Anulare act. Decizia 123/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX- CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIE Nr. 123
Ședința publică de la 19 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINT DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 19.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurentul - pârât și recurentul - pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 894A/27.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă B
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurentul - pârât, reprezentat de, cu împuternicire avocațială nr. 71302/29.09.2008, aflată la fila nr. 18 din dosar și intimata - reclamantă, reprezentant de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/15.09.2008, aflată la fila nr. 17 din dosar, lipsind recurentul - pârât Municipiul B prin Primar General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la termenul de judecată anterior s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea recurentului - pârât și intimatei - reclamantă B să ia cunoștință de conținutul înscrisurilor ce le-au fost comunicate.
Reprezentantul recurentului - pârât învederează că, în raport de adresa nr. -/18105/09.12.2008 a Serviciului din cadrul Primăriei Municipiului B, situația nu este pe deplin lămurită.
Menționează că în adresa menționată se arată că o parte din teren aparține domeniului public.
Continuând, arată că potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998 inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale se întocmește de comisii special constituite, inventarele astfel întocmite se însușesc, după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului B sau de consiliile locale, iar apoi se centralizează de Consiliul Județean, respectiv de Consiliul General al Municipiului B și se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local.
Mai arată că din schițele existente nu rezultă care parte a terenului este ocupată de blocuri.
Față de cele învederate, apreciază că se impune a se face verificări în sensul de se cunoaște dacă aceste terenuri la data emiterii Deciziei nr. 533/2002 erau incluse în inventariul domeniului public al Municipiului B, dacă acest inventar a fost centralizat și aprobat prin Hotărâre de Guvern.
Menționează că a făcut demersuri personale pentru a obține aceste relații și a verificat programele legislative existente, dar anexele Hotărârilor de Guvern nu se publică în același Oficial al României cu acestea și prin urmare nu a reușit să obțină informațiile pe care le apreciază utile soluționării cauzei.
Precizează că există un număr mare de Hotărâri de Guvern (HG nr. 548/99, nr.HG 1326/2001, nr.HG 45/2003, etc) și, față de cele învederate anterior, solicită emiterea unei adrese către Guvernul României prin care să se solicite să se comunice dacă în Hotărâri de Guvern succesive, începând cu nr.HG 1326/2001, prin care s-au aprobat inventarele bunurilor din domeniul public, se regăsește menționat terenul situat în str.
Reprezentantul intimatei - reclamantă B se opune emiterii către Guvern a adresei solicitată de către partea adversă, apreciind că aceasta nu este utilă soluționării cauzei.
Curtea, deliberând, apreciază ca neîntemeiată solicitarea formulată la acest termen de judecată de către recurentul - pârât, prin avocat, având în vedere că obiectul probațiunii încuviințată anterior și pus în discuție din oficiu de către instanță, a fost acela al stabilirii corespondenței dintre str. H și și nu cel învederat la acest termen de judecată în legătură cu includerea sau nu a terenului în categoria bunurilor imobile aflate în proprietate publică potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998.
Curtea, constatând că nu sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererile de recurs.
Reprezentantul recurentul - pârât solicită admiterea recursului promovat de către partea pe care o reprezintă, modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea apelului declarat în cauză și menținerea hotărârii pronunțate de către instanța de fond.
De asemenea, solicită admiterea excepție lipsei de interes a intimatei - reclamante B și învederează că intimata - reclamantă este concesionarul serviciului public de apă și canalizare și nu este proprietar, astfel că, în opinia sa, nu are un interes și nu poate trage niciun folos practic din promovarea acestei acțiuni.
Menționează că terenurile proprietate a părții pe care o reprezintă au fost preluate de la autorii recurentului - pârât prin Decretul nr. 37/1971 și subliniază că acest decret nu a intrat niciodată în vigoare.
Precizează că terenul situat în- a fost efectiv preluat de la autoarea recurentului - pârât în anul 1974, iar din actele depuse de către primăria rezultă că pe teren se găsea o casă de locuit ce a fost demolată.
Critică soluția pronunțată de către instanța de apel, arătând că în mod greșit s-a reținut că rețele de apă și canalizare ar fost amplasate pe terenurile clientului său din anul 1973.
Apreciază că nu se puteau executa lucrări de realizare a rețelelor de apă și canalizare pe sub o construcție existentă, cu un an înainte de data preluării efective și abuzive a terenurilor și de demolarea construcție.
Totodată, învederează că nu recurentul - pârât nu contestă că regimul juridic al rețelelor de apă și canalizare este dat de Legea nr. 213/1998, dar arată că la dosar nu există dovezi că inventarul bunurilor aparținând domeniului public ar fi fost făcut și aprobat prin Hotărâre de Guvern.
De asemenea, face trimitere la dispozițiile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 potrivit căroraîn cazurile în care construcțiile expropriate au fost integral demolate ș lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituțiilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se prin echivalent.
Față de dispozițiile legale invocate, în care se face vorbire și de alte amenajări de utilitate publică, arată că legea nu retroactivează, iar modificările aduse la textul Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauza de față, ele nefiind contemporane emiterii actului, ci ulterioare.
Subliniază că de la autorii părții pe care o reprezintă terenurile care au fost preluate în baza Decretului nr. 37/1971, care nu a intrat niciodată în vigoare și care nu poate fi considerat act legal de preluare și expropriere.
Învederează că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Apreciază, față de normele legale invocate anterior, că nu pot face parte din domeniul public sau privat al statului bunurile preluate de stat fără un titlu valabil.
Mai arată că în speța de față nu există concordanță între cele menționate în actele aflate în dosar și lucrările găsite pe teren.
Concluzionând, solicită admiterea recursului promovat de către partea pe care o reprezintă, fără cheltuieli de judecată și precizează că, în situația în care se va dispune amânarea pronunțării, va depune concluzii scrise.
