Anulare act. Decizia 1495/2009. Curtea de Apel Bacau

Comentarii

0

DOSAR NR-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA CIVILĂ, CAUZE MINORI, FAMILIE,CONFLICTE DE

MUNCĂ, ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ nr.1495

ȘEDINȚA PUBLICĂ din data de 30 noiembrie 2009

COMPLETUL DE JUDECATĂ A FOST FORMAT DIN:

PREȘEDINTE: Grosu Valerica Niculina judecător

- - - - JUDECĂTOR 2: Pîrjol Năstase Doru

- - judecător

GREFIER: -

La ordine a venit spre soluționare amânarea pronunțării a recursului civil promovat de pârâtul MUNICIPIUL R și reclamanții, și, împotriva deciziei civile nr. 140 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23 noiembrie 2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.

- deliberând -

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 245 din 09.09.2008 pronunțată de Judecătoria Roman în dosarul nr- s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes a reclamanților și a lipsei calității sale procesuale pasive invocate de pârâtul Municipiul R, unitate administrativ teritorială reprezentată legal prin Primar, în contradictoriu cu reclamanții, și cu co-pârâții, reprezentată legal prin director general, și -, în ceea ce privește acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997 și nr. 194 din 21 iunie 1999 și în revendicarea imobilelor situate în mun. R, str. -, nr. 13, precum și excepția de tardivitate invocată de pârâții, în contradictoriu cu reclamanții, și cu co-pârâții Municipiul R, unitate administrativ teritorială reprezentată legal prin Primar, reprezentată legal prin director general, și -, în ceea ce privește acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997 și nr. 194 din 21 iunie 1999.

Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția insuficienței timbrării și excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâții, în contradictoriu cu reclamanții, și cu co-pârâții Municipiul R, unitate administrativ teritorială reprezentată legal prin Primar, reprezentată legal prin director general, și -, în ceea ce privește acțiunea în revendicarea imobilelor situate în mun. R, str. -, nr. 13.

Instanța de fond a luat act că reclamanții, au renunțat la judecarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997 și nr. 194 din 21 iunie 1999 și a acțiunii în constatarea caracterului nelegal a trecerii imobilelor situate în mun. R, str. -, nr. 13 în proprietatea statului, formulate împotriva pârâților Municipiul R, unitate administrativ teritorială reprezentată legal prin Primar,

Drept consecință a fost admisă, astfel cum a fost restrânsă și modificată, acțiunea civilă în revendicare imobiliară formulată de reclamanții, împotriva pârâților Municipiul R, unitate administrativ teritorială reprezentată legal prin Primar, și -, sens în care:

Pârâții și au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie următoare bunuri imobile situate în mun. R, str. -, nr. 13:

- suprafața de 281 mp, teren curți-construcții marcat cu culoarea roșie în schița anexă raportului de expertiză judiciară în specialitatea topometrie (fila 269), deținut de pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997 (170 mp) și fără titlu (111 mp), învecinat cu: la nord - domeniul public al Municipiului R, la est -, la sud - str. -, iar la vest - terenul deținut de pârâtele și -;

- porțiunea de construcție cu destinația casă de locuit marcată cu culoarea galbenă în schița anexă raportului de expertiză judiciară în specialitatea construcții (fila 260) amplasată pe terenul sus-menționat, compusă din 3 camere, hol, bucătărie, baie, debara, magazie și WC, în suprafață construită de 140 mp și suprafață utilă de 98,96 mp, deținută de pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997.

Pârâții Municipiul R, și au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 87 mp marcată cu culoarea galbenă în schița anexă raportului de expertiză judiciară în specialitatea topometrie (fila 269), care formează obiectul contractului de închiriere nr. 12.800 din 24 august 1999, învecinată cu: la nord - teren deținut de pârâții și în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997, la est -, la sud - str. -, iar la vest - teren deținut de pârâții și în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1997.

Pârâtele și - au fost obligate să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie următoare bunuri imobile situate în mun. R, str. -, nr. 13:

- suprafața de 242 mp, teren curți-construcții marcat cu culoarea în schița anexă raportului de expertiză judiciară în specialitatea topometrie (fila 269), deținut de pârâte în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 194 din 21 iunie 1999 (110 mp) și fără titlu (132 mp), învecinat cu: la nord - domeniul public al Municipiului R, la est - teren deținut de pârâții și, la sud - str. -, iar la vest -;

- porțiunea de construcție cu destinația casă de locuit nemarcată în schița anexă raportului de expertiză judiciară în specialitatea construcții (fila 260) amplasată pe terenul sus-menționat, compusă din 2 camere și hol, în suprafață construită de 82,40 mp și suprafață utilă de 60,90 mp, deținută de pârâte în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 194 din 21 iunie 1999.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă au fost obligați pârâții Municipiul R, și - să plătească reclamanților suma de 5.188,73 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr-, reclamanții, i-au chemat în judecată pe pârâții, și Municipiul R, unitate administrativ teritorială reprezentată legal prin Primar, solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 148 din 14 decembrie 1997 și nr. 194 din 21 iunie 1999, privind imobilul situat în mun. R, str. -, nr. 13, să constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a terenului în litigiu, și să oblige pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construit și neconstruit situat în mun. R, str. -, nr. 13.

