Anulare act. Decizia 141/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(365/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 141
Ședința publică de la 24 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelantul-reclamant, de apelanții-pârâți, și de către apelantul chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1480 din 02.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, și
are ca obiect - anulare act, nulitate contract vânzare-cumpărare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 10 februarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 17 februarie 2010 și apoi la 24 februarie 2010, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă sub nr. 3312/2002, reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primar General, și, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 638/112 din 08 mai 1997, 557/112 din 14 mai 1997 și nr.1522/112 din 25 septembrie 1997 și să fie obligați pârâții să predea reclamantelor imobilul din B,-, sector 1, în deplină proprietate și posesie.
Pârâții și au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat, în cazul admiterii acțiunii, obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de către pârâți la imobil.
Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a SC SA în solidar cu Primăria Municipiului B, solicitându-se restituirea valorii de circulație a garsonierei, iar în subsidiar prețul reactualizat în funcție de rata inflației și de dobânda legală.
Prin sentința civilă nr. 281/2004, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2091/2004 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă, a fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost admisă acțiunea, s-a constatat nulitatea celor trei contracte de vânzare - cumpărare și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâții, și Municipiul B care a fost admis prin decizia civilă nr. 196/2007 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă, s-a casat decizia civilă nr. 2091/2004 a Curții de Apel București - Secția a IV a Civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta, a fost desființată sentința nr. 281/2004 a Tribunalului București - Secția a IV a Civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.
În motivarea deciziei, instanța de recurs a arătat că în raport de decesul numitei instanța avea obligația să pună în discuția părților suspendarea judecării cauzei până la data introducerii în cauză a moștenitorilor sau indicarea acestora și introducerea lor în cauză.
Dosarul a fost înregistrat spre rejudecarea fondului la Tribunalul București - Secția a IV a Civilă sub prezentul număr -.
În raport de decizia instanței de casare, tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de moștenitoare a defunctei a numitei lIiescu, conform cererii formulate de către reclamantă (fila 15 dosar fond), iar această pârâtă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu are calitatea de moștenitoare a defunctei.
La data de 20 decembrie 2007, pârâții și-au precizat cererea de chemare în garanție, formulată în cadrul primului ciclu procesual, în sensul că au solicitat valoarea reactualizată a prețului plătit în temeiul contractului de vânzare - cumpărare și că au înțeles să renunțe la judecată cu privire la daunele interese constând în sporul de valoare adus imobilului între momentul achiziționării și cel al evingerii și cu privire la obligarea chemaților în garanție să restituie cheltuielile necesare și utile făcute cu apartamentul.
Prin Încheierea din 22 mai 2008, tribunalul a constatat că pe parcursul desfășurării procesului, a intervenit contractul de vânzare - cumpărare nr. 391/2006, încheiat între reclamantă și numitul, prin care s-a transmis acestuia întregul imobil, în care se află și apartamentele revendicate, astfel încât tribunalul a constatat că a operat o transmisiune a calității procesuale active de la reclamantă la, care dobândește în cauză calitatea de reclamant.
Prin sentința civilă nr. 1480 din 02 octombrie 2008, Tribunalul București - Secția a IV Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâților Municipiul B prin Primar General, și chemații în garanție Municipiul B prin Primar General și SC SA; a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, corp A,. 1,. 3, sector 1; a obligat pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, parter, sector 1; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr- și -, ca neîntemeiat; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții și, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție precizata formulata de pârâții și; a obligat chematul în garanție Municipiul B să restituie pârâților și prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei/rol prin aplicarea indicelui anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007; a obligat chematul în garanție SC SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei/rol, actualizat cu indicele de inflație; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei lIiescu, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.
În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că pârâta nu are calitate procesuală pasivă întrucât între reclamant și pârâtă nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.