Reprezentantul intimatei - reclamante B solicită respingerea recursului promovat de către recurentul - pârât și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțată de către instanța de apel, fără cheltuieli de judecată.
Totodată, cu privire la critica formulată de către recurentul - pârât în sensul că intimata - reclamantă B nu poate justifica un interes legitim și actual în formularea cererii de constatare a nulității dispoziției de restituire, apreciază că interesul în promovarea și susținerea cererii formulate de către partea pe care o reprezintă izvorăște chiar din calitatea de concesionar pe care a dobândit-o în urma încheierii contractului de concesiune cu Municipiul
Precizează că, în prezent, întinderea zonelor de protecție sanitară cu regim sever este stabilită prin nr.HG 930/2005 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul și mărimea zonelor de protecție sanitară și hidrogeologică.
De asemenea, apreciază că dispoziția emisă de către Primarul Municipiului B în baza Legii nr. 10/2001 a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.
Concluzionând, solicită respingerea recursului declarat de către recurentul - pârât și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțată de către Tribunalul București, fără cheltuieli de judecată.
Curtea dispune încheierea dezbaterilor și reține cauza în vederea pronunțării asupra cererilor de recurs formulate de către recurentul - pârât și recurentul - pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 894A/27.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă B
CURTEA
Pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, față de dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererilor de recurs formulate de către recurentul - pârât și recurentul - pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 894A/27.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă B
DISPUNE
Amână pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de către recurentul - pârât și recurentul - pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 894A/27.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă B la data de 26.02.2009.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 123
Ședința publică din data de: 26.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de către recurentul - pârât și recurentul - pârât Municipiul B prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 894A/27.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă B
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.02.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, față de dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 26.02.2009, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 11446/19.10.2004, pe rolul Tribunalului București - Secția Comercială, reclamantul a chemat în judecată pârâții - B SA și Municipiul B, solicitând obligarea pârâtei - SA la eliberarea terenurilor proprietatea sa de instalațiile de distribuție care îi aparțin, prin mutarea acestora, obligarea pârâtelor în solidar la daune interese pentru perioada 25.11.2002 până al depunerea acțiunii, pentru lipsirea de folosință a unei suprafețe de 580. și la plata unei indemnizații corespunzătoare scăderii valorii de circulație a terenurilor prin punerea sa în imposibilitatea de a construi sau de a înstrăina imobilul teren.
La data de 12.11.2004 pârâta - B SA a formulat cerere reconvențională prin care a invocat necompetența materială a Tribunalului București, lipsa calității procesuale pasive și a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului General al Municipiului B nr. 553/30.09.2002 în ceea ce privește partea de teren afectate de rețele de apă și canalizare, precum și a actelor care au stat la baza emiterii acesteia.
În motivarea cererii reconvenționale, s-a arătat că prin dispoziția amintită a fost restituită către autoarea rec1amantului, suprafața de 1824. în două parcele, având la bază raportul de expertiză întocmit de expert, prin care se conc1uziona că terenul era liber de rețele edilitare, iar la data de 1.04.2003 s-a emis certificatul de urbanism nr. 422 prin care se arată că același teren este afectat în întregime de rețele edilitare existente în zonă și de restricțiile privind distanțele minime dintre construcții, fiind neconstruibil.
S-a mai arătat că la începutul anului 2004, rec1amanta s-a adresat societății pârâte pentru a obține traseul rețelelor de apă și canalizare pe terenul în cauză, iar răspunsul transmis care confirma prezența pe teren a unei conducte de apă potabilă și a unui canal de serviciu, a fost urmat de cererea de conciliere și de cea de chemare în judecată.
Pârâta - reclamantă a invocat nulitatea absolută a dispoziției Primarului General, deoarece rețelele de apă și canal existau la momentul restituirii terenului, astfel că restituirea s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii 10/2001 și ale Legii nr. 213/1998, deoarece terenul în cauză a trecut în proprietatea statului prin expropriere, prin Decretul nr. 37/1971, iar prin Dispoziția nr. 553/2002 a fost restituită, cu nerespectarea art. 11 din Legea nr. 10/2001 și o suprafață de teren ce făcea parte la acea dată din proprietatea publică a Municipiului B, cu încălcarea dreptului de proprietate publică și a principiului inalienabilității bunurilor ce fac parte din domeniul public, prevăzut de Legea nr. 213/1994.
Cererea reconvențională a fost disjunsă prin încheierea de ședință de la termenul din 30.06.2005 a Tribunalului București - Secția VI a Comercială, fiind admisă excepția necompetenței materiale a instanței, cauza fiind înregistrată ulterior pe rolul Secției a III a Civilă a Tribunalului București sub nr. 2592/2006.
Împotriva încheierii pronunțate la 30.06.2005 s-a formulat recurs de către reclamant, iar prin decizia comercială nr. 2390/8.12.2005, acesta a fost respins ca nefondat.
Prin sentința civilă nr. 501/20.04.2006, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamanta - B SA în contradictoriu cu pârâții și Municipiul B, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Apelul declarat de către - B SA împotriva acestei sentințe, a fost admis de către Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă, care, prin decizia civilă nr. 38/23.01.2007 a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 4 B, pe rolul acestei din urmă instanțe, cauza fiind înregistrată sub nr-.
S-a reținut de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, în urma desființării cu trimitere, că prin dispoziția a cărei anulare se solicită, s-a restituit în natură, în proprietatea numitei, terenul în suprafață de 1824. situat în B,-, fostă Prelungirea - - nr. 1, sector 4 (fost sector 5), identificat conform notei de constatare, schițelor cadastrale și raportului de expertiză întocmit de expert, cu specificația că terenul restituit este format din parcela 1 în suprafață de 1176. și parcela 2 în suprafață de 648. teren liber de construcții definitive, ocupat cu parcaje și garaje provizorii neautorizate.