Reclamanții au motivat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 stabilesc care bunuri fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale și că instanțele judecătorești au competența de a stabili valabilitatea titlului de trecere a unui teren în proprietatea statului și de a hotărî, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, că dreptul de proprietate al persoanelor fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar. Reclamanții au mai pretins că sunt moștenitorii proprietarilor imobilului situat în mun. R, str. -, nr. 13, calitate în baza căreia în anul 1998 s-au adresat Primăriei mun. R cu solicitarea de a li se furniza detalii în legătură cu actuala situație a imobilului. La această solicitare li s-a comunicat că imobilul este demolat, că terenul aferent este ocupat cu instalații și construcții - blocuri de locuințe, că Primăria nu se află în posesia vreunui act doveditor al proprietății și că imobilul figurează ca fiind preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. Cu toate acestea, în anul 1997, în baza Legii nr. 112/1995, vânduse către pârâții și o parte din imobil (98,96 mp imobil construit și 170 mp teren aferent locuinței), iar ulterior, în anul 1999, aceeași unitate vinde către pârâții și restul din imobil (60,90 mp imobil construit și 110 mp teren aferent locuinței). Reclamanții au considerat că titlul în baza căruia statul a înstrăinat imobilul este nul, contravenind dispozițiilor art. 481 Cod civil. S-a mai invocat faptul că în conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se recunoaște valabilitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 după data de 24 noiembrie 1998 doar în condițiile dovedirii de către dobânditor a bunei sale credințe, de unde rezultă că buna credință nu se mai prezumă. Dovada bunei credințe se face inclusiv prin proba faptului că dobânditorul a depus toate diligențele pentru a se convinge că vânzătorul era adevăratul proprietar. Rezultatul fiind evitarea prin precauțiune a unui act juridic păgubitor, iar omisiunea se traduce într-o gravă neglijență, vecină cu dolul, ceea ce înseamnă rea credință. Un cumpărător al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă trebuia să aibă un dubiu cu privire la situația imobilului înainte de încheierea contractului.

Cererea a fost timbrată de către reclamanți cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 350 RON și au aplicat timbru judiciar mobil de 1 RON, în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale Legii nr. 32/1995 pentru modificarea și completarea OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.

În dovedirea acțiunii reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri (filele 5-17, 89-97, 104-114, 168-173) și efectuarea de expertize judiciare în specialitatea topometrie, pentru identificarea și evaluarea imobilului situat în mun. R, str. -, nr. 13, precum și pentru măsurarea suprafeței de teren și a părții de construcție deținute de fiecare din cele două familii pârâte. Onorariile experților judiciari, în sumă de 550 RON pentru expertiza în construcții (fila 156) și, respectiv 500 RON pentru expertiza topometrică (fila 200), au fost achitate de reclamanți. Expertul judiciar în specialitatea construcții a depus lucrarea la dosar la 11 februarie 2008 (filele 183-186), fără, însă, ca în concluziile acesteia să se facă mențiune cu privire la suprafețele locative ocupate de fiecare din cele două familii pârâte. Lucrarea refăcută a fost depusă la dosar la 31 martie 2008 (filele 256-263). Obiecțiunilor formulate de reclamanți (filele 276-277), referitoare la omisiunea expertului în specialitatea construcții de a măsura suprafețele de teren aferente și la metoda de calcul a valorii imobilului (invocându-se neutilizarea metodei randament) li s-a răspuns la 2 iunie 2008 (fila 289). Ulterior nu au fost formulate alte obiecțiuni.

Expertiza judiciară în specialitatea topometrie a fost depusă la dosar la data de 22 aprilie 2008 (filele 268-270), ulterior aceasta fiind completată cu concluzii referitoare la valoarea metrului pătrat (fila 279). Părțile nu au formulat obiecțiuni în ceea ce privește expertiza topometrică.

2. La termenul de judecată din 26 aprilie 2008 pârâtul Municipiul Rad epus întâmpinare (filele 31-33), prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de împrejurarea că nu este parte în contractele de înstrăinare a căror anulare se solicită. De asemenea, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiuni, în condițiile în care situația juridică a imobilelor preluate abuziv de stat este reglementată de Legea nr. 10/2001. Acest act normativ instituie o procedură administrativă specială și derogatorie, stabilind anumite termene pentru exercitarea dreptului de a cere restituirea imobilelor preluate de stat. Nerespectarea termenului de 6 luni pentru formularea cererii de restituire prin trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Această dispoziție a făcut obiectul a numeroase sesizări adresate Curții Constituționale, aceasta pronunțându-se în mod constant în sensul constituționalității textului. Cum reclamanții nu au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceștia nu pot solicita în justiție restituirea imobilului, așa încât nu justifică un interes legitim, personal, direct și actual. Referitor la capătul de cerere privind constatarea nelegalității trecerii imobilului în proprietatea statului, pârâtul apreciază că acesta este fără obiect, din moment ce prin lege sunt calificate ca fiind abuzive toate preluările efectuate prin art. 2 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 92/1950. Distincția pe care o fac reclamanții între preluarea cu titlu și cea fără titlu nu are relevanță, întrucât, chiar dacă instanța ar califica preluarea ca fiind fără titlu, acțiunea reclamanților tot mu ar fi întemeiată, deoarece prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare ce au ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil de către stat numai în situația în care actul nu a fost încheiat cu bună credință. Or, în situația când nu s-a dovedit reaua credință a sub-dobânditorilor, este evident că nu se poate constata nulitatea înstrăinării. Pe fond, pârâtul apreciază că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, în condițiile în care aceștia nu au depus cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, iar imobilul a fost legal înstrăinat în condițiile acestei legi către foștii chiriași. Potrivit art. 45 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării. Analiza celor două contracte permite a se observa că acestea au fost încheiate după expirarea termenului de depunere a cererilor de restituire a imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, iar invocarea unei adrese a Primăriei din data de 27 mai 1997 nu are relevanță și nici nu justifică pasivitatea reclamanților. Mai mult, reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, așa încât, nefăcându-se dovada relei credințe a dobânditorilor, acțiunea trebuie respinsă.