În acest sens tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 8949/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr-, definitivă și irevocabilă s-a dispus anularea testamentului autentificat sub nr. 1264 din 03 martie 1997 la Biroul Notarului Public " G" prin care defuncta îi lăsa pârâtei apartamentul situat la parterul imobilului din B,- sector 1, ce face obiectul acțiunii de față și la care se referă decizia de casare.
În consecință, atâta timp cât a fost anulat testamentul prin care pârâta fusese instituită ca moștenitoare a defunctei, chiar printr-o acțiune promovată de către fosta reclamantă, pârâta nu își mai justifică în cauză calitatea de moștenitor al defunctei și deci nu mai poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Susținerea fostei reclamante, în sensul că pârâta are calitatea de moștenitor a defunctei, calitate ce rezultă din sentința civilă nr. 509/2001 a Judecătoriei Sector 1 B, este neîntemeiată, întrucât această sentință a avut în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești prin care a constatat că de pe urma defunctei a rămas în calitate de legatar cu titlu particular pârâta lIiescu, chiar testamentul autentificat sus menționat care ulterior a fost declarat nul printr-o altă hotărâre judecătorească.
În lipsa unei alte persoane chemate în judecată de către reclamanți în calitate de moștenitoare a defunctei, în mod evident tribunalul nu a putut decât admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare este nefondată pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reținut că potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
În speța dedusă judecății, apartamentele care formează obiectul contractelor a căror anulare s-a solicitat au fost cumpărate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, respectiv în data de 14 mai 1997 (apartamentul situat la parter, dobândit de pârâții prin contractul de vânzare - cumpărare nr-) și la data de 25 septembrie 1997 (apartamentul situat la etajul 1, dobândit de pârâta prin contractul de vânzare - cumpărare nr.-).
Susținerile reclamantului în sensul că aceste contracte de vânzare - cumpărare sunt nule sunt nefondate deoarece valabilitatea acestora este condiționată conform art. 9 din această lege doar de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege și de calitatea de titular de contract și ocuparea imobilului în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.
Totodată, chiar dacă reclamanții ar fi depus în baza Legii nr. 112/1995 o cerere de restituire în natura a întregului imobil, înregistrată sub nr. 422 din 09 mai 1996 aceasta nu putea fi admisă întrucât Legea nr. 112/1995 precizează în mod expres că se putea restitui în natură numai apartamentele libere sau cele în care locuiau fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, nu însă și cele care erau ocupate de către chiriași, pentru care autorii reclamantului nu putea primi decât despăgubiri.
Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, instanța a reținut că pârâții nu au primit nici un fel de notificări directe sau efectuate prin executorul judecătoresc prin care să li se aducă la cunoștința intenția reclamanților de a-și redobândi proprietatea, nu au avut procese anterioare cu aceștia și nici nu li s-a adus la cunoștință despre existența vreunui proces privind imobilul în cauză.
Așadar, în momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare subdobânditorii au fost de bună - credință, aceasta fiind prezumată, reclamantul fiind cel care trebuia să răstoarne prezumția conform art. 1169 alin. 2 Cod civil.
În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicare, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 751/2000 a Curții de Apel București - Secția a III a Civilă a fost admis apelul declarat de către fostele reclamante și împotriva sentinței civile nr. 751 din 19 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, s-a schimbat în tot sentința în sensul că a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului B să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, sector 1, iar această hotărâre a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondată a recursului prin decizia civilă nr. 5006/2001 a Curții Supreme de Justiție - Secția Civilă.
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr-, SC SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâților și locuinta situata în B,-, parter, sector 1, în suprafață utilă de 26,24 mp. și teren de sub construcție în suprafață de 12,51 mp. în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. -, SC SA în calitate de vânzătoare, a vândut pârâtei locuința situata în B,-,. 1,. 3, sector 1, în suprafață utilă de 22,48 mp. și teren de sub construcție în suprafață de 17,92 mp. în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamantul cât și pârâții, pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Or, în speța dedusă judecății, titlul autorului reclamantului este anterior, cu data mai veche (1940) față de cel al statului și oricum titlul statului nu este valid (vezi considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanții sunt cei care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu pârâții.