S-a mai constatat prin această expertiză că cele două parcele sunt libere de construcții și căi rutiere de orice fel, în prezent spații verzi între blocuri, terenuri care nu se înscriu în domeniul public și care se pot dobândi în natură, aceste spații nefiind ocupate nici cu rețele edilitare magistrale, de nici un fel și nici cu rețele edilitare de deservire a blocurilor vecine, cu excepția unor rețele de energie electrică subterană.
În cadrul dosarului nr. 11146/2004 al Tribunalului București - Secția a VI a Comercială, s-a întocmit de asemenea un raport de expertiză tehnică, de către expert, potrivit căruia suprafața totală afectată de rețelele - B SA a terenurilor din- și 5, este de 557,07.
Prima instanță a constatat că la data emiterii Dispoziției Primarului General s-a avut în vedere că autoarea pârâtului a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 4157. din care au fost identificate două parcele de teren, libere de construcții, astfel că nu se poate susține că au fost încălcate dispoziții imperative, în sensul că s-a restituit și teren aparținând proprietății publice, fiind încălcate astfel, norme de ordine publică.
Reclamanta a susținut că terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură a fost expropriat în scopul sistematizării, modernizării urbane și construcției de locuințe, fiind încălcate astfel, dispozițiile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care la cererea reclamantei de restituire în natură a terenului, autoarei pârâtului i s-a restituit doar o parte din terenul solicitat, respectiv partea de teren liberă de construcții și rețele edilitare.
În raport de aceste considerente, prima instanță a apreciat că nu este întemeiată cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a Dispoziției Primarului General nr. 553/30.09.2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a constatării nulității absolute parțiale a Dispoziției Primarului General.
Apelanta a susținut în primul rând că motivarea dată soluției de către prima instanță este incoerentă, aproape inexistentă. Instanța a apreciat că suprafața de teren pentru care s-a solicitat nulitatea absolută a dispoziției nu ar fi afectată în fapt de rețele de apă și canalizare și ca atare ar fi putut fi restituită. Insă, ceea ce apelanta a depus la dosar demonstrează contrariul și, în plus, nu este clar pentru ce motive pârâtul din prezenta cauză, reclamant în dosarul inițial nr. 11446/2004, suspendat în prezent până la soluționarea prezentei cauze, ar fi chemat în judecată - SA, solicitând eliberarea terenurilor proprietatea sa de instalațiile de distribuție aparținând acesteia.
Dacă s-ar reține punctul de vedere al instanței de fond, părțile ar fi într-un conflict imaginar de aproximativ 4 ani de zile, fără a realiza că de fapt nu au nici un interes contrar.
Consideră apelanta că în raport de cele arătate, trebuie apreciat că hotărârea primei instanțe este complet nemotivată, fiind necesar a fi anulată și a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, soluția impunându-se întrucât în caz contrar s-ar produce în fapt o primă judecată în apel, ceea ce ar priva părțile de un grad de jurisdicție.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
S-a arătat de către acesta că imobilul a fost expropriat ilegal, Decretul nr. 37/1971 nefiind publicat în Buletinul Oficial de la acea dată, astfel că în aceste condiții sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
În plus, rețelele de apă nu se regăseau pe teren la data emiterii dispoziției de restituire, fapt confirmat de nota de constatare a și de raportul de expertiză extrajudiciară. Așadar, fie lucrările de realizare a conductelor au fost realizate nelegal mai înainte de restituire și de aceea nu se regăseau în planuri, fie a fost realizată după emiterea dispoziției. Apelanta nu a produs însă nici un fel de înscrisuri din care să rezulte că amplasarea s-a făcut legal (cu consimțământul proprietarului) în baza unor autorizații de construire eliberate în temeiul Legii nr. 50/1991.
Prin decizia civilă nr. 894 din 27.06.2008 tribunalul a admis apelul declarat în cauză și a dispus schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute parțiale a dispoziției Primarului General al Municipiului B nr. 553/30.09.2002, în ceeace privește suprafața de teren de 557,07 mp, afectată de rețelele de apă și canalizare, teren situat în B,- și nr. 5A, conform raportului de expertiză întocmit de expert.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește critica prin care apelanta apreciază ca fiind practic nemotivată hotărârea pronunțată de prima instanță, tribunalul a apreciat că susținerile acesteia sunt întemeiate, însă a considerat că în cauză nu se impune anularea hotărârii, astfel cum a solicitat apelanta, dat fiind că eventuala vătămare pe care aceasta a suferit-o prin redactarea în acest mod a hotărârii instanței, urmează a fi înlăturată în apel, prin soluția ce ar urma a fi pronunțată și prin considerentele ce o justifică.
Cât privește fondul cauzei, s-a reținut că apelanta nu a arătat ce critici concrete are cu privire la soluția adoptată de prima instanță și la situația de fapt și de drept reținută de către aceasta, limitându-se la a solicita schimbarea în tot a soluției, în sensul admiterii acțiunii și a constatării nulității absolute parțiale a dispoziției de restituire, fiind însă justificată poziția apelantei, câtă vreme prima instanță nu și-a motivat, practic, soluția adoptată.
Tribunalul, pe baza probelor administrate în fața primei instanțe, a reținut însă că susținerile apelantei în sensul că o parte din terenul restituit în baza Legii 10/2001 autoarei intimatului, pentru care a fost emisă Dispoziția nr. 553/2002 a Primarului General al Municipiului B, a cărei nulitate absolută parțială s-a solicitat, este afectat de rețele de apă și de canalizare, sunt întemeiate.
Astfel, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert în fața Tribunalului București - secția a VI a Comercială în dosarul nr. 1446/2005 din care a fost disjunsă cererea reconvențională formulată de - B SA, ce face obiectul prezentei cauze, suprafața de teren din-, este afectată de rețelele Dn 30 cm și de conducta de apă potabilă Dn 155. iar terenul din- D este afectat de conducta de apă potabilă Dn 155. fiind arătate și suprafețele considerate drept zonă de protecție a acestor conducte. Suprafața totală afectată de rețelele - SA, a terenurilor din- și nr. 5, s-a reținut a fi aceea de 557,07.
În ceea ce privește data la care aceste rețele de apă și canalizare au fost amplasate, deși expertul nu a făcut nici o referire la acesta, nefiind stabilit un astfel de obiectiv al expertizei, tribunalul a constatat, pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză (procese verbale de recepție preliminară și proces - verbal de predare a amplasamentului - filele 50 - 78 dosar fond), că acestea au fost construite încă din anul 1973, în baza autorizației pentru executare de lucrări nr. 5/D/23.02.1971 emisă de Consiliul Popular al Municipiului B Comitetul Executiv, lucrări necesare a deservi ansamblului de blocuri (nr. 410) ce urma a fi amplasat pe teren. Tribunalul a înlăturat astfel susținerea intimatului că amplasarea conductelor de apă și canalizare s-a făcut de către apelantă, ulterior restituirii terenului în baza Legii 10/2001, fără a exista consimțământul proprietarului.
În ceea ce privește regimul juridic al rețelelor de alimentare cu apă și a celor de canalizare, precum și a terenului aferente acestora, Tribunalul a apreciat că în raport de dispozițiile Legii nr. 213/1991, acestea compun domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, fiind deci inalienabile.
Referitor la încălcarea de către Primarul Municipiului Ba L egii nr. 10/2001, la emiterea Dispoziției nr. 553/30.09.2002, tribunalul a constatat că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 3 din acest act normativ, în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi și pentru cea necesară bunei utilizării a acestora, măsurile stabilindu-se prin echivalent.
În cauză, terenul ce a aparținut autoarei intimatului a fost expropriat în baza Decretului nr. 37/1971 în scopul sistematizării și modernizării urbane și construcției de locuințe, rezultând conform probelor administrate că lucrările în vederea cărora a fost dispusă exproprierea, au fost efectuate, prin construcția unui ansamblu de locuințe, împreună cu rețele utilitare aferente, inclusiv a celei de alimentare cu apă și a celei de canalizare. Așadar, rețele de apă și canalizare ce sunt în prezent exploatate de apelantă au fost construite în baza autorizației emise de Consiliul Popular al Municipiului B - Comitetul Executiv o dată cu imobilele deservite, făcând poarte din lucrările de sistematizare și modernizare urbană pentru care a fost dispusă exproprierea.
În această situație, Dispoziția Primarului General al Municipiului B nr. 553/30.09.2002 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește suprafața de teren afectată de rețele de alimentare cu apă și de canalizare, suprafață pentru care cererea de reparație urma a se face prin echivalent și nu prin restituirea în natură, împrejurare de natură a atrage sancțiunea nulității absolute.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs intimatul, criticând-o ca fiind nelegală.
Recurentul a susținut prin motivele de recurs lipsa unui interes legitim și actual al - în susținerea cererii sale de constatare a nulității Dispoziției de restituire date in baza Legii nr. 10/2001, care s-a făcut cu respectarea prevederilor legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 213/1998.
Decretul în baza căruia a fost preluat terenul de la autorii săi nu a fost niciodată publicat așa cum rezulta din răspunsul RA ul Oficial depus in copie la dosarul cauzei, scopul acestei preluări nu a fost realizat, terenurile rămânând virane, adică neocupate de elemente sistematizare sau modernizare urbană și construcții cu destinația de locuințe
Tocmai această împrejurare a permis restituirea in natură.
Mai mult, instanța nu a avut in vedere ca Legea nr.10/2001 în temeiul căreia s-a dispus restituirea terenurilor se referă încă din titlul său la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989".
Or, câtă vreme a fost emisă dispoziția de restituire, este neîndoielnic că unitatea administrativ teritorială a recunoscut caracterul abuziv al preluării acestor proprietăți. Unitatea administrativ teritorială este chiar concedentul proprietar al rețelelor iar B este concesionarul co-contractant, adică un deținător cu titlu precar, calitate în care nu poate justifica un interes legitim și actual față de împrejurarea că proprietarul rețelelor recunoaște prin dispoziția emisă terenurile pe care se găsesc astăzi aceste rețele au fost preluate abuziv. serviciului public are posibilitatea să mute aceste rețele pe domeniul public (străzile din jur) pentru a putea exploata în condiții legale aceste rețele. Contestarea dreptului dobândit, de către o persoană care nu poate opune un drept este lipsită de interes practic, legitim și actual. Dreptul sau de a exploata rețelele nu este afectat de exercitarea sau existenta dreptului de proprietate al recurentului.
Toate aceste aspecte clarifică legalitatea restituirii, dacă sunt coroborate cu prevederile art. 6 alin. 1 din legea nr. 213/1998
ce bunul nu putea face obiect al proprietății publice, fiind preluat de stat fără un titlu valabil, nu putea face nici obiect al concesiunii pentru a fi aplicate prevederile art. 29.17.7 din contractul de concesiune invocat de intimată.
Recurentul susține că se află în situația în care este incidentă excepția prevăzută de textul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 invocată de pârâtă.
Or, câtă vreme autoarei sale i s-au restituit cele doua parcele de teren în baza Legii nr. 10/2001, recurentul se consideră îndreptățit să invoce, în temeiul art. 1204-1206 Cod civil, mărturisirea extrajudiciară a pârâtului Municipiul B (constând din Dispoziția de restituire nr. 553/2002) ca și mărturisirea judiciara a aceluiași pârât, constând din mențiunea din întâmpinare, în sensul că restituirea s-a făcut cu respectarea Legii nr. 10/2001), din ambele rezultând caracterul abuziv al preluării.