Pârâtul Municipiul Raf ost reprezentat în fața instanței, dar nu a solicitat administrarea de dovezi.

3. În ceea ce privește pe pârâta R s-a învederat că aceasta și-a schimbat încheierii contractelor a căror desființare se solicită forma de organizare juridică, denumirea și obiectul de activitate în urma unei reorganizări, iar apoi a divizării, succesoarea în drepturi a acesteia fiind R, cu sediul la aceeași adresă. Aceasta din urmă a formulat întâmpinare ( fila 34), arătând, contrar susținerilor reclamanților, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, prin naționalizare, așa încât titlul statului exista la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare. Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 112/1995, reclamanții aveau posibilitatea de a solicita restituirea în natură a imobilului până în luna august 1999, drept de care, însă, aceștia nu au uzat. Conform prevederilor art. 9 din aceeași lege chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului menționat de art. 14, pentru cumpărarea imobilului, de această prevedere ținându-se cont când s-au încheiat cele două contracte. Mai mult, efectuându-se verificări a rezultat că până în prezent reclamanții nu au depus vreo cerere de restituire a imobilului. De asemenea, susține pârâta, cumpărătorii au fost de bună credință, deoarece la momentul încheierii contractelor și-au luat măsurile de siguranță necesare și posibile.

În apărare pârâta Ras olicitat administrarea probei cu înscrisuri ( filele 35-44 ).

4. La termenul de judecată din 24 mai 2007, prin apărător, pârâții și au formulat întâmpinare (filele 55-57), invocând excepția tardivității introducerii acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în raport cu prevederile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, conform cărora dreptul la acțiune în acest caz se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind prelungit ulterior până la 14 august 2002. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 statuează că acest termen de prescripție este unul special și are drept efect înlăturarea dreptului subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor de înstrăinare după data de 14 august 2002. Pe fond, pârâții relevă că la data încheierii contractului au manifestat o totală bună credință, dobândirea acesteia făcându-se cu titlu oneros, în momentul în care apărea cu evidență că statul era proprietarul bunului. Imobilul a fost preluat de stat cu titlu, respectiv prin Decretul nr. 92/1950, nefiind vorba de o simplă preluare în fapt. În consecință, au susținut pârâții, nu sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. 2 și 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât încheierea contractului s-a făcut cu respectarea tuturor normelor imperative în vigoare la data înstrăinării. Mai mult, în mod constant jurisprudența a statuat că menținerea actului subsecvent se justifică prin 2 principii de drept, respectiv respectarea bunei credințe a sub-dobânditorului care a dobândit un bun cu titlu oneros și asigurarea dinamicii circuitului civil. De asemenea, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu deplina respectarea a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998 au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte. Totodată, trebuie reținut că prin mai multe decizii Curtea Constituțională a statuat că art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 este constituțional și nu îngrădește accesul liber la justiție. Acesta nu operează o expropriere sau o confiscare, ci sancționează proprietarul nediligent care nu a înțeles să-și exercite drepturile în termenul prevăzut de lege.

Pârâții și au solicitat în apărare administrarea probei cu înscrisuri (fila 280).

5. La termenul de judecată din 27 septembrie 2007, prin alt apărător ales, reclamanții depun la dosar o "cerere precizatoare", prin care învederează că insistă în judecată doar în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în mun. R, str. -, nr. 13, compus din construcție și teren aferent acesteia.

Această precizare a acțiunii a fost însoțită de o nouă expunere a motivelor de fapt și de drept, din care se rețin în esență următoarele:

Imobilul situat în mun. R, str. -, nr. 13, compus din construcție și teren aferent acesteia, a aparținut defuncților și, aceștia dobândind dreptul de proprietate prin cumpărare la 9 noiembrie 1925 de la și, ulterior fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Vânzarea s-a realizat în condițiile în care la data de 27 mai 1998, prin adresa nr. 6851, Primăria un. R comunica faptul că imobilul ar fi demolat, iar terenul ar fi ocupat de construcții și instalații - blocuri de locuințe. Această adresă s-a emis ca urmare a solicitării formulate de, succesoare a soților. Reclamanții susțin că situația juridică a imobilului se caracterizează prin existența a trei titluri, respectiv titlul reclamanților, care provine de la adevărații proprietari, și titlurile celor două familii pârâte, care provin de la același autor - statul român, așa încât este necesară compararea lor. În urma operațiunii de comparare a titlurilor părților cel invocat de reclamanți trebuie să prevaleze, întrucât imobilul nu a trecut niciodată în patrimoniul statului ca efect al Decretului nr. 92/1950. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 statuează că fac parte din domeniul public sau privat al statului, între altele, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au fost preluate în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării. Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției în vigoare la momentul respectiv, Declarației Universale a Drepturilor Omului și Codului Civil. Reclamanții susțin că jurisprudența instanței supreme în legătură cu lipsa titlului valabil al statului în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974 se aplică mutatis mutandis și imobilelor preluate conform Decretului nr. 92/1950. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe cauze împotriva României că un imobil preluat printr-o decizie emisă în baza unui act normativ de naționalizare sau confiscare a fost preluat fără titlu valabil. Consecința firească a nelegalității actului normativ în temeiul căruia s-a făcut preluarea imobilului este ineficiența transmiterii dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanților în patrimoniul statului și de aici în patrimoniul sub-dobânditorilor. În aceste condiții, contractele pârâților provin de la un non-dominus, aceștia dobândind doar o posesie de facto și nu un titlu de proprietate. Cu toate că vânzarea s-a făcut sub imperiul Legii nr. 112/1995, imobilul nu intra sub incidența dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care legea respectivă a permis vânzarea către chiriași doar a imobilelor preluate cu titlu. De asemenea, în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiau îl aveau doar chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele la data intrării în vigoare a legii, or pârâții au încheiat contractul de închiriere abia în anul 1999, iar după doar 13 zile au cumpărat spațiul.

