Anulare act. Decizia 128/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2173/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.128
Ședința publică de la 18.02.2010.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții reclamanți - și, împotriva sentinței civile nr. 898 din 24.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți - și - și cu intimații chemați în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, NORD, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - anulare act (nulitate contract vânzare cumpărare).
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 11.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07.02.2008 la Judecătoria Sectorului 1 B, declinată ulterior la Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 4911 din 26.03.2009, reclamanții și, au chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate preluarea abuzivă de către stat a imobilului situat în B,--38,. 3,. 9, sector 1, să dispună nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, cu privire la acest imobil, pentru fraudarea la lege și urmare comparării titlurilor de proprietate, să oblige pârâtul să le lase apartamentul în discuție în deplină proprietate și posesie.
La termenul din 13.03.2008, Judecătoria Sectorului 1 B, constatând că pârâtul nu are capacitate procesuală de folosință, fiind decedat ulterior introducerii acțiunii, a dispus introducerea în cauză în această calitate a moștenitorilor săi numiții și.
În motivarea acțiunii întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu, proprietatea lor, în baza contractului nr. 11907 pentru construirea de Locuințe Proprietate Personală, încheiat la 29 decembrie 1970 trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 conform Deciziei nr. 304/23.03.1982 a, act normativ ce contravenea prevederilor constituționale, astfel încât statul nu a deținut niciodată un titlu valabil pentru acesta.
Odată cu apariția Legii nr. 112/1995, respectivul imobil a fost înstrăinat de către stat pârâtului, contractul încheiat cu acesta având o cauză ilicită, încheierea lui făcându-se în scopul fraudării dreptului de proprietate al reclamanților.
În aceste condiții, reclamanții au arătat că în urma comparării titlurilor de proprietate ale pârâților, titlul lor este mai bine caracterizat în raport de cel al pârâtului, care a cumpărat de la un neproprietar, motiv pentru care acesta urmează a fi obligat să le predea în proprietate apartamentul în litigiu.
La termenul din 7.03.2008, pârâții au formulat în cauză o cerere reconvențională și o cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B prin Primarul General, a SC Nord SA și a Ministerului Finanțelor Publice, acesta din urmă depunând la 08.04.2008 o cerere de chemare în garanție a SC Nord SA, soluționarea acestora fiind disjunsă de tribunal prin încheierea din 24.06.2009.
Prin sentința civilă nr.898/24.06.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea preluări de către Stat a apartamentului nr. 9 din B,--38, sector 1, formulat de reclamanții - pârâți și, în contradictoriu cu pârâții - reclamanți - și - și cu chemații în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMAR GENERAL, SC NORD SA și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii ca neîntemeiate, a dispus soluționarea cererilor de chemare în garanție și a cererii reconvenționale și a obligat reclamanții la 3.500 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut, în ce privește primul capăt de cerere al acțiunii referitor la constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, că pârâții chemați în judecată nu au calitate procesual pasivă în cauză, soluționarea aceste cererii cereri urmând a se face în contradictoriu cu persoana obligată din punct de vedere juridic, în cadrul acestui raport creat între reclamanți și stat, iar nu în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.
În ce privește celelalte capete de cerere ale acțiunii, tribunalul a constatat că în cauză nu a fost în nici un mod dovedită existența fraudei la lege în privința contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, încheierea acestuia făcându-se în condițiile prevăzute de actul normativ mai sus menționat.
Urmare respingerii primului capăt de cerere al acțiunii privind constatarea preluării în mod abuziv a imobilului de către stat ca efect a aplicării Decretului nr. 223/1974, tribunalul a constatat că în aceste condiții, operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale părților a rămas fără obiect, motiv pentru care a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Împotriva sentinței civile nr.898/24.06.2009 au formulat apel reclamanții și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, considerând că se impune aplicarea prevederilor art.297 alin.1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții reclamanți au susținut:
1.Instanța de fond nu a intrat deloc în cercetarea fondului, deși, chiar în situația în care a fost respins primul capăt de cerere, privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, instanța avea obligația să se pronunțe motivat pe capătul de cerere privind compararea titlurilor de proprietate ale părților și nu să se rezume doar la respingerea acestuia, condiționându-l de respingerea primului capăt, deși între acestea, în mod evident, nu există o interdependență.