În consecință, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul a considerat că titlul reclamanților este preferabil în raport de titlul pârâtei care este ulterior și nu provine de la adevăratul proprietar, astfel încât în temeiul art. 480 cod civil a admis acțiunea formulată, a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, corp A,. 1,. 3, sector 1, și a obligat pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, parter, sector 1.
Această soluție dă expresie optimă și principiului echității întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către reclamant al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate iar reclamantul ar fi expus în aceste condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile.
Adoptarea punctului de vedere al pârâților în sensul respingerii acțiunii ar genera totodată perpetuarea situației juridice create prin abuz și violență morală de către regimul comunist, contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale conform cărora nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.
În cazul pe care îl analizăm, titlul subdobânditorului de bună - credință provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Rezultă că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorul de bună - credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății.
Este adevărat că prin decizia nr. 33 Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod de procedură civilă s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamanților și nu posibilitatea restituirii în natură, însă această decizie trebuie avută în vedere doar dacă nu sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care convenția are prioritate.
Ori, în speța dedusă judecății Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mai multe decizii (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea și împotriva României, hotărârea Buttu contra României, Grădinaru contra României, etc.) ca statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
În aceste hotărâri, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună - credință a unui bun al altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate a reclamantului, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Ori, în speța dedusă judecății, reclamantul deține o hotărâre judecătorească ulterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Municipiul B (Consiliul General al Municipiului B) prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și prin care a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului B să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată trebuie admisă în raport de practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de către pârâții, aceasta este neîntemeiată întrucât aceștia nu au administrat nici o probă din care să rezulte eventualele îmbunătățirii efectuate de pârâți la imobil.
În consecință, în raport de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conform cărora foștii chiriași au dreptul la restituirea prețului actualizat, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâții și (fila 33 din dosar 3312/2002 inițial și fila 69 din dosar nr-) și a obligat chematul în garanție Municipiul B să restituie pârâților și prețul actualizat al sumei de 6.711.012 lei rol prin aplicarea indicelui anual de inflație calculat potrivit art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, fac vorbire de un fond extrabugetar constituit din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, acest comision rămânând în contul mandatarului SC SA, motiv pentru care a obligat chematul în garanție SC SA să restituie pârâților comisionul de 1% din prețul de vânzare al apartamentului de 67.110 lei/rol, actualizat cu indicele de inflație.
Totodată, s-a menționat că prin cererea de chemare în garanție precizată (fila 69 din dosarul nr-) pârâții au solicitat doar obligarea chematului în garanție la plata valorii reactualizată a prețului din contractul de vânzare - cumpărare, însă nu și-au mai menținut capătul de cerere privind obligarea pârâților la daune interese constând în sporul de valoare adus imobilului între momentul achiziționării și cel al evingerii, astfel încât tribunul a pronunțat doar în limitele investirii.
Împotriva acestei sentințe civile nr. 1480 din 02 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV Civilă, în dosarul nr-, au declarat apel pârâții și.
Apelanții solicită să se contate că hotărârea atacată este nelegală prin prisma faptului că prima instanță a omis cu desăvârșire să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității ce a fost invocată de către aceștia încă din data de 14 februarie 2008 prin concluziile scrise depuse la acea dată. Au învederat expres instanței faptul că susțin această excepție la primul termen după repunerea pe rol a cauzei, iar tribunalul a dispus unirea excepției cu fondul. În mod paradoxal însă, instanța nu a mai pus în discuția părților această excepție la termenul la care s-a dat cuvântul în dezbateri, împrejurare care rezultă chiar din încheierea de la ultimul termen de judecată, încălcând astfel dispozițiile art.152 și ale art. 129 Cod de procedură civilă. Prin urmare, apelanții - pârâți apreciază că hotărârea pronunțată în aceste condiții este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea normei imperative conținute în art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă în care se arată că instanța este obligată să analizeze și să se pronunțe motivat asupra tuturor chestiunilor deduse judecății, hotărârea trebuind să conțină toate motivele pentru care au fost respinse excepțiile și celelalte apărări ale părților.