Reclamanții au mai arătat că în sensul admisibilității acțiunii în revendicare în ceea ce privește imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 5/2000, prin care s-a statuat că persoanele care consideră că în perioada respectivă au fost deposedate nelegitim de proprietățile imobiliare pot cere în justiție pe calea acțiunii în revendicare recunoașterea dreptului lor. Intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu impietează asupra admisibilității acțiunii în revendicare și nu aduce modificări în ceea ce privește principiile consacrate în doctrină și jurisprudență privind soluționarea conflictului între două titluri. În ceea ce privește buna credință a sub-dobânditorului, reclamanții apreciază că aceasta nu are nici o relevanță în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, atunci când pârâtul a cumpărat de la un non-proprietar, deoarece posesia de bună credință nu valorează titlu de proprietate în materie imobiliară. În același sens, CEDO a stabilit că vânzarea de către stat a bunului altuia către un terț de bună credință reprezintă o privare contrară art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

6. Față de aceste susțineri, pârâții și au formulat la termenul de judecată din 25 octombrie 2007 un răspuns intitulat " Note scrise " (filele 115-116), prin care au susținut că reclamanții au realizat o modificare a acțiunii introductive, nicidecum o precizare a acesteia, așa încât aceasta nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile art. 132 Cod procedură civilă. De asemenea, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește revendicarea imobilului, în condițiile în care această acțiune aparține proprietarului neposesor. Cum prin efectul naționalizării imobilul a trecut în proprietatea statului, iar acesta, prin intermediul l-a vândut în mod legal pârâților, este evident că reclamanții nu mai au calitatea de proprietari. Totodată, se invocă și excepția netimbrării acțiunii, având în vedere că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.

7. La același termen de judecată reclamanții au formulat concluzii scrise cu privire la incidentele procedurale invocate anterior (filele 117-126). Astfel, cu privire la timbrarea acțiunii, reclamanții au învederat că acțiunea lor beneficiază de scutire de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru în conformitate cu prevederile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, motivat de faptul că reprezintă o cerere de restituire a imobilelor în sensul acestui text. Reclamanții au considerat că textul este aplicabil indiferent de forma pe care o îmbracă acțiunea foștilor proprietari, deoarece aceștia au dreptul și nu obligația de a opta cu privire la modalitatea prin care urmăresc redobândirea posesiei bunului. Reclamanții au optat pentru acțiunea în revendicare întrucât în mod discreționar li s-a negat accesul la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 când li s-a comunicat că imobilul ar fi demolat. Întrucât art. 15 lit. r nu distinge, acesta va fi aplicabil în toate cazurile în care cererea de chemare în judecată are ca obiect restituirea unui imobil preluat de stat în perioada comunistă și este introdusă de foștii proprietari sau de succesorii acestora, inclusiv, deci, și în cazul acțiunii în revendicare. Rațiunea edictării acestei norme este restabilirea echilibrului de fapt și de drept pierdut prin preluările abuzive, așa încât scutirea de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru reprezintă o măsură reparatorie. Orice restrângere a beneficiului acestei scutiri ar crea un regim inegal, discriminator între proprietarii deposedați de regimul comunist.

Cu privire la precizarea acțiunii introductive, reclamanții au arătat că unul din capetele de cerere ale acesteia a vizat tocmai revendicarea imobilului, așa încât s-a realizat, practic, o restrângere a obiectului cauzei, în sensul că nu se mai solicită instanței să constate nulitatea contractelor și nulitatea naționalizării. În plus, cu toate că pârâții au susținut contrariul, cererea precizatoare s-a făcut până la prima zi de înfățișare, întrucât până la termenul respectiv părțile nu s-au aflat în situația de a putea pune concluzii.

Cu privire la excepția calității procesuale pasive invocate de pârâtul Municipiul R, reclamanții au considerat-o întemeiată, având în vedere că acesta nu poate fi obligat la restituire, în condițiile în care imobilul revendicat nu se află în detenția sa.

Referitor la excepția lipsei de interes a reclamanților, invocată tot de pârâtul Municipiul R, s-a arătat că acesta din urmă, neavând calitate procesuală pasivă, nu poate formula apărări, așa încât excepția trebuie respinsă. Pe fondul excepției, însă, reclamanții învederează că aceasta nu este fondată, întrucât justifică un interes juridic legitim, actual, direct și personal, respectiv redobândirea posesiei imobilului și restabilirea echilibrului afectat prin exproprierea arbitrară a autorilor lor.

Cât privește excepția tardivității, reclamanții arată că, în raport cu precizarea acțiunii introductive, prin care s-a restrâns obiectul acesteia doar la revendicarea imobiliară, această excepție apare ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.