2.Caracterul abuziv al preluării imobilului în cauză a fost constatat prin însăși Legea nr.247/2005, care prevede că toate preluările de după 6 martie 1945 au fost masuri abuzive. Instanța de judecată nu avea logic cum să respingă primul capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, ci cel mult, în lumina noilor modificări legislative, ca fiind lipsit de interes.
Mai mult chiar, statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca parte împotriva căreia se putea pronunța o hotărâre în acest sens, a fost scos din prezenta cauză chiar de către instanță, prin disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, de cererea principală.
Cu atât mai mult, chiar dacă primul capăt de cerere a fost respins, nimic nu împiedică instanța să procedeze la analizarea celui de-al treilea capăt de cerere, bazat pe compararea titlurilor de proprietate, aceasta deoarece, în logica instanței de fond, titlul chiriașilor deveniți proprietari, ar fi provenitad absurdumde la un"vero dominus"- adică statul, care în realitate este un"non dominus".
Solicită ca în judecarea prezentului apel să se aibă în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/09.06.2008, publicată în Monitorul Oficial Partea 1, nr.108/23.02.2009, precum și modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.1/30.01.2009 publicată în Monitorul Oficial nr.63/03.02.2009 - decizie anexată motive de apel.
Apelanții susțin că sunt proprietarii imobilului situat în B,--38,. 3,. 9, sector 1, care a fost dobândit în baza Contractului nr.11.907 pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală, încheiat cu Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală, din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului B, la data de 29.12.1970 și că titlul lor de proprietate asupra acestui imobil nu a fost desființat niciodată, statul preluând în mod abuziv imobilul fără titlu valabil, având în vedere faptul că Decretul nr.223/1974 în baza căruia s-a preluat abuziv apartamentul nu poate constitui titlu valabil de proprietate, întrucât contravenea atât Constituției din 1948, care garanta dreptul de proprietate particulară și egalitatea cetățenilor în fața legii, exproprierile pentru utilitate publică făcându-se în baza unei legi cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, stabilită de justiție, cât și dispozițiilor Codului Civil, art. 481, în vigoare la acea dată, și prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România este parte.
Având în vedere aceste considerente, față de accepțiunea dată noțiunii de "titlu valabil", prevăzuta de art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, care reglementează că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției, este evident că imobilul care formează obiectul cererii a fost preluat fără titlu valabil. Acest aspect, la momentul actual este indiscutabil, doar că instanța de fond l-a ignorat cu desăvârșire, așa cum s-a arătat anterior.
Mai mult, Decizia de confiscare nr. 304/23.03.1982 a este un act abuziv al unui organ local și aceasta nu a fost comunicată proprietarilor. Așadar nici măcar nu au fost respectate dispozițiile Decretului nr.223/1974. Lipsa comunicării deciziei, (condiție esențială pentru ca decizia să fie definitivă și executorie), afectează transferul dreptului de proprietate, titlul apelanților nefiind niciodată desființat. Prin aceasta consideră apelanții că au făcut pe deplin dovada caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și în consecință pe toată această perioadă, de la momentul preluării până în prezent, au calitatea de proprietari asupra imobilului în cauză.
Instanța de fond însă, fără nici o bază legală, motivează căîn cauză nu a fost în nici un mod dovedită existența fraudei la lege în privința contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, încheierea acestuia făcându-se în condițiile prevăzute de actul normativ mai sus menționat.
Prima instanța ignoră total principiulnullum est, nullum producit effectum. Mai mult, este foarte evident că titlul de proprietate al pârâților este lovit de nulitate absolută, întrucât statul a vândut un bun al altuia, el neavând un titlu valabil, încălcându-se astfel și principiul de drept nemo dat quod non habet.
În ceea ce îi privește, apelanții sunt proprietarii unui bun în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional, precum și ai unui bun actual deoarece, așa cum au mai arătat, dreptul lor de proprietate nu a fost desființat niciodată și nici nu a fost pierdut niciodată, întrucât dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, statul preluând în fapt numai posesia imobilului respectiv iar nu și proprietatea asupra acestuia. În ceea ce-i privește pe pârâți, nu pot considera că aceștia au un bun în sensul art.1 al Primului Protocol adițional deoarece aceștia au dobândit bunul de la un neproprietar.