În ceea e privește modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect revendicarea de drept comun, prin compararea titlurilor, apelanții - pârâți solicită să se constate că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
În considerentele acestei decizii, care are caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești, potrivit prevederilor art. 329 Cod de procedură civilă se arată fără echivoc faptul că, referitor la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și normele dreptului comun în materia revendicării, s-a decis în sensul că legea specială, derogatorie de la dreptul comun conform principiului specialia generalibus derogant, nu se poate aplica în concurs cu prevederile dreptului comun, motiv pentru care nu există suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, nici în ce privește imobilele preluate de stat cu titlu valabil și nici referitor la cele preluate fără titlu valabil.
Oricum, așa cum au arăta apelanții - pârâți că au dobândit apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea art. 9, 10 și 14 din acest act normativ în anul 1997 adică la o dată anterioară pronunțării primei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, ca imobilul a fost preluat fără titlu de către stat (decizia nr. 751 din 29 noiembrie 2000 Curții de Apel București - Secția a III a Civilă ). Așa cum în mod corect s-a reținut de către instanță fondului în primul ciclu procesual, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu apelanții - pârâții în mod obiectiv nu aveau cum să cunoască dacă dobândirea imobilului de către stat nu s-a făcut cu titlu valabil.
Or, în speța de față, legalitatea și valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. 557/112/199/ a fost stabilită chiar de către instanța fondului atunci când a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a acestui contract, prin aceeași hotărâre.
Apelanții - pârâți solicită să se observe că prima instanță a omis cu desăvârșire să analizeze și să se pronunțe, asupra apărărilor acestora referitoare la teoria terțului dobânditor de bună - credință din dreptul comun, motiv pentru care hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă.
Astfel, prin întâmpinare și prin concluziile scrise există soluții ale instanței supreme în care se analizează imposibilitatea obiectivă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, pe de o parte, de a analiza valabilitatea titlului statului, iar, pe de altă parte, de a anticipa modificările legislative ulterioare, respectiv apariția Legii nr. 213/1998 care permite cenzurarea valabilității titlului statului de către instanțele judecătorești.
a contrario, doar valabilitatea înstrăinărilor intervenite după introducerea normei care a făcut distincția între naționalizare cu titlu și fără titlu, permițând instanțelor judecătorești să cenzureze astfel fiecare preluare făcută prin Decretul nr. 92/1950, având în vedere această distincție urmează a fi condiționată de buna - credință a dobânditorului la momentul înstrăinării.
În aceste condiții, apelanții - pârâți apreciază ca fiind corectă motivarea primei instanțe, în sensul că, în plan legislativ, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, "chiriașii, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, nu aveau posibilitatea să prevadă eventuale schimbări ale situației juridice a locuințelor pe care le dobândeau, în această privință operând principiul error communis facit jus".
În mod greșit prima instanță a apreciat că reclamantul, cel în privința căruia a operat transmisiunea calități procesuale active ar fi scutit de plata taxei de timbru deoarece acesta ar fi beneficiat de dispozițiile de favoare ale art. 5 lit. r din Legea nr. 146/1997. Acest text de lege este aplicabil exclusiv pentru cererile introduse de foștii proprietari și de succesorii lor universali și cu titlu universal și nu și în raport cu terții dobânditori ai unor drepturi litigioase care au realizat aceste operațiuni cu scop pur speculativ.
La data de 09 ianuarie 2009 formulat recurs, împotriva aceleiași sentințe.
În motivele de recurs se arată că înțelege să critice în parte sentința recurată și solicită admiterea recursului în conformitate cu art. 304 Cod de procedură civilă, considerând că aceasta este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive legale:
Recurentul consideră că Tribunalul București - ca instanță de fond în mod nelegal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - invocată de aceasta întrucât nu ar avea calitate de moștenitoare a defunctei.