Așadar, dacă preluarea a fost abuzivă, bunurile afectate de aceasta nu puteau face parte - legal - din domeniul public sau privat al statului, astfel că prin restituirea în natură să se fi încălcat principiul inalienabilității bunurilor din domeniul public al statului
Motivul de recurs astfel dezvoltat, a fost încadrat de recurent în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pe fond, cu privire la primul considerent contestat, recurentul susține în principal că procesul verbal de recepție nr. 45 din data de 30.01.1973 privind rețelele de apă se referă la ansamblul de locuințe. Nu există schițe care să determine instanța să poate aprecia că este vorba și despre cuprinderea străzii - - la ceea vreme (actualmente H).
Ceea ce a găsit expertul, ceea ce a susținut și ceace a reținut însăși instanța de apel este că pe teren se regăsește o conductă de apă potabilă DN 155., altceva decât se regăsește în procesele verbale pe care chiar instanța de apel le-a avut în vedere în raționamentul său.
Nu s-a regăsit de către expert nici un cămin de vizitare și nici vreun hidrant, astfel încât nu există nici o legătură între înscrisurile analizate de instanță și rețelele aflate pe terenul restituit recurentului, așa încât nu sunt argumente pe baza cărora instanța de apel să fi putut înlătura apărările formulate în legătură cu lipsa oricărei concordanțe între actele produse de SA și rețelele găsite pe teren.
Procesul verbal de predare amplasament din 02.02.1972 arată că s-a predat, respectiv preluat, traseul pentru alimentarea cu apă a ansamblului de locuințe dar care era acest traseu și dacă există în realitate vreo legătură cu terenurile ce au fost restituite nu mai rezultă din dosar. Și totuși instanța de apel a concluzionat că și acest act ar dovedi că rețele de apă și canalizare ar fi fost amplasate pe terenurile restituite, în anul 1973.
Instanța de apel a omis însă să observe că terenul situat în - - nr.1 a fost efectiv preluat de la autoarea recurentului în anul 1974, iar la data preluării, astfel cum rezultă din actele depuse de primărie, rezultă că pe teren se găsea o casă de locuit ce a fost demolata.
Nu se înțelege cum a putut concluziona instanța de apel că s-ar fi putut executa lucrările de realizare a rețelelor de apă și canalizare pe sub o construcție existentă, cu un an mai înainte de data preluării efective și abuzive a terenurilor și demolarea construcției.
Recurentul invocă, în legătură cu acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 129 alin 5 Cod procedură civilă.
Cu privire la cel de-al doilea considerent, fără a se contesta regimul juridic al rețelelor de apă și canalizare, ca fiind cel dat de legea nr. 213/1998, aparținând deci domeniului public, se susține de către recurent că acesta nu exclude posibilitatea mutării rețelelor, lucru pe care l-a și solicitat prin acțiunea principală din dosarul nr. 11446/2007 al Tribunalului București Secția Comercială, din care a fost disjunsă cererea reconvențională a A
Actele aflate la dosarul cauzei atestă că terenul a fost preluat însă cu nerespectarea dispozițiilor legale, nu s-a plătit pentru teren nici o despăgubire, astfel încât, neintrând legal în patrimoniul statului, nici nu se poate considera că face parte din domeniul public al statului, fiind prin aceasta inalienabil, astfel cum a susținut intimata.
Sub acest aspect, s-a susținut de către recurent, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Cu privire la cel de-al treilea considerent al instanței de apel, recurentul susține că textul art. 11 alin. 3 Legea nr.10/2001, în forma sa în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire, prevedea că în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea pentru terenul rămas liber, pentru cea ocupată de construcții noi și pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora măsurile fiind acordate în echivalent
Cum ipoteza exproprierii este exclusă, pentru că nu s-a făcut o expropriere, ci a avut loc o preluare abuzivă și cum nu se cunoaște la ce lucrări se referea Decretul de expropriere nr. 37/1971 pentru că el nu se află la dosar și RA ul Oficial SA nu deține acest act, care nu a fost publicat, este fără suport probatoriu teza reținută de instanța de apel, privind executarea lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea.
Textul legii 10/2001 mai vorbea despre realizarea de construcții noi, ori, rețelele ce se regăsesc pe terenul proprietatea recurentului, restituite prin Dispoziția Primarului General, nu sunt construcții noi, ci instalații.
Potrivit susținerilor recurentului, legiuitorul nu a avut în vedere ipoteza ocupării subteranului, așa încât motivul de nulitate invocat de nu exista la data emiterii Dispoziției. Or pentru a fi constatată nulitatea, era necesar ca motivul de nulitate să fie contemporan cu emiterea actului atacat.
Chiar dacă ulterior, legea a fost modificată, nu se poate constata nulitatea măsurii de restituire pe temeiul unei dispoziții ulterior introduse în lege, întrucât legea nu retroactivează, modificările la textul Legii nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile, astfel că textul alin. 3 din art. 11 în forma actuală nu poate constitui un fundament al admiterii cererii de constatare a nulității Dispoziției.
Sub acest aspect, a susținut recurentul, instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal (ipoteza avută în vedere nu se regăsește în textul art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001) sau, în orice caz, a aplicat greșit art. 11 alin. 3 din legea nr. 10/2001, motivul de modificare a deciziei, susținut astfel fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În ce privește cel de-al patrulea considerent reținut de instanța de apel, recurentul subliniază că nu există la dosar decretul de expropriere nr. 37/1971 pentru a putea verifica dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate. Această concluzie este una subiectivă, nu obiectivă și nu are nici un fundament legal, judecătorul nefiind îndrituit să se pronunțe decât asupra aspectelor dovedite ale cauzei.
Prin acest considerent, susține recurentul, s-au încălcat prescripțiile art. 129 alin.5 Cod procedură civilă, în sensul că instanța nu și-a exercitat rolul activ, față de pasivitatea A, care nu a manifestat prea mare interes în susținerea și probarea cererii sale și nu a dispus verificarea prevederilor decretului nr. 37/1971, pentru a se lămuri asupra aspectelor și lucrărilor vizate de acest act normativ, chiar așa nepublicat și ineficient cum indiscutabil era.