De asemenea, urmare modificării Legii nr.10/2001 prin Legea ne.1/2009 terții dobânditori, în speța pârâții din prezenta cauză, au dreptul ca în situația pierderii imobilului ca urmare inclusiv a unei acțiuni în revendicare sau a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare, să obțină restituirea prețului de piață al imobilului de care au fost deposedați, lucru pe care aceștia l-au și solicitat în cuprinsul întâmpinării, cererii reconvenționale și al cererii de chemare în garanție.
În prezenta cauză, reiterează faptul că în cadrul acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, titlul apelanților este preferabil,aceștia fiind proprietarii de necontestat ai imobilului situat în B,--38,. 3,. 9, sector 1, față de titlul pârâților reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință și dobândit de la stat, care nu a avut niciodată un drept de proprietate valabil asupra acestui imobil.
Apreciază că prin aceasta nu este încălcat în cauză principiul securității raporturilor juridice, în sensul că nu ne aflăm în prezența unei rediscutări a unei soluții definitive date în vreun litigiu anterior cu privire la dreptul de proprietate al pârâților, cu precizarea că titlul de proprietate al pârâților nu avea cum să se consolideze prin împlinirea termenului în care putea fi invocată nulitatea actului de vânzare-cumpărare, aceasta consolidare putând fi posibilă numai ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care să le fi fost recunoscut pârâților dreptul de a păstra imobilul a cărui revendicare o solicită.
Introducerea unei acțiuni, întemeiată pe dispozițiile art.480-481 Cod civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care are drept finalitate constatarea nevalabilității titlului statului, și implicit al pârâților, urmată de retrocedarea bunului, inclusiv cu consecința constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu tinde să eludeze dispozițiile Legii nr.10/2001.
Trebuie reținut faptul că acțiunea în revendicarea imobiliară este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, astfel că nu poate fi refuzat accesul la justiție al cetățenilor, pe motiv ca datorită intervenției unor legi speciale de reparație, în speță Legea nr. 10/2001, accesul la justiție nu mai poate fi permis.
Legea nr. 10/2001 a instituit în realitate o cale pur administrativă, ce constituie o alternativă oferită cetățenilor pentru redobândirea proprietăților și nu instituie o obligație în sarcina acestora cu privire la calea ce trebuie urmată.
Nicăieri în cuprinsul actelor legislative în vigoare nu se prevede expres faptul că odată cu apariția Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480-481 din Codul civil, este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.
Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar, lucru pe care apelanții l-au făcut cu prisosință.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, principiul "restitutio in integrum", ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art.480-481 Cod civil.
Prin Legea nr. 10/2001, s-au instituit măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil. Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură, făcând dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite.
Prin urmare, apelanții - reclamanți se află în situația în care dreptul lor de proprietate, actual și necontestat se bucură de protecția oferită de dispozițiile art.480 și art.481 din Codul civil.
Față de toate aceste considerente, solicită admiterea apelului, desființarea în totalitate a sentinței atacată și retrimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea judecării capetelor de cerere ale acțiunii introductive de instanță, întrucât instanța nu a făcut o cercetare amănunțită a fondului, limitându-se doar la a respinge toate capetele de cerere ca neîntemeiate, fără nici o motivare logică și legală.
Intimații pârâți, nu au formulat întâmpinare.
La termenul de judecata din data de 11.02.2010, aceștia au depus la dosar, concluzii scrise.
În apel, nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului în limitele criticilor formulate, și prevederilor legale incidente în cauza, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.
Apelanții susțin că în mod greșit cererea pe care au formulat- având acest obiect a fost respinsa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, câtă vreme pe de parte, statul român a avut calitatea de parte în litigiul soluționat prin sentința civilă apelată iar pe de altă parte, că demersul lor procesual, era întemeiat pe prevederile legii nr. 247/2005, situație în care se putea constata, cel mult că cererea cu acest obiect este lipsita de interes, de vreme ce ex lege, se constata caracterul abuziv al preluării imobilului revendicat.
Critica astfel formulată este fondată, din perspectiva următoarelor considerente:
În fapt, prin cererea formulată, cei doi reclamanți au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului pe care au înțeles sa îl revendice pe calea acțiunii de față, de către statul român.
Acțiunea în constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie, prin urmare, reclamanții care acționează în considerarea unui drept subiectiv propriu, aveau obligația de a se îndrepta numai împotriva aceluia care are o obligație corelativă respectivului drept pretins, respectiv împotriva acelui subiect de drept, în raport de care se susține că i- deposedat abuziv.