În mod legal, instanța de fond trebuia să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, să constate că, așa cum chiar pârâta a susținut și așa cum s-a menționat în încheierea de ședință publică din 27 septembrie 2007 (fila 37 dosar fond), sentința civilă nr. 8949/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Baf ost atacată cu apel d e către pârât, iar pe data de 19 ianuarie 2009 are termen de judecată la Tribunalul București - Secția a IV Civilă, or atâta timp cât pe rolul instanței în prezent se află apelul declarat împotriva acestei sentințe și atâta timp cât sentința civilă nr. 8949/2006 a Judecătoriei Sectorului 1 B nu este definitivă și irevocabilă, pe cale de consecință până la pronunțarea unei astfel de sentințe definitive și irevocabile, consideră că pârâta are calitate procesuală pasivă și mai mult are calitate de moștenitor al defunctei.
Consideră că, atâta timp cât în rejudecare instanța supremă a decis să fie introduși în cauză și moștenitorii defunctei, că în calitate de legatar al lui are calitate de moștenitor al acesteia, calitate ce rezultă din însăși testamentul nr. 1264 din 03 martie 1997 autentificat la Biroul Notarului Public " G" și a sentinței civile nr. 509/2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1
Solicită instanței să țină cont de aceste prevederi, întrucât ne aflăm în faza de rejudecare și instanța de recurs a menținut apelul prin care s-a dispus nulitatea absolută a celor trei contracte de vânzare - cumpărare și în rejudecarea instanța de fond trebuia să stabilească și să introducă în cauză moștenitorii defunctei și totodată la pronunțarea sentinței de fond, în rejudecare, trebuia să mențină nulitatea absolută a celor trei contracte de vânzare - cumpărare așa cum a decis instanța de recurs.
La data de 08 ianuarie 2009 declarat recurs Municipiul B prin Primarul General, împotriva aceleiași sentințe civile.
În motivele de recurs se arată că, în mod greșit instanța a admis cererea de chemare în garanție formulată de și și a obligat Municipiul B prin Primarul General să restituie intimaților sus-menționați prețul actualizat pentru apartament, pentru următoarele argumente:
Municipiul B invocă excepția calității procesuale pasive, având în vedere următoarele considerente:
Așa cum este prevăzut în cuprinsul Legii nr. 112/1995 art. 13 alin. 6, precum și art. 51 alin. 2 din OG nr. 184/2002, lege în vigoare și la acest moment, prețul plătit de către chiriașii - cumpărători care încheiau contracte de vânzare - cumpărare în temeiul acestei legi, se vira într-un fond extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, actualmente Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru acordarea de despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Prin urmare, intimații - intervenienți au plătit în anul 1997 un preț care a fost virat într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerul Finanțelor Publice, instituție care a și utilizat, folosit efectiv această sumă de bani.
Municipiul B chiar dacă a figurat în calitate de vânzător în acel contract încheiat de intimați - sus-menționați în anul 1997 (prin mandatarul său SC SA) nu a încasat efectiv acel preț, nu l-a utilizat și, pe cale de consecință, nu este datoare și nu trebuie ținută să îl restituie actualizat în raport de rata inflației, către pârâții - intimați.
În opinia recurentului, această obligație de restituire a prețului reactualizat incumbă Ministerul Economiei și Finanțelor, entitate juridică ce a utilizat în mod concret, nemijlocit prețul de pârâtă, preț virat în acel fond extrabugetar pus la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pe cale de consecință, recurentul apreciază că pârâții trebuiau să cheme în garanție numai Ministerul Economiei și Finanțelor pentru plata prețului reactualizat, și nu instituția Municipiului B, care nu a încasat efectiv acel preț și nu l-a utilizat în acest sens existând și dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și OG nr. 184/2002.
La data de 29 aprilie 2009 a făcut precizări prin care solicită să se constate că apelantul - reclamant are un drept de proprietate asupra apartamentului deținut de intimata - pârâtă și ca urmare, capătul de cerere cu privire la apartamentul dobândit în temeiul legii nr. 112/1995, sub nr. - încheiat cu SC Sa B - a rămas fără obiect.
La aceeași dată a depus și completări la motivele de apel prin care a făcut precizarea că apelul a fost formulat împotriva sentinței civile nr. 1480 din 02 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV Civilă. pentru ca, prin hotărârea de se va pronunța, să se dispună admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, să se admită acțiunea principală și împotriva acestei pârâte și să fie obligată aceasta la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din B,-, corp A, parter, sector 1; să se contate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 638/112 din 08 mai 1997, 557/112 din 14 mai 1997, 1552/112 din 25 septembrie 1997, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Fiind vorba de un imobil preluat fără titlu, astfel cum s-a decis definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 751/2000 a Curții de Apel București - Secția a III a Civilă, "actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună - credință".
Sarcina probei bunei - credințe revine în acest caz cumpărătorului, care nu mai beneficiază de prevederile generale ale Codului civil privind prezumția bunei - credințe.
Nu numai că pârâții nu au dovedit acest aspect, dar din înscrisurile aflate la dosar rezultă reaua lor credință.
Din adresa nr. 709/1999 rezultă că autoarea sa a formulat notificare de restituire a imobilului înregistrată sub nr. 422/1996. De asemenea, la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare pe rolul instanțelor judecătorești se află la dosarul de revendicare având ca obiect acest imobil.
La data de 25 noiembrie 2009 au depus și supliment la motivele de apel prin care arată că, înțeleg să se prevaleze de efectul devolutiv al apelului și solicită să se facă aplicațiunea art. 295 alin. 1 Cod de procedură civilă și să se cenzureze modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea în cadrul operațiunii de compararea de titluri.
Totodată, solicită să se constate că intimații - reclamanți nu au reușit să infirme valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de legea specială în cadrul căruia se putea solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, motiv pentru care titlul apelanților s-a consolidat, el bucurându-se de o prezumție absolută de validitate după expirarea termenului de prescripție a acțiunii în constatarea nulității absolute a actului translativ de proprietate. În aceste condiții, devine aplicabilă interdicția de restituire în natură a bunului imobil vândut cu respectarea prevederilor legale conținută în art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 și în art. 45 alin. 2 din același act normativ, atât în forma în care aceste norme erau în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate cât și în forma lor ulterioară, de după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, pe care apelanții o apreciază că este necesară a fi avută în vedere în lumina efectului devolutiv al apelului.
Prin urmare, apelanții consideră că este evidentă preferabilitatea ope legis a titlului apelanților - pârâți care au fost de bună - credință la momentul perfectării actului de vânzare - cumpărare, prin prima asigurării securității circuitului civil.
Examinând apelurile prin prisma criticilor formulate, curtea reține următoarele aspecte.
În ceea ce privește apelul formulat de reclamantul, se privește ca fiind întemeiat pentru următoarele considerente.
În mod greșit a reținut tribunalul că numita nu are calitatea de moștenitoare a defunctei, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 509 din 16.01.2001 a Judecătoriei sectorului 1 pronunțată în dosarul nr. 18174/2000, definitivă și irevocabilă s-a constatat că aceasta este legatara cu titlu particular a defunctei cu privire la imobilul în litigiu.
Nu pot fi primite susținerile tribunalului referitoare la caducitatea acestei hotărâri judecătorești, în situația în care, contrar celor reținute de prima instanță, sentința 8949/06 a Judecătoriei sectorului 1, ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului, nu este definitivă și irevocabilă. Prin urmare, până la soluționarea irevocabilă a litigiului privind constarea nulității testamentului, puterea de lucru judecat a sentinței 509/2001, îi conferă numitei, în calitate de moștenitoare a defunctei calitatea de pârâtă în prezentul litigiu, cum s-a statuat și prin decizia de casare.