Și sub acest aspect, hotărârea este criticată ca fiind lipsita de temei legal, în baza art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs și Municipiul B prin Primarul General, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele:
Acțiunea reclamantului și decizia de emisă de pârât s-a întemeiat pe dispozițiile speciale ale legii 10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005, conform regulilor procedurale din acest act normativ, care reglementează o serie de incidente, între care și calitatea procesuală activă a persoanelor îndreptățite să invoce nereguli ale decizie de restituire.
Raportându-se la dispozițiile legii 10/2001 și ale normelor metodologice pentru a stabili cine este persoana îndreptățită să atace dispozițiile de restituire emise de Primarul General al Municipiului B, recurentul susține, în baza art. 26 alin. 3 și 4 din Legea 10/2001, respectiv a pct. 1. 6. din Normele Metodologice, cum și a anexei nr. 1 la acestea (modelul dispoziției de restituire) că decizia de restituire poate fi atacată de persoana îndreptățită în termen de 30 de zile de la data comunicării la secția civilă a Tribunalului, astfel că din coroborarea tuturor acestor dispoziții reiese că persoana îndreptățită la atacarea dispoziției este petentul, atât în cazul în care i-a fost respinsă cererea, cât și în cazul în care i s-a făcut o ofertă de restituire în echivalent, sau în cazul în care decizia de restituire îl nemulțumește.
Reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire potrivit legii nr. 10/2001, pentru a se prevala de disp. art. 26 întrucât legea 10/2001 este specială în comparație cu normele generale ale dreptului civil și procedural civil. Cum legea prevede expres persoanele care au calitatea procesuală activă de a contesta decizia de restituire, această sferă este restrânsă, neputând fi extinsă în lipsa unei dispoziții exprese.
Un argument în plus față de cele menționate se regăsește, susține acest recurent, în alte legi care au făcut obiectul restituirii unor proprietăți, cu referire expresă la dispozițiile legii 18/1991 privind fondul funciar. Potrivit susținerilor recurentului, în măsura în care prin Legea 10/2001 nu s-a menținut o astfel de dispoziție, se poate deduce că legiuitorul nu a intenționat să ofere posibilitatea contestării și terților.
Reclamanta nu are calitatea de a promova o astfel de acțiune, calitatea revenind persoanei beneficiară a deciziei de restituire, pârâta persoană fizică, care a formulat notificare în temeiul legii nr. 10/2001 și a beneficiat de dispozițiile legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin legea nr. 247/2005.
Reclamanta este terț față de procedura prealabilă administrativă obligatorie necontencioasă, având ca obiect restituirea în natură a imobilului litigios, finalizată cu emiterea dispoziției contestată emisă de Primarul General al Municipiului B, neavând deschisă calea contestării în justiție a acestei decizii, care presupunea existenta calității de persoana îndreptățită, care a adresat notificare în termenul de decădere prevăzut de lege, nemulțumită de modul de soluționare a notificării, conform art. 26 al. 3 Lg. 10/2001.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 (9) pr.civ.
În cauză a formulat întâmpinare intimata, atât la recursul declarat de pârâtul, cât și la cel declarat de MunicipiulB, solicitând respingerea acestora ca nefiind fondate, hotărârea recurată fiind legală sub toate aspectele.
Prin încheierea din 2.10.2008, Curtea a încuviințat recurentului și intimatei proba cu înscrisuri, respectiv obținerea și depunerea la dosar, de către cel dintâi, a Decretului de expropriere nr. 37/1971, iar în ce o privește pe intimată, înscrisuri din care să rezulte corespondența între fostul imobil situat în - -, actuala stradă H și ansamblul.
În baza admiterii acestor probatorii, a fost depus la dosarul cauzei Decretul de expropriere, conținând în copie extras și lista imobilelor expropriate, cu adresa de identificare a acestora și numele deținătorilor, precum și planurile zonale și, respectiv, adresa nr. -/18105/9.12.2008 a Direcției Generale de Dezvoltare, Investiții și Planificare - Direcția Evidență și Cadastrală din Primăria Municipiului
Potrivit acestei adrese, artera de circulație din sectorul 4 care începe cu B- - - și se termină în str. -, poartă denumirea de str. - în cauză a fost înființată la nivelul anului 1972 pe o secțiune din fostul traseu al arterei cu denumirea de str. - -. Prin restructurarea zonei, artera cu denumirea de str. - - a fost desființată. Urmare sistematizării zonei, artera de circulație cu denumirea Prelungirea - - a fost desființată, ulterior înființându-se care include o secțiune din fostul traseu al acestei artere.
Analizând actele și lucrările dosarului, având în vedere motivele de recurs formulate de cei doi recurenți, Curtea reține următoarele:
În ce privește recursul declarat de Municipiul B care a susținut nelegalitatea deciziei și sentinței pronunțate în cauză, contestând calitatea intimatei de persoană care să justifice un interes legitim, personal și actual, de a contesta decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001, față de care este terț, Curtea constată că acesta este nefondat, potrivit următoarelor argumente:
Problema de drept a calității - SA, terț față de decizia analizată, de a se putea îndrepta, pe calea dreptului comun, împotriva acesteia, a fost dezlegată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 38 din 23 ianuarie 2007 Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, pronunțată în primul ciclu procesual, decizie care nu a fost recurată și care se bucură de autoritate de lucru judecat pe aspectele deduse judecății în apelul declarat de - SA împotriva sentinței civile nr. 501/5.04.2006 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă.
S-a stabilit prin această decizie că obiectul cauzei nu este contestația îndreptată împotriva deciziei Primăriei Municipiului B emise în baza Legii nr. 10/2001, cale de atac ce ar fi atras competența specială de primă instanță a Tribunalului, că reclamanta este terț față de emitentul și beneficiarul dispoziției de restituire, pretinzând vătămarea drepturilor și intereselor sale legitime decurgând din contractul de concesiune, că dispoziția emisă constituie titlu de proprietate al beneficiarului, potrivit însăși dispozițiilor legii speciale, situație în care, potrivit principiului accesului liber la justiție, terțul este îndreptățit să acționeze pe calea dreptului comun, în cadrul unei acțiuni în anulare a acestei dispoziții.
Cum printr-o hotărâre ulterioară nu poate fi înfrântă autoritatea de lucru judecat în privința problemei de drept dezlegate prin această decizie, Curtea apreciază că motivele de recurs formulate de Municipiul B sunt în mod evident nefondate, astfel încât recursul acestei parți urmează a fi respins.
În ce privește recursul declarat de pârâtul, criticile acestuia, analizate în cele ce urmează, sunt considerate de asemenea ca fiind nefondate.
Astfel, în ce privește cea dintâi critică, potrivit căreia calitatea de concesionar al intimatei nu o îndreptățește pe aceasta să solicite constatarea nulității dispoziției de restituire, astfel că nu justifică un interes legitim și actual în formularea cererii, argumentele recurentul nu pot fi primite.
În mod greșit a susținut recurentul că titlul intimatei este unul precar, astfel că dreptul acesteia de a exploata rețelele nu este afectat de exercitarea sau existența dreptului de proprietate al recurentului, pornind de la analiza dreptului asupra terenului pe care sunt amplasate rețelele în discuție.
de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, etc. cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente constituie, potrivit listei anexă la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale.
Concesiunea acestor bunuri ce aparțin domeniului public al unității administrativ teritoriale reprezintă forma juridică, prevăzută de lege, prin care statul a decis asupra modului în care bunuri de natura și a celor analizate, pot fi exploatate în mod eficient.
Contractul de concesiune reprezintă, din această perspectivă, modul legal prin care proprietarul terenului - unitatea administrativ teritorială, în exercitarea atribuțiilor sale legale, a transferat către concesionara intimată dreptul de a exploata, în mod direct, pe riscul și pe răspunderea sa, bunurile, activitățile și serviciile publice care fac obiectul contractului, cum și dreptul de a folosi și de a culege fructele bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 și 2.
Posibilitatea juridică ce i-a fost acordată recurentului odată cu dispoziția prin care i-a fost restituit în proprietate terenul afectat interesului de utilitate publică concesionat intimatei, reprezintă nu numai premisa conflictului existent între părți dar și încălcarea de către concedent a drepturilor conferite concesionarului prin contractul de concesiune, situație în care, dată fiind calitatea de terț vătămat în urma acestei dispoziții, intimata reclamantă justifică interesul său legitim, personal, născut și actual în acțiunea în constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției de restituire.
Astfel cum în mod corect a subliniat și intimata prin întâmpinarea formulată în cauză, în conflictul dintre cele două drepturi a căror coexistență este imposibilă, câtă vreme dreptul exclusiv de proprietate al recurentului pârât exclude posibilitatea menținerii pe teren a rețelelor concesionate intimatei, orice mutare a acestora, astfel cum de altfel a și solicitat recurentul, într-o cauză aflată pe rol la acest moment, nu poate fi considerată o posibilitate juridică lăsată la latitudinea intimatei, câtă vreme ea echivalează cu efectuarea unui act de dispoziție cu privire la rețele.
În ce privește critică recurentului ce se bazează pe contestarea regimului juridic al terenului, de proprietate publică, prin excepție de la regula prevăzută de dispozițiile art. 6 alin.1 din Legea nr. 213/1998, argumentele acestuia sunt nefondate, deoarece:
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în privința căruia s-a dispus ulterior restituirea avea regimul juridic de bun aflat în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale, regim juridic care nu era contestat.
Măsurile dispuse prin Legea nr. 10/2001 au avut ca premisă însăși teza susținută de către recurent, a intrării abuzive a imobilului(elor) în proprietatea statului.
Așa fiind, obligațiile impuse unităților deținătoare ale imobilelor, ca fiind cele care urmau a dispune măsurile de reparație corespunzătoare pentru cei îndreptățiți la acordarea acestora, au fost circumstanțiate în funcție de o serie de criterii, între care și cele privind existența pe terenuri a unor construcții ridicate în mod legal, a unor lucrări de investiții de interes public aprobate, etc.
Dispoziția de restituire, prin urmare, trebuia să aibă în vedere toate aceste norme speciale, aplicabile situației de speță, iar măsurile dispuse se impuneau a fi unele legale, respectiv în sensul normelor speciale și nu contrare acestora.
Din această perspectivă, analiza, în contextul Legii nr. 10/2001, a legalității titlului de preluare a imobilului de către stat, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 este un demers inutil și neavenit, odată ce legea specială, reglementând măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, a impus respectarea unor reguli între care și cele privind ocrotirea dreptului de proprietate publică a statului, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 11.
Faptul că dispoziția de restituire în natură nu a avut în vedere (în parte) aceste reguli, nu reprezintă, astfel cum a susținut recurentul, o recunoaștere (mărturisire judiciară sau extrajudiciară) a caracterului abuziv a măsurii preluării, aspect care nu este contestat, ci o nerespectare de către unitatea deținătoare, a normelor speciale impuse de însăși legea pe temeiul căreia i s-au acordat recurentului măsurile reparatorii și, prin aceasta, o cauză de nulitate a dispoziției de restituire.
Pe de altă parte, însăși dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocate de către recurent, fac această distincție necesară, prin alin.2 potrivit căruia bunurile (preluate fără titlu) pot fi revendicate, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Or, situația de speță este cea în care bunul nu numai că face obiectul legii speciale - Legea nr. 10/2001, dar în temeiul acestei legi i-au fost și acordate recurentului măsuri reparatorii, astfel încât dreptul comun, înțeles acesta ca fiind reprezentat de Legea nr. 213/1998 nu mai poate fi aplicat, odată ce sunt aplicabile dispozițiile legii speciale.