8. La termenul de judecată din 25 octombrie 2008 instanța a pus în discuție chestiunea legată de caracterul precizator sau modificator al acțiunii introductive prin cererea din 27 septembrie 2007, precum și excepțiile invocate până la momentul respectiv de părți. În acest context, instanța a constatat că cererea precizatoare nu a modificat cadrul procesual, în sensul că reclamanții nu au formulat un capăt nou de cerere, ci și-au restrâns acțiunea introductivă, înțelegând să insiste în judecată doar în ceea ce privește revendicarea imobiliară. Instanța a apreciat că acest demers nu contravine dispozițiilor art. 132 Cod procedură civilă și nici nu este de natură să înlăture aplicabilitatea dispozițiilor legale imperative care reglementează desfășurarea procesului civil, chiar dacă în mod formal reclamanții nu au renunțat la judecarea primelor două capete de cerere decât verbal.

În legătură cu excepțiile puse în discuție, instanța a reținut în esență următoarele:

Discuțiile asupra tardivității acțiunii sunt premature, atât timp cât reclamanții nu au formulat în scris o cerere de renunțare la judecată, conform art. 246 Cod procedură civilă, cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare și la constatarea nulității naționalizării.

Cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, instanța a constatat că este necesară administrarea de dovezi, iar acestea sunt comune și fondului, așa încât s-a apreciat necesară unirea excepției cu fondul, conform art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă.

Cu privire la timbraj, instanța a apreciat că beneficiul aplicării dispozițiilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 operează numai în cazul acțiunilor în restituirea bunurilor preluate de stat, când acțiunea se îndreaptă împotriva statului sau al unor persoane juridice având statul ca acționar majoritar. În cauza de față acțiunea în revendicare se îndreaptă împotriva unor sub-dobânditori care invocă în apărarea lor buna credință la încheierea contractelor cu titlu oneros prin care li s-a transmis bunul revendicat, așa încât, pentru a se păstra echilibrul părților, acțiunea reclamanților nu poate beneficia de scutirea prevăzută de lege. Urmare acestei aprecieri, s-a pus în vedere reclamanților prin apărător împrejurarea că au îndatorirea de a suporta plata taxei judiciare de timbru în raport cu valoarea imobilului revendicat.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului R, s-a apreciat de instanță la momentul respectiv că unitatea administrativ-teritorială nu are posesia bunului revendicat, așa încât nu justifică legitimare procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, instanța a apreciat că prin promovarea unei acțiuni în revendicare, pretinzându-se reintrarea în posesia imobilului, reclamanții justifică un interes legitim, actual și serios, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse de aceștia s-a făcut dovada că autorii lor au avut imobilul în proprietate. În aceste condiții, excepția s-a vădit a fi neîntemeiată.

9. La data de 22 noiembrie 2007 reclamanții au comunicat la dosarul cauzei, prin fax (filele 135-139), refuzul de a achita taxa judiciară de timbru la valoarea imobilului, reiterând apărările formulate cu privire la acest aspect în luarea de poziție anterioară. În acest context, reclamanții au precizat că interpretarea dată de instanță dispozițiilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 este în vădită contradicție cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, că legiuitorul nu distinge între cererile de retrocedare formulate în temeiul legilor speciale și cererile de restituire întemeiate pe dreptul comun (art. 480 Cod civil) și că nu există nici o rațiune pentru care foștii proprietari ai imobilelor naționalizate să beneficieze de scutire de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru când se îndreaptă direct împotriva statului și să piardă acest beneficiu când solicită restituirea de la persoane fizice sau juridice cărora statul român le-a înstrăinat în mod ilegal imobilul.

10. La data de 19 decembrie 2007 reclamanții transmit tot prin fax (filele 147-150) declarația formală de renunțare la judecată în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare și la constatarea nulității naționalizării. Cu aceeași ocazie sunt reluate susținerile care au motivat refuzul achitării taxei judiciare de timbru.

11. La data de 23 ianuarie 2008 reclamanții depun la dosar note scrise (filele 165-167), prin care învederează că după defuncții și nu au fost eliberate certificate de moștenitor și că reclamanții își justifică vocația succesorală prin legătura de filiație ( și fiind nepoți de fiică, după defuncta, decedată la 7 aprilie 1999, iar având calitatea de fiică). Cu aceeași ocazie s-a precizat că tabelul de imobile naționalizate depus la dosar conține o eroare materială, defuncții și fiind trecuți ca frați, cu toate că aceștia au fost soț și soție.

12. La termenul de judecată din 26 februarie 2008 s-a învederat că pârâtul a decedat la 31 decembrie 2007, așa încât la data de 10 martie 2008 reclamanții își modifică acțiunea introductivă (fila 217), arătând că înțeleg să introducă în cauză în calitate de pârâtă pe -, succesoare legală a pârâtului decedat.