Curtea nu se poate pronunța asupra nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de defuncta, în condițiile în care tribunalul a soluționat acest capăt de cerere prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active, fiind necesară desființarea sentinței și trimiterea spre rejudecare la prima instanță.
Este întemeiată și critica având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâții și.
Potrivita art. 1898. civil buna credință trebuie să existe la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, iar în cazul vânzării bunului altuia, cumpărătorul să fi avut credința, dincolo de orice dubiu, că vânzătorul era adevăratul proprietar al imobilului ( art. 46 alin. 2 din legea 10/2001 are în vedere ipoteza vânzării bunului altuia ).
Potrivit art. 1899 alin. 2 Cod Civil, buna credință se prezumă (prezumție legală relativă ) sarcina probei relei credințe incumbă reclamantului.
În speță, obiectul probei îl constituie cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii, cu minime diligențe de către cumpărătorii - pârâți a demersurilor pe care reclamantele, în calitatea de moștenitoare ale fostului proprietar, le-au făcut, anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare, sau exteriorizarea în orice mod a intenției acestora de a obține retrocedarea în natură a imobilului.
Exprimarea acestei intenții nu trebuie să îmbrace o anumită formă. Reclamantele și-au manifestat în mod direct intenția de a redobândi proprietatea imobilului în litigiu, prin formularea unei cereri către Comisia de aplicare a legii 112/1995, sub nr. 422/09.05.1996 fila 13 din dosarul de fond), formulând de asemenea și acțiune în revendicare în contradictoriu cu Statul Român prin Primăria Municipiului
Ca atare, apelanții - pârâți ar fi putut afla cu minime diligențe despre existența acestei cereri adresate tocmai Comisiei de aplicare a legii 112/1995, ceea ce face dovada îndoielii, a cărei reprezentare trebuiau să o aibă cumpărătorii la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, la aproape un an de la solicitarea fostului proprietar, cu privire la valabilitatea titlului statului asupra locuinței vândute, adică asupra însăși aparenței în drept.
Aceștia au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărei preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederile art. 1 din legea 112/1995, care permiteau vânzarea către chiriași doar a imobilelor preluate cu titlu.
Cu privire la cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. - încheiat de către pârâta, în raport de precizările formulate de apelantul - reclamant în fața instanței de apel referitoare la faptul că, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr. 391/20.12.2006 apelantul - reclamant a dobândit și dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care intimata - pârâtă îl cumpărase în temeiul legii 112/1995, curtea constată că acesta capăt de cerere a rămas fără obiect.
În ceea ce privește apelul formulat de apelanții -pârâți acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente.
În primul rând nu poate fi primită critica referitoare la nepronunțarea asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, întrucât, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, curtea constată că această excepție a fost formulată de pârâți, prin concluziile scrise depuse după repunerea cauzei pe rol. Instanța de fond nu putea pune în discuția părților această excepție, după repunerea pe rol, întrucât cauza a fost repusă pe rol exclusiv pentru discutarea cererii de chemare în garanție și a cererii reconvenționale formulate de pârâți, capete de acțiune ce se soluționează independent de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
Urmează ca instanța de apel să soluționeze excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca excepție cu care se consideră investită prin motivele de apel.
De altfel, admisibilitatea acțiunii în revendicare rezultă din interpretarea coroborată a tuturor dispozițiilor legale.
Legea 10/2001 conferă accesul liber la justiție numai în ceea ce privește deciziile care se iau în cadrul procedurii legii 10/2001, prin contestarea deciziei sau a dispoziției emise, inclusiv prin cenzurarea refuzului persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, nu și în reglementarea raporturilor dintre fostul proprietar și cumpărătorul imobilului în baza legii 112/1995. Prin urmare, legea 10/2001 prevede o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței de judecată doar pentru imobilele aflate în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu și în cazul locuințelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv a chiriașilor cumpărători.