Pe de altă parte, cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecății și părțile față de care înțelege să își stabilească drepturile, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret fiecare pretenție a părților angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluție definitivă pentru situația litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor administrate în cauză-și de drept-rezultat al incidenței normelor de drept specifice raportului juridic litigios.
Verificând din această perspectivă acțiunea formulată de cei doi reclamanți, curtea reține că într-adevăr, în partea introductiva cererii existente la fila 3 dosar nr- al Judecătoriei Sector 1 B, aceștia au precizat că formulează acțiunea în contradictoriu cu pârâtul, pentru ca în alineatul următor, să solicite constatarea preluării abuzive apartamentului cumpărat în temeiul legii nr. 112/1996, de către acest pârât, de către statul român.
Potrivit art. 129 din Codul d procedură civilă, instanța este obligată să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului și pentru prevenirea oricărei greșeli în cunoașterea faptelor.
În aplicarea acestui principiu, câtă vreme în mod vădit, în raport de cele reținute anterior, cererea introductivă prezenta deficiențe, sub aspectul precizării cu acuratețe a cadrului procesual subiectiv pasiv, deși fusese formulată de un avocat, iar aceste deficiențe, așa cum rezultă din verificarea integralității actelor de procedura efectuate în cauză, nu fuseseră remediate, deși trecuse un interval de timp considerabil de la momentul înregistrării acțiunii pe rolul Judecătoriei sector 1 B și până la momentul declinării competentei de soluționare a cauzei de către aceasta instanța în favoarea Tribunalului București, timp în care reclamanții, beneficiaseră de asistență juridică calificată, instanța de fond, legal investită din punct de vedere al competentei materiale, avea obligația să pună în discuția părților, cu prioritate, această împrejurare și numai în urma stabilirii cu certitudine intenției reale titularilor acțiunii principale, să procedeze la analiza pe fond a acestei cereri.
Aceasta întrucât, în lumina principiului disponibilității procesului civil, este la latitudinea reclamantului, alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate împlinirii finalității urmărite, astfel că inițiativa atragerii într-un proces deja format, a unor părți și soluționarea unor capete de cerere, în contradictoriu cu acestea, chiar dacă acestea, ca urmare însă a demersului procesual al părții adverse, figurează deja în proces, nu poate constitui decât atributul exclusiv al părților titulare ale acțiunii, instanța de judecată neputând ea, cu de la sine putere, să procedeze, din oficiu, la soluționarea cauzei, în contradictoriu cu alte persoane, decât cele împotriva cărora înțeles să se îndrepte, neechivoc, reclamantul și să se substituie reclamantului pentru stabilirea cadrului procesual.
În același timp, stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanța de fond deoarece, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) proc.civ. în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
În consecință, deși curtea nu poate primi susținerile apelanților în sensul că prima instanța avea obligația de a proceda la soluționarea acestui capăt de cerere în contradictoriu cu statul român, care fusese atras în proces, exclusiv ca efect al formulării cererii reconvenționale, critica apare ca fondată în raport de considerentele anterior expuse referitoare la conținutul concret al cererii deduse judecații și a obligațiilor instanței decurgând din exercitarea rolului activ al acesteia.
În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a cererii având ca obiect revendicarea.
Critica este fondată.
Din analiza petitului cererii cu care fost investită prima instanță, se reține că reclamanții au înțeles să deducă judecații acțiune complexă, formulând trei capete de cerere distincte, respectiv: să se constate că preluarea imobilului - apartament situat în B, str. - -, nr. 36-38,.3,. 9, sector 1, în temeiul decretului 223/1974, de statul român, fost abuzivă; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr. 112/1996, între Primăria Municipiului B și, având ca obiect imobilul anterior menționat, pentru fraudă la lege; să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate - exhibate de reclamanți și de către pârâtul,și pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie către reclamanți, imobilul revendicat, reclamanții invocând în acest sens că titlul de care se prevalează este mai bine caracterizat, întrucât titlul pârâtului provine de la un neproprietar.
Verificând considerentele sentinței civile apelate, rezultă că analizând această acțiune, instanța de fond reținut că întrucât primul capăt de cerere a fost formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, impunându-se astfel fi respins, capătul de cerere având ca obiect revendicarea fiind respins, ca rămas fără obiect, prin raportare la soluția data primului capăt de cerere.