13. La termenul de judecată din 11 martie 2008 pârâta a învederat că numele său corect este, în realitate, iar alături de co-pârâta - a formulat întâmpinare (filele 223-230), solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâtele în expunerea considerentelor întâmpinării motivează, totuși, că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, suprapunându-se pe considerentele invocate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în susținerea recursului în interesul legii cu privire la inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Lefii nr. 10/2001. Motivarea întâmpinării preia in extenso considerentele expuse în recursul în interesul legii, instanța reținând, în esență, următoarele argumente:

Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate directă, fiind o lege specială, derogatorie de la dreptul comun. Caracterul inadmisibil al acțiunii este generat și de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Conform art. 15 alin. 2 din Constituție legea civilă dispune numai pentru viitor neputând retroactiva, așa încât legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi. În același timp, însă, se recunoaște aplicabilitatea imediată a legii noi, în sensul că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor juridice care urmează a se naște, ci și faptelor juridice pendinte și efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute. În cazul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 intră în conflict prevederile Codului civil și ale Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă părăsind domeniul de reglementare al dreptului comun și înlocuindu-l cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă prealabilă obligatorie. Legea nouă suprimă, practic, exercițiul acțiunii în revendicare, dar, în același timp, perfecționează sistemul reparator. Temeiul introducerii unui termen pentru formularea notificării rezidă tocmai în interesul legiuitorului de a evita perpetuarea stării de incertitudine juridică în ceea ce privește situația imobilelor preluate de stat, sancțiunea nerespectării acestui termen fiind, potrivit art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Conform art. 18 lit. c din lege, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. Așadar, în situația când imobilul a fost vândut chiriașului, rezolvarea acțiunii formulate împotriva sub-dobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. Constatarea prealabilă a nulității actului de înstrăinare în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 se impune ca premisă inevitabilă a restituirii în natură a imobilului. Pârâtele consideră că aceste argumente nu contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție și nici nu încalcă dreptul la un proces echitabil, așa cum este consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul când s-ar considera admisibile în orice condiții acțiunile în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut. Pârâtele mai învederează că au calitatea de proprietare ale apartamentului (prin cumpărare și, respectiv, succesiune), că la momentul achiziționării acestuia îndeplinea toate condițiile pentru a fi privit ca adevărat proprietar și că era imposibil pentru dobânditori să facă demersuri pentru a afla dacă există proprietari deposedați abuziv de stat în perioada comunistă și dacă aceștia au făcut demersuri pentru retrocedarea imobilului.

În apărare, pârâtele au solicitat administrarea probei cu înscrisuri (filele 231-239).

Pârâtele și-au ales domiciliul la sediul cabinetului apărătorului ales.

Dată fiind importanța aprecierii caracterului admisibil al acțiunii în revendicare și modul în care pârâtele au motivat această susținere, instanța apreciază că ea reprezintă o apărare pe fond, iar nu o simplă excepție, în accepțiunea art. 137 Cod procedură civilă.

14. La data de 31 martie 2008 reclamanții solicită (filele 250-251) a se constata tardivitatea depunerii întâmpinării de către pârâtele și -. Reclamanții învederează că potrivit art. 114¹alin. 2 Cod procedură civilă pârâtele aveau obligația de a răspunde acțiunii reclamanților cu 5 zile înainte de primul termen de judecată și, mai mult, aceasta nu le-a fost comunicată. Cu aceeași ocazie se formulează precizări cu privire la neconvocarea reclamanților la efectuarea expertizelor în specialitatea topometrie și construcții.

15. La data de 1 septembrie 2008 reclamanții depun la dosar noi precizări (filele 310-316), învederând că autorii lor au fost exceptați de la naționalizare în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950 ( având profesia de portar de noapte, iar fiind casnică), că preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului nu rezultă din calitatea proprietarilor, ci din caracterul neconstituțional al naționalizării, că în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un imobil preluat prin naționalizare sau confiscare este preluat fără titlu valabil tocmai datorită caracterului abuziv al preluării și că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari și. În continuare sunt reiterate susținerile referitoare la justețea argumentelor invocate în luările de poziție precedente în legătură cu refuzul de a achita taxa judiciară de timbru.

16. Examinând lucrările dosarului, probele administrate în cauză și susținerile părților, instanța reținut în fapt următoarele:

Reclamanții sunt succesorii legali ai defuncților și (Salia sau Salli), și în calitate de nepoți de fiică (după defuncta, decedată la 7 aprilie 1999), iar calitate de fiică.

Prin actul de vânzare încheiat la data de 9 noiembrie 1923 (filele 5-6) defuncții și au dobândit de la numiții și imobilul situat în mun. R, str. -, nr. 13, compus din casă de locuit, anexe gospodărești și teren aferent acestora. În cuprinsul contractului nu se indică suprafața de teren a cărei proprietate se transmite, însă sunt precizate vecinătățile.

Prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 regimul comunist preia de la proprietarii și imobilul sus-menționat, dându-l în administrarea întreprinderii de gospodărire comunală și locativă din mun. Aceasta administrează bunul în perioada comunistă încheind contracte de închiriere prin dezmembrarea acestuia în două unități locative distincte. Contractele de închiriere se perpetuează și după căderea regimului comunist, inclusiv după adoptarea Legii nr. 112/1995 privind retrocedarea către foștii proprietari a unor imobile cu afectațiunea de locuințe preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 148 din 4 decembrie 1999 (filele 8-9) R, regie autonomă având ca obiect de activitate, între altele, administrarea fondului locativ din domeniul privat al unității administrativ - teritoriale, înstrăinează către pârâții și o parte din imobilul situat în mun. R, str. -, nr. 13, respectiv 3 camere și dependințe, în suprafață utilă de 98,96 mp, o anexă gospodărească cu destinația magazie, în suprafață de 31,67 mp și împrejmuiri în lungime de 10. Suprafața de 170 mp, teren aferent locuinței, s-a atribuit în proprietate cumpărătorilor prin același contract, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 32 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Prin contractul de închiriere nr. 12800 din 24 august 1999 (fila 280) pârâtul dobândește de la Primăria mun. R folosința suprafeței de 87 mp, teren situat în mun. R, str. -, nr. 13, aflat în domeniul privat al municipiului. În consecință, în temeiul celor două contracte, pârâții și obțin posesia suprafeței de 257 mp, teren aferent construcției.

Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 194 din 21 iunie 1999 (filele 12-13) aceeași unitate de administrare a fondului locativ (între timp reorganizată din punct de vedere juridic în ) înstrăinează către soții și cealaltă parte din imobil, respectiv suprafața locativă de 60,90 mp (2 camere și dependințe), o anexă gospodărească cu destinația magazie (în suprafață de 14,25 mp) și împrejmuiri cu lungimea de 6,20. De asemenea, se atribuie în proprietate cumpărătorilor suprafața de 110 mp, teren aferent locuinței și anexelor, de această dată făcându-se trimitere la prevederile art. 33 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. În urma decesului pârâtului la 1 ianuarie 2008 imobilul compus din teren și construcție s-a transmis prin succesiune moștenitorilor legali (soție supraviețuitoare) și - (fiică). Cea dintâi justifică vocația de proprietar atât în temeiul succesiunii, cât și ca efect al sistării comunității matrimoniale de bunuri.

În titlul ambelor contracte de vânzare - cumpărare s-a făcut mențiunea că au fost încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995.

Cu ocazia măsurătorilor realizate de expertul judiciar în specialitatea topometrie a rezultat că suprafețele efectiv stăpânite de pârâți sunt mai mari decât cele care au format obiectul celor două contracte de vânzare - cumpărare. Astfel, pârâții și stăpânesc efectiv suprafața totală de teren de 508 mp, compusă din suprafața închiriată de la Primăria mun. R (87 mp), suprafața ocupată de construcție (140 mp) și suprafața atribuită în proprietate (281 mp). Tot astfel, pârâtele și - dețin efectiv suprafața de 324,40 mp, compusă din suprafața atribuită în proprietate (242 mp) și suprafața ocupată de construcție (82,40 mp).

17. În ceea ce privește caracterul ilicit al procedurii de naționalizare, instanța reținut următoarele:

Statul a intrat în posesia imobilului compus din locuință și teren aferent în condițiile Decretului nr. 92/1950. Este de observat, înainte de toate, că acest Decret contravenea dispozițiilor constituționale în vigoare la momentul respectiv. Astfel, potrivit art. 8 din Constituția din anul 1948 proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, iar proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială. Aceasta exclude, de plano, adoptarea unor măsuri de naționalizare în absența plății unei despăgubiri rezonabile. Art. 10 din Constituție statuează, totuși, că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție (ceea ce nu a fost cazul în speță). De asemenea, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții, nimeni neputând fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. În același timp, Decretul nr. 92/1950 contravine Codului civil, în condițiile în care art. 481 stipulează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Toate aceste dispoziții confirmă, în afara oricărui echivoc, caracterul profund ilegal, inechitabil și abuziv al naționalizării. Consecința plasării naționalizării în afara cadrului constituțional și legal constă în ineficiența preluării de către stat a bunului care a format, în concret, obiectul aplicării prevederilor Decretului nr. 92/1950. Ca atare, se va aprecia fără greșeală că naționalizarea nu și-a produs efectul juridic în scopul căruia a fost edictat decretul incriminat, respectiv trecerea bunului în proprietatea statului. Drept urmare, bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului deposedat abuziv, acesta pierzând doar posesiunea lucrului.

În atari condiții, trebuie considerat că statul a preluat doar în fapt bunul, fără vreun titlu, și că posesia sa nu se fondează pe un astfel de titlu, având în realitate consistența juridică doar a unei detenții precare. Neavând niciodată calitatea de proprietar, statul nu poate înstrăina dreptul de proprietate, așa încât o eventuală vânzare a bunului este în mod evident lipsită de cauză juridică.

Mai mult, în situația de speță naționalizarea a contravenit înseși prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, potrivit cărora nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor. La data naționalizării defunctul era încadrat în muncă în funcția de paznic de noapte, iar defuncta era casnică.

Convențiile încheiate de stat cu terții sub-dobânditori sunt lipsite de finalitatea cea mai importantă a contractului de vânzare - cumpărare, respectiv efectul translativ de proprietate. Pârâții au dobândit bunul de la un non dominus și, drept urmare, li s-a transmis doar posesia de facto (corpus). De altfel, pârâții nu se pot apăra nici invocând în mod direct efectele dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât aceasta a reglementat și permis vânzarea către chiriași a imobilelor preluate de stat cu titlu. În considerarea celor ce preced, referitoare la lipsa oricărui titlu al statului, vânzarea nu se putea realiza valabil în condițiile Legii nr. 112/1995.

Nelegalitatea unei atari înstrăinări a fost confirmată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, silogismul utilizat de instanța europeană pornind de la premisa caracterului ilegal a actului pe care se fondează titlul statului. Art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Chiar dacă momentul preluării imobilului de către stat se plasează anterior adoptării Convenției, privarea continuă de proprietate a reclamanților, incidentă și după ratificarea de România a Convenției prin Legea nr. 30/1994, conduc la concluzia că ratione temporis prevederile Convenției sunt aplicabile cazului de față. Drept urmare, legalitatea transferului proprietății imobilului către terții sub-dobânditori se va analiza și prin prisma prevederilor Convenției și a jurisprudenței Curții.