Criticile recurentului privitoare la acele considerente ale deciziei potrivit cărora în cauză s-au dovedit susținerile reclamantei intimate în sensul că pe terenul restituit s-ar afla rețele și conducte de apă potabilă ce trebuie protejate, împreună cu zona de protecție legală, susținute de recurent în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin.5 Cod procedură civilă, nu pot fi primite în recurs.
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin.5 Cod procedură civilă,,Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".
Analiza materialului probator pe temeiul căruia instanța de apel și-a format convingerea asupra aspectelor anterior expuse nu poate face obiect al recursului, iar trimiterea pe care recurentul o face la dispozițiile anterior citate, exclusiv pentru a avea o bază în susținerea tezei încălcării sau aplicării greșite a legii, motiv de recurs prevăzut de art 304 pct. 9 Cod procedură civilă, este greșită, câtă vreme instituția recursului privește numai aspectele de legalitate și nu și cele de temeinicie a unei hotărâri.
este esențial a se reține în cauză, aspect dovedit prin materialul probator administrat, inclusiv expertize tehnice, este faptul că la data emiterii dispoziției de restituire contestată existau pe terenul restituit în proprietate recurentului instalații necesare deservirii unui complex de locuințe ce fusese construit în realizarea scopului exproprierii dispuse în baza decretului nr. 37/1971, pentru construirea cărora au fost emise acte de autorizare, respectiv rețelele de apă Dn 30 cm și Dn 150, cu zonele de protecție aferente, suprafața astfel ocupată din terenul în cauză fiind stabilită pe bază de expertiză la 557,07 mp.
Această suprafața de teren face parte din suprafața totală de 4.157 mp expropriată de la autoarea C, la fosta adresă Prelungirea - - nr. 1 care se regăsește, potrivit și actelor depuse în recurs, în suprafața aferentă actualului complex de locuințe denumit, având corespondent în- și 5, la care se găsesc cele două parcele de teren, totalizând 1824 mp, restituite recurentului.
Că realizarea acestor rețele s-a efectuat odată cu ridicarea ansamblului de locuințe este un fapt dovedit în cauză, în baza proceselor verbale de recepție încheiate în anul 1973 și a schițelor aferente, datate, pe care sunt trasate conductele amplasate.
Actele datate din perioada 1971 - 1973, de construire a ansamblului de locuințe, nu lasă nici o îndoială în privință punerii în aplicare a decretului de expropriere, în perioada imediat următoare emiterii acestuia, fiind fără suport susținerea recurentului potrivit căreia preluarea de la fosta proprietară a terenului și construcției aflate pe acesta ar fi avut loc abia în anul 1974, situație în care, potrivit acestuia, lucrările nu s-ar fi putut efectua, în mod obiectiv.
Această susținere se bazează pe un act emis de, adresa nr. 1265/30.10.2001, al cărei conținut este însă unul complet diferit de ceeace a încercat să evidențieze recurentul.
Potrivit acestei adrese, din care Curtea reține că unitatea emitentă nu avea nici măcar cunoștință de situația juridică reală a imobilului, Decretul de expropriere care a stat la baza preluării este situat la nivelul anului 1974, ceeace nu corespunde realității și nu se face vorbire de existența nici unui proces verbal de predare-primire, așa cum a susținut recurentul.
În ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, criticat de recurent din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că instanța de apel a aplicat corect legea, în sensul voit de legiuitor și corespunzător dispozițiilor pe care aceasta le conținea la momentul emiterii dispoziției de restituire.
Modificarea dispozițiilor art. 11 alin.3 din lege, efectuată prin Legea nr. 247/2005, nu a fost dictată de o omisiune a legiuitorului ci din nevoia de clarificare a situațiilor ivite pe parcursul punerii ei în aplicare, dispozițiile modificatoare, referitoare la,alte amenajări de utilitate publică" având un caracter explicativ.
Legea conținea și în forma ei inițială suficiente elemente care să excludă de la restituirea în natură a terenurilor pe care s-ar fi aflat rețele utilitare de gaze, apă, termoficare și altele asemenea, câtă vreme acestea fac parte din categoria de construcții,necesare în vederea bunei utilizări" a construcțiilor noi efectuate pe terenuri, sintagmă pe care o conținea inițial.
Prin urmare, în cauză nu se pune problema unei aplicări retroactive a unor dispoziții noi ale Legii nr. 10/2001, ci a aplicării corecte a legii, astfel cum a fost aceasta edictată încă de la momentul apariției ei, astfel încât motivul de recurs este nefondat.
În ce privește ultimul motiv de recurs, privitor la absența din dosar a Decretului care a stat la baza exproprierii, Curtea reține că însuși recurentul a depus acest decret ale cărui dispoziții arată în clar scopul pentru care s-a dispus exproprierea, iar probele administrate confirmă îndeplinirea acestui scop, respectiv realizarea unui complex de locuințe,
În raport de aceste considerente, Curtea constată nefondate criticile aduse de recurentul pârât prin motivele de recurs, astfel încât și acest recurs va fi respins, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva Deciziei civile nr. 894 A/27.06.2008 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, de către recurenții pârâți și MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL, în contradictoriu cu intimata SA.
Ia act că nu se solicită cheltuieli
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
.red./2 ex.
Tribunalul București S. a III-
I
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe
recurent, recurent MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL
și pe intimat - B A, având ca obiect
anulare act
împotriva deciziei numărul
La apelul nominal făcut în ședința publică
lipsind:
- recurent Pârât - MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL
- recurent Pârât -
- intimat Reclamant - - B
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează
INSTANȚA
Asupra cauzei de față / deliberând asupra apelului / recursului declarat împotriva. constată următoarele
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Pronunțată în ședința nepublică de la 19 Februarie 2009
04 Mai 2009
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