Curtea reține însă că, plecându-se de la prevederile art. 480 din Codul civil, în practică și în doctrină, s-a statuat în mod constant că acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procesual prin care proprietarul unui bun individual determinat cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată solicitând restituirea în natură, încercând să-și recapete dreptul de proprietate asupra bunului și să obțină posesia asupra acestuia.
Este de asemenea de precizat că în aceasta materie, a fost pronunțată, ca urmare constatării existentei unei practici neunitare la nivelul instanțelor de judecată, decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a statuat, atât în ceea ce privește posibilitatea unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil dar și în ceea ce privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativă la legea specială, nu poate fi exclusă în toate cazurile, însă, așa cum instanța europeană a stabilit, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și,ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prin aceeași decizie, s- concluzionat în sensul că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar ca instanțele de judecată, să procedeze nu numai la compara titlurilor părților, dându-se preferință titlului celui mai caracterizat ci de a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În același timp, în conformitate cu art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
În raport de aceste statuari obligatorii, câtă vreme,în cauză, reclamanții și-au configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecata, în scopul valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat - prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 din Codul civil, susținând că titlul acestora asupra bunului revendicat nu a fost niciodată desființat, și în consecință au calitatea de deținători ai unui bun, ceastă acțiune impunea așadar instanței de fond o analiza complexă a raportului juridic litigios dedus judecații, din perspectiva criteriilor expres menționate în decizia în interesul legii, inclusiv calității celor doi reclamanți de a fi titularii unui bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului și verificarea în cauză existenței elementelor definitorii ale acțiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva legislației interne cât si practicii Curții Europene Drepturilor Omului.
Cum în cauză, prima instanța nu procedat astfel, ci analiza sa, în ceea ce privește cererea având ca obiect revendicarea imobilului, a fost limitată, fiind întemeiată exclusiv pe soluția pronunțată în ceea ce privește primul capăt de cerere, această acțiune fiind soluționată, în temeiul unei excepții de fond - excepția rămânerii fără obiect acțiunii în revendicare, având în vedere și considerentele expuse anterior în analiza primei critici formulate în apel, curtea constată ca fiind fondat și acest motiv de apel.
Pe de altă parte, curtea retine că în prezenta cale de atac cei doi reclamanți au inteles sa formuleze critici și în ceea ce privește modul de soluționare a cererii având că obiect constatarea nulității titlului pârâților, critica a căror dezlegare se afla în strânsa interdependenta cu modul de soluționare primului capăt de cerere.
În raport de toate aceste considerente, având în vedere prevederile art. 296 și art. 297 alin. 1 din Codul d procedură civilă, precum și limitele devoluțiunii stabilite prin formularea apelului, ca și necesitatea soluționării unitare a cauzei și a respectării dreptului la un proces echitabil al tuturor părților, curtea va admite apelul, va desființa în parte, sentința civila apelată, și în consecința, va trimite cauza spre rejudecarea acțiunii principale la aceeași instanță - Tribunalul București, care va proceda la rejudecarea acesteia, urmând a se preocupa cu prioritate de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin raportare la întregul petit al acțiunii deduse judecații.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței apelate referitoare la disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție-aspecte care nu au făcut obiect al apelului.
De asemenea, în rejudecare, va fi analizată, în raport de modul de soluționare fondului pretențiilor deduse judecații și implicit stabilirii culpei procesuale părților și cererea intimaților de obligare apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți și, cu domiciliul ales la, în B, str.-.- nr.22,.2, sector 1, împotriva sentinței civile nr.898/24.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și, domiciliați în B,--38,.3,.9, sector 1 și cu intimații - chemați în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, cu sediul în B,-, sector 5, SC " NORD" SA, cu sediul în B,-, sector 1 și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, str.-.-. nr.13, sector 2.
Desființează sentința civilă apelată, în parte.
Trimite cauza spre rejudecarea acțiunii principale la aceeași instanță, Tribunalul București.
Menține restul dispozițiilor sentinței referitoare la disjungerea cererii reconvenționale și cererea de chemare în garanție.
Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
MARI
GREFIER
Red.
.//
2 ex./16.03.2010
TB-3 -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie
