unul mai mic, nicidecum nu poate fi pusă în discuție neseriozitatea prețului, la acea epocă 17.267.400 lei reprezentând o sumă consistentă față de momentul actual, ci, cel mult vilitatea lui, deci o valoare mai mică decât cea reală, care ar pune problema leziunii însă, cauză de nulitate relativă și nu absolută.
Cum în dreptul român, leziunea reprezintă însă cauză de nulitate relativă pentru contractele încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă care a încheiat singur, fără încuviințarea reprezentaților legali acte juridice pentru a căror validitate nu se cere și încuviințarea autorității tutelare, situație ce nu se regăsește în speță, rezultă că o atare cauză de nulitate nu este incidentă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul, solicitând schimbarea în totalitate a sentinței apelate și rejudecând cauza, să fie admisă cererea așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că soluția pronunțată este una incorectă, nefiind motivată în fapt de către instanță sub toate aspectele invocate de ei în cererea introductivă, precum și cele precizate ulterior. Instanța, prin motivarea expusă, se transformă în apărătorul pârâtei, dovedind o totală lipsă de imparțialitate, iar hotărârea nesocotește cererile lor, fără a se pune în discuție anumite aspecte sesizate și invocate de ei.
Prin cererea introductivă și precizările ulterioare, a invocat lipsa totală a consimțământului vânzătorului la încheierea actului contestat. Deși se face o disertație pur teoretică a situațiilor în care lipsa discernământului și nu a consimțământului poate conduce la anularea actului juridic încheiat în acest context, instanța, fără nicio justificare legală, ajunge la concluzia că nu se impune analizarea existenței discernământului la data perfectării contractului prin raportare la actele medicale depuse la dosar și a probelor testimoniale administrate. De asemenea, instanța a apreciat că efectuarea expertizei de specialitate nu mai are nicio justificare, motivat de faptul că reprezentantul reclamantului nici nu a mai insistat în solicitarea sa. Aceste motive nu se justifică, deoarece discernământul vânzătorului, raportat la momentul încheierii actului juridic este esențial, iar existența consimțământului nu poate fi analizată fără a lua în considerare discernământul celui care a încheiat un act juridic. A solicitat instanței constatarea nulității absolute dată fiind lipsa consimțământului, însă era necesar să dovedească lipsa discernământului vânzătorului la încheierea actului juridic.
Se apreciază că instanța nu putea să analizeze existența consimțământului, ca o condiție esențială la încheierea actului juridic, dacă principalul element al acestuia, discernământul, nu este important a fi luat în seamă. Existența discernământului era esențială în soluționarea cauzei, mai ales având în vedere aspectele de fapt expuse cu privire la situația medicală a reclamantului la data perfectării contractului atacat, aspecte ce dovedesc lipsa discernământului acestuia și, pe cale de consecință, lipsa totală a consimțământului.
Se reiterează aspectele invocate în fața primei instanțe privind starea de sănătate a defunctului-vânzător, arătându-se că expertiza de specialitate ar fi lămurit înțelesul termenilor medicali și ar fi arătat că o boală de asemenea gravitate duce la lipsa discernământului persoanei afectate.
În ceea ce privește afirmația că reprezentantul reclamantului nu a mai insistat în efectuarea expertizei, se arată că în notele de ședință depuse la dosar la data de 17.11.2008 au detaliat motivele solicitării probei.
Se mai arată că negocierea nu a fost efectuată de către vânzător, lucru imposibil de realizat în condițiile în care acesta nu vorbea și nu se putea exprima. Din interogatoriul pârâtei, rezultă că înțelegerea privind operațiunea juridică s-a realizat cu altă persoană decât proprietarul terenului, lucru ce denotă că vânzătorul nu și-a exprimat consimțământul cu privire la vânzarea imobilului în litigiu. Neexprimarea consimțământului echivalează cu lipsa acestuia și, deci, se impune nulitatea contractului.
Se mai invocă neîncasarea prețului de către vânzător, aspect ce dovedește lipsa cauzei, ca element esențial de nulitate a contractului, aspect probat de interogatoriu și declarațiile martorilor. Implicarea reclamantului în viața bisericească ar fi putut influența emoțional o persoană bolnavă și ar fi putut determina procese care nu reflectau voința reală a reclamantului, având în vedere și afectare de ordin cerebral de care suferea acesta.
Instanța a reținut că nu au fost procurate probe care să demonstreze neseriozitatea prețului, însă reține că oferta era făcută pentru 1000 DM/ha, iar vânzarea s-a realizat, în fapt, la un preț mult mai mic, lucru ce demonstrează susținerile lor.
În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 65 din Legea notarilor publici, privind nulitatea încheierii de autentificare, această solicitare a fost exclusă în totalitate din motivarea instanței, nefăcând obiectul analizei acesteia, deși forma autentică este de esență pentru valabilitatea actului de vânzare-cumpărare al unui teren.
Deși notarul public s-a deplasat în vederea încheierii contractului și a constatat imposibilitatea fizică de a semna a vânzătorului, nu au fost menționate anexele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum se cere expres în cadrul art. 76. Ca atare, încheierea de autentificare este nulă, deoarece nu cuprinde elementele esențiale prevăzute de lege, nulitate ce duce la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a terenului.
În drept, se invocă dispozițiile art. 282-296.proc.civ..
Intimata Nouă a solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea prezentului apel ca neîntemeiat, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ( 15-22).
În motivare, se arată că, în mod corect prima instanță a reținut că este prescrisă acțiunea reclamantului întemeiată pe lipsa discernământului, întrucât este vorba de o nulitate relativă. Se reiterează apărările invocate în fața primei instanțe în ce privește existența discernământului defunctului la încheierea contractului contestat și se arată că reclamantul junior este de rea-credință, ce rezultă și din faptul că a introdus în nume propriu prezenta acțiune, fără consimțământul tatălui său, care a decedat ulterior promovării cererii.
Se arată că reclamantul încalcă prevederile art. 294 alin. 1.proc.civ. în sensul că încearcă schimbarea cauzei acțiunii, solicitând constatarea nulității absolute a contractului datorită lipsei consimțământului defunctului, deși, inițial, prin cererea introductivă, a recunoscut existența consimțământului acestuia și a cerut să se constate nevalabilitatea acestuia datorită lipsei discernământului.
Se invocă practica instanței supreme, care este în sensul că lipsa discernământului nu relevă inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz, consimțământul există, lipsa discernământului atrăgând nulitatea relativă a actului.
Se mai arată că defunctul, fiind lucid și conștient, a înstrăinat de bună-voie terenul în litigiu, în scopul obținerii unei sume de bani considerabilă pentru anul 1999, care a fost achitată în întregime de cumpărătoare. Prețul achitat era conform valorii de piață a acestuia la acea epocă, fiind similar cu cel convenit pentru terenuri învecinate, iar, pe de altă parte, disproporția de valoare între contraprestații nu atrage nulitatea absolută a contractului, ci, eventual, nulitatea relativă datorită leziunii, pe care reclamantul nu o poate invoca, față de prevederile art. 25 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 32/1954 și art. 1165 Cod civil.
În drept, se invocă dispozițiile art. 115.proc.civ..
În apel, reclamantul junior a reiterat solicitarea încuviințării probei cu expertiza de specialitate medicală, pentru a dovedi lipsa totală a discernământului vânzătorului, probă ce a fost respinsă de C, ca nefiind utilă cauzei, față de conținutul sentinței atacate, ce reține prescripția dreptului la acțiune cu privire la acest aspect, precum și de prevederile art. 297.proc.civ..
Apelantul junior a depus la dosar concluzii scrise la termenul de judecată din 19.01.2010, la care s-a rămas în pronunțare, prin care, în plus față de conținutul cererii de apel, se invocă nerespectarea de către notarul public a obligației instituite în sarcina sa de art. 60 din Legea nr. 36/1995, precum și faptul că deplasarea notarului s-a făcut la cererea scrisă a reprezentantului pârâtei, fapt ce dovedește interesul deosebit al acesteia. Se arată că notarul nu avea cum să ateste existența discernământului, neavând această calitate, ci numai aceea de a consemna declarația de voință a părții. Se mai invocă greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză de către prima instanță, fără a se avea în vedere subiectivismul probei testimoniale, precum și factorul timp, care estompează în memoria martorului împrejurări esențiale pentru soluționarea pricinii.
Se invocă eludarea dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 36/1995, prin faptul că notarul nu a consemnat în încheierea de autentificare care sunt împrejurările reale în care se încheie actul, iar din exprimarea folosită, rezultă că în realitate, semnatara actului a fost soția vânzătorului, ea fiind autoarea punerii de deget.
În ceea ce privește schimbarea cauzei acțiunii în apel, se arată că nulitatea absolută este de ordine publică și poate fi invocată oricând, până și în recurs.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor invocate și în limitele trasate de art. 295.proc.Civ. față de dispozițiile art. 282 și urm. proc.Civ. art. 948 și urm. cod civil și ale Legii nr. 36/1995, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul său și pe care instanța de apel și le însușește în întregime.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, se invocă, ca și motive de nulitate absolută, lipsa discernământului, nevalabilitatea consimțământului exprimat, nevalabilitatea cauzei și disproporția vădită dintre preț și valoarea bunului, ce echivalează cu lipsa prețului. Prin precizarea de acțiune de la filele 6 și 12 tribunal, s-a mai invocat încheierea actului fără exprimarea consimțământului vânzătorului, precum și motivele de nulitate prevăzute de art. 65 din Legea nr. 36/1995 ( nulitatea încheierii de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare).
Doar prin concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamantul face vorbire despre lipsa totală a consimțământului, în sensul că vânzătorul nu și-a exprimat personal consimțământul la încheierea actului, negocierea realizându-se cu alte persoane, precum și neîncasarea prețului, ce ar fi fost plătit altei persoane ( 60).
Ca atare, prima instanță și-a cantonat cercetarea judecătorească în limitele stabilite de reclamant prin cererile formulate cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al pârâtei. Invocarea unor aspecte noi după încheierea dezbaterilor și până la pronunțarea hotărârii, prin intermediul concluziilor scrise depuse, nu poate fi considerată o învestire legală, procedurală, a instanței cu noi motive de nulitate absolută. Ca atare, prima instanță în mod corect s-a pronunțat doar cu privire la aspectele cu care a fost legal învestită.
Prin cererea de apel, reclamantul junior a invocat lipsa totală a consimțământului vânzătorului, lipsa cauzei, datorată neîncasării prețului și nulitatea încheierii de autentificare pentru nerespectarea art. 65 din Legea nr. 36/1995; de asemenea, prin concluziile scrise depuse în această fază procesuală, se invocă nerespectarea prevederilor art. 60 și 62 din Legea nr. 36/1995.
Este adevărată susținerea reclamantului, în sensul că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, însă, art. 294 alin. 1.proc.civ. interzice în mod imperativ schimbarea cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată în calea de atac, ca urmare a invocării unor noi temeiuri de drept sau cauze de nulitate absolută.
Este necesar să facem unele distincții în sensul că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, dar sub aspectul imprescriptibilității dreptului material la acțiune. Sub aspect procedural, invocarea unor noi motive de nulitate absolută trebuie să se facă cu respectarea prevederilor art. 132.proc.Civ. iar, în nici un caz, aceste noi motive nu pot fi invocate după încheierea dezbaterilor, respectiv în calea de atac, cu eludarea prevederilor art. 294 alin. 1.proc.civ.. Este necesar ca, în calea de atac, instanța de judecată să examineze pricina în aceleași coordonate procesuale, prin prisma acelorași motive invocate, astfel că introducerea de noi motive de nulitate absolută nu poate fi primită în prezentul cadru procesual. Reclamantul poate să le invoce oricând, dar în cadrul altui demers judiciar, nu în prezenta cauză.
Ca atare, cercetarea judecătorească urmează a se realiza în coordonatele procesuale stabilite prin cererea de chemare în judecată și prin precizările de la filele 6 și 12 tribunal, urmând a fi ignorate restul motivelor ce au fost invocate prin concluziile scrise, respectiv în faza procesuală a apelului.
Ca atare, vor fi înlăturate ca neîntemeiate afirmațiile apelantului privind invocarea în fața primei instanțe, a lipsei totale a consimțământului vânzătorului, față de faptul că, așa cum am arătat, s-a invocat nevalabilitatea acestuia.
În atare condiții, în mod corect prima instanță a decelat obiectul cauzei și a făcut o justă diferențiere între motivele de nulitate absolută și cele de nulitate relativă, constatând, ca urmare a unei interpretări și aplicări corecte a legislației în materia nulităților, faptul că lipsa discernământului este motiv de nulitate relativă a unui act juridic, și nicidecum de nulitate absolută. De asemenea, în mod just s-a conchis că lipsa discernământului nu conduce la absența totală a consimțământului, ci la nevalabilitatea acestuia, care ar fi fost afectat de un viciu. Concluzia primei instanțe este susținută de doctrina juridică și de practica judiciară reputată în materie, inclusiv cea a instanței supreme, iar motivarea soluției este exhaustivă, Curtea achiesând în întregime la aparatul argumentativ deja expus, ce nu va mai fi reluat.
Nu este vorba de o disertație pur teoretică a instituțiilor juridice arătate (discernământ și consimțământ), ci de o motivare detaliată a cauzelor pentru care apărările reclamantului sunt înlăturate, ca urmare a unei juste diferențieri între regimul juridic aplicabil în cazul nevalabilității consimțământului exprimat ( invocat în primei instanțe) și lipsa totală a consimțământului ( cerută prin concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor și prin cererea de apel). Curtea constată că prima instanță a decelat în mod corect cauza juridică a acțiunii, pronunțându-se în limitele investirii sale, iar soluția pronunțată este urmarea unei aplicări juste a dispozițiilor legale.
Ca atare, raportat la motivele invocate în susținerea acțiunii și la dispozițiile art. 3 alin. 1 coroborat cu art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, în mod corect s-a reținut în cauză prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, în ceea ce privește anularea actului contestat pentru lipsa discernământului vânzătorului.
Față de această soluție și de prioritatea excepției reținute, în baza dispozițiilor art. 137 alin. 1.proc.Civ. nu se mai impunea analizarea fondului pricinii cu privire la acest aspect, respectiv nu era necesar a se stabili dacă, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, defunctul avea sau nu discernământ, față de boala de care suferea.
Actele medicale depuse la dosar, precum și probele testimoniale ce tindeau să probeze aceste aspecte, au fost înlăturate în mod corect, nefiind necesară analizarea conținutului lor, în condițiile în care așa cum am arătat, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris. Ca atare, nu apărea necesară și utilă cauzei nici proba cu expertiza de specialitate cerută de reclamant, care a fost în mod corect respinsă de către prima instanță.
Se impune a sublinia faptul că argumentul instanței că nu s-ar mai insistat în administrarea probei este unul subsidiar, motivându-se soluția cu prioritate prin prisma prescripției dreptului la acțiune.
Este adevărat că, una dintre cerințele pentru existența consimțământului, o constituie ca acesta să provină de la o persoană cu discernământ, dar absența discernământului ( motiv de nulitate relativă), nu poate conduce în nici un caz la absența totală a consimțământului ( motiv de nulitate absolută), ci la existența unui consimțământ nevalabil. Prin argumentarea cererii, reclamantul încearcă o construcție juridică hibridă, care să îi permită eludarea efectelor prescripției extinctive, lucru ce nu poate fi permis.
Faptul că negocierea în vederea perfectării contractului s-a purtat personal cu vânzătorul nu prezintă relevanță pentru existența consimțământului, atâta timp cât vânzătorul, prezent la semnarea actului, a consimțit la perfectarea convenției în condițiile consemnate în înscrisul însușit prin punerea de deget, ca urmare a imposibilității fizice de a semna contractul. Faptul că amprenta ar aparține soției vânzătorului a fost invocat prima oară în apel, prin concluziile scrise depuse, astfel că acest aspect excede cadrului procesual de față, stabilit așa cum am arătat mai sus.
În ceea ce privește neîncasarea prețului de către vânzător personal, acest lucru, de asemenea, a fost invocat în condiții neprocedurale, după închiderea dezbaterilor la prima instanță, prin cererea introductivă invocându-se neseriozitatea prețului, aspect cu care instanța a fost legal sesizată, singurul și asupra căruia instanța de apel se va pronunța.
În privința prețului stabilit, în mod corect tribunalul a concluzionat că nu s-a dovedit existența unei disproporții atât de mari între prețul convenit și valoarea reală a imobilului, încât să fie lipsită de cauză operațiunea juridică încheiată. Probele administrate în cauză ( testimoniale și cu înscrisuri) au format convingerea corectă a instanței că actul de vânzare-cumpărare a avut o cauză, constând în prețul ce a fost stabilit la un nivel suficient de ridicat, încât să nu poată fi acceptată ipoteza neseriozității prețului. O valoarea mai mică față de oferta pârâtei poate pune în discuție o eventuală leziune, și nicidecum absența prețului, leziune ce nu poate fi valorificată în cazul unui vânzător major, fiind, de asemenea, un motiv de nulitate relativă, și nu absolută a convenției.
În ceea ce privește incidența în cauză a nulității prevăzută de art. 65 din Legea nr. 36/1995, este adevărat că prima instanță nu a înlăturat argumentat aceste motive de nulitate absolută, însă, față de dispozițiile art. 297.proc.civ. care prevăd de o manieră expresă și limitativă, cazurile în care se desființează o sentință, Curtea constată că acestea nu sunt întrunite în cauză. Astfel, acțiunea a fost respinsă pe excepție doar în ceea ce privește lipsa discernământului, iar pentru celelalte motive, pe fond, ca neîntemeiată, iar părțile au fost legal citate în fața primei instanțe. Ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 297.proc.civ. și neputând fi extinse prin analogie cazurile în care se impune desființarea sentinței primei instanțe, Curtea, ca și instanță de apel, va completa hotărârea atacată cu argumentele juridice ce au impus respingerea cererii și cu privire la acest aspect.
Astfel, reclamantul a invocat absența din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare a anexelor care au stat la baza încheierii contractului, astfel că încheierea de autentificare este nulă, potrivit dispozițiilor art. 65 din Legea nr. 36/1995.
În ceea ce privește această susținere, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 65 lit. c din actul normativ arătat, este sancționată cu nulitate absolută absența din încheierea de autentificare a mențiunii cu privire la numărul anexelorcuprinse în actul autentic.
Interpretând literar și gramatical acest text de lege, rezultă că se referă la situația în care actul autentic ( în speță, contractul de vânzare-cumpărare) cuprinde anexe, caz în care trebuie menționat numărul acestora, și nicidecum actele ce compun documentația premergătoare încheierii și autentificării contractului, și care nu constituie anexele contractului, în sensul cerut de textul de lege în discuție.
Actele medicale care ar atesta starea de sănătate a uneia dintre părțile contractante nu se pot constitui în anexe cuprinse în actul autentic, ci sunt înscrisuri cuprinse în documentația pe baza căreia notarul public contestă că se poate încheia actul.
Ca atare, din cuprinsul încheierii de autentificare a actului contestat, rezultă că aceasta conține mențiunile obligatorii cerute de art. 65 din Legea nr. 36/1995, fiind respectate cerințele de formă ad validitatem la încheierea contractului.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 60 și 62 din Legea nr. 36/1995, aceste aspecte au fost invocate pentru prima oară prin concluziile scrise depuse în apel, astfel că, așa cum am arătat anterior, se încalcă prevederile art. 294 alin. 1.proc.civ. prin schimbarea cauzei în apel, lucru ce nu poate fi permis.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 282 și urm. proc.civ. și art. 948 și urm. Cod civil, Curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 296.proc.civ. îl va respinge.
În baza dispozițiilor art. 274.proc.civ. față de soluția pronunțată în cauză, Curtea va obliga apelantul la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat, potrivit chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 1673/PI/29.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu intimata Nouă.
Obligă apelantul la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red. /25.02.2010
Tehnored. 4 ex./26.02.2010
Prima instanță:
PREZENTA SE:
reclamant -, cu domiciliul ales în T,-, jud.
pârâtă - Nouă, nr. 254, jud.
Președinte:Claudia RohneanJudecători:Claudia Rohnean, Maria Lăpădat