Așadar, în speță, la data intrării în vigoare a legii 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în proprietatea statului sau a unei unități deținătoare, ci în posesia apelanților, terțe persoane, străine de procedurile speciale instituite de această lege. În atare situație, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, de vreme ce reclamanții nu putea uza de procedura prealabilă a notificării pentru restituirea acestui apartament, întrucât unitatea deținătoare nu mai era în stăpânirea imobilului, fiind înstrăinat către chiriași.
În această ipoteză, reclamanților trebuie să li se recunoască accesul la justiție în cadrul unei acțiuni de drept comun.
Nu se poate reține nici inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ce ar fi impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, întrucât o asemenea soluție nu este consacrată prin decizia sus menționată. Astfel, se motivează în cuprinsul deciziei că, nu se poate aprecia că existența legii 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Pe de altă parte, se arată că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin urmare, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamant și pârât, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual, situație în care excepția inadmisibilității nu este întemeiată.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii împotriva României ( cauza Lupaș, ) a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinsecă.
A constata că există accesul la justiție, numai pentru a declara inadmisibilă o procedură inițiată de reclamanți, nu corespunde exigențelor impuse de art. 6 din Convenție, fiind necesar ca accesul să fie efectiv, adică să presupună o analiză în concret a fiecărei cauze.
Nici critica vizând scutirea de la plata taxei de timbru u este întemeiată întrucât sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r din legea nr. 146/1997, în cauză acțiunea fiind formulată de moștenitoarele fostului proprietar. Faptul că, pe parcursul litigiului acestea au înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu determină aplicarea altor reguli de procedură cu privire la taxele de timbru, care se calculează prin raportare la momentul introducerii acțiunii.
Toate celelalte critici formulate de apelanții - pârâți cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și a preferabilității titlului lor, rămân fără obiect și nu vor mai fi analizate, în raport de soluția adoptată de curte cu privire la nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, situație în care apelanții - pârâți nu mai dețin un titlu cu privire la imobilul în litigiu.
Este întemeiat și apelul formulat de Municipiul B prin Primar General, corect apreciind apelantul că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu în raport de dispozițiile art. 50 din legea 10/2001, întrucât contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâții a fost constatat nul.
Pentru aceste considerente, curtea în temeiul dispozițiilor art. 296. pr. civ.
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.
Respinge apelul formulat de apelanții - pârâți și ca nefondat.
Admite apelul formulat de apelantul - reclamant, schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. - încheiat între și pârâta și constată nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr- încheiat între și pârâții și.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și, desființează în parte sentința în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de defuncta și revendicarea apartamentului ce face obiectul acestui contract, care urmează a fi soluționate de instanța de fond în contradictoriu cu moștenitoarea defunctei, pârâta.
Admite apelul formulat de apelantul Municipiul B, și respinge cererea de chemare în garanție a Municipiului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Desființează sentința și în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâții, care urmează să fie rejudecată de instanța de fond, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, care trebuie introdus în cauză conform precizărilor depuse de pârâți aflate la fila 69 din dosarul tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.
Respinge apelul formulat de apelanții - pârâți și cu domiciliul ales la av. I în B,-,. 1, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1480 din 02 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți cu domiciliul ales la av. I în B,-,. 1, sector 1, domiciliată în B,-, Corp A,.1,. 3, sector 1 și SC SA cu sediul în B,-, sector 1, ca nefondat.
Admite apelurile formulate de reclamantul domiciliat în B,-, - 6,. B,. 3,. 18, sector 3, și pârâtul - chemat în garanție Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,- sector 5, împotriva aceleiași sentințe.
Desființează în parte sentința apelată în ceea ce privește capetele de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de defuncta și revendicarea apartamentului cumpărat de acesta în baza Legii nr. 112/1995 și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că admite capătul de acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. 557/112 din 14 mai 1997 încheiat între Primăria Municipiului B și pârâții și și constată nulitatea acestui contrat de vânzare - cumpărare.
Respinge cererea de chemare în garanție, a Municipiului B ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respinge ca rămasă fără obiect acțiunea față de.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Tehnodact.
9ex./24.03.2010
-4.-
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