Curtea a apreciat, astfel, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți chiar de bună credință, combinată cu lipsa totală a vreunei despăgubiri față de proprietarul deposedat abuziv, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Privarea în continuare de proprietate reprezintă, astfel, o ingerință nejustificată în exercitarea acestui drept pentru că supune proprietarul deposedat unei sarcini exorbitante, în privința căreia nu subzistă o justificare rezonabilă. instanței europene în cauzele împotriva României cu privire la acest aspect este deosebit de bogată (spre exemplu hotărârile și, etc. invocate și de reclamanți, sau, mai nou, ).

Pentru considerentele ce preced instanța concluzionează că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul defuncților și, iar prin succesiune dreptul de proprietate s-a transmis reclamanților.

18. Cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, instanța a reținut următoarele:

În mod constant și unanim s-a reținut în doctrină și jurisprudența instanțelor naționale că acțiunea în revendicare reprezintă un instrument juridic pus la îndemâna proprietarilor care au pierdut posesiunea bunului și prin intermediul căruia aceasta este reclamată de le posesorul neproprietar. Aceasta presupune, înainte de toate, stabilirea a două premise: dacă reclamanții au calitatea de proprietari ai imobilului și respectiv, dacă pârâții posesori opun sau nu un titlu.

Față de cele expuse anterior în legătură cu caracterul abuziv și ilegal al naționalizării, instanța apreciază că defuncții și, iar apoi succesorii legali ai acestora (în persoana reclamanților), nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate. Acesta nu a ieșit din patrimoniul defuncților ca efect al naționalizării, așa încât s-a transmis prin succesiune reclamanților.

Pârâții, în schimb, invocă buna lor credință la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu statul. Fără a fi imperios necesar a se stabili buna sau reaua credință a sub-dobânditorilor la încheierea contractului (prin examinarea diligențelor depuse de aceștia anterior perfectării vânzării, în scopul determinării situației juridice reale a imobilului), instanța va considera că cele două contracte invocate de pârâți reprezintă un titlu. Drept urmare, este necesar a se stabili care din titlurile pe care părțile și le opun este mai bine caracterizat și urmează a avea prevalență.

Instanța a analizat comparativ titlul reclamanților (care au dobândit dreptul de proprietate prin succesiune, iar autorii lor prin cumpărare în anul 1923) și cele ale pârâților (care, de bună credință fiind, au cumpărat imobilul de la un non-dominus). Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5/2000 într-un recurs în interesul legii, a apreciat că foștii proprietari pot uza de acțiunea în revendicare de drept comun pentru a reclama în instanță încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra unui imobil cu destinația de locuință și că persoanele care apreciază că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost deposedate abuziv de proprietățile lor pot cere pe calea acțiunii în revendicare recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri. B credință a sub-dobânditorului nu acoperă viciul titlului provenit de la un non-proprietar, statul neputând transmite un drept pe care nu-l avea, astfel că titlul succesorilor foștilor proprietari deposedați este preferabil.

Posesia de bună credință a pârâților asupra imobilului nu poate valora titlu de proprietate decât în situația când nici una din părți nu opune un titlu, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, compararea titlurilor părților permite a se concluziona că titlul reclamanților este mai bine caracterizat (fiind, de altfel, preferabil și din perspectivă temporală) în raport cu titlurile pârâților, în virtutea adagiuluinemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Prin raportarea acțiunii în revendicare la prevederile Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare nu a fost considerată inadmisibilă. Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil si Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil. Pârâții Municipiul R, și - au făcut vorbire în întâmpinările lor de faptul că Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, ar suprima practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme speciale îl subordonează controlului judecătoresc. În același context s-a afirmat că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil. Susținerile pârâtelor și - (care reiau, practic, motivarea recursului în interesul legii) par a fi sprijinite legal și prin dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, acesta fiind motivul pentru care s-a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu ar mai fi admisibilă, persoanele îndreptățite fiind ținute a urma procedura stabilită de legea specială, care condiționează restituirea de parcurgerea unei proceduri administrative prealabile. Prin Decizia nr. 307/2005 a Curții constituționale s-a apreciat, însă, că art. 20-24 din Legea nr. 10/2001 stabilesc obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificării pentru obținerea reparațiilor în natură sau prin echivalent, dar nicidecum nu instituie o jurisdicție specială administrativă, cum greșit se susține prin întâmpinare.

Aceste apărări au fost înlăturate, însă, de jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României, prin care s-a statuat în mod constant că statul are obligația de a adopta toate măsurile pentru a oferi protecția dreptului de proprietate și că acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul cel mai larg și adecvat de protecție a acestuia. Astfel în cauza Străin împotriva României s-a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală a oricărei despăgubiri constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Se poate aprecia în mod just că statul a eludat obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața unei chestiuni de interes general, așa cum o constituie restituirea proprietăților preluate abuziv de regimul comunist. Incertitudinea juridică astfel creată s-a repercutat asupra foștilor proprietari, care, astfel, s-au văzut în imposibilitatea de a-și recupera bunul, cu toate că nimeni nu-i contesta dreptul de proprietate la data naționalizării. Vânzarea operată de către stat în baza Legii nr. 112/1995 îi îmE. pe reclamanți să se bucure de dreptul lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât este combinată cu absența oricărei despăgubiri. În plus, excluderea acțiunii în revendicare referitoare la imobile preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist din sfera competenței instanțelor judecătorești este, în sine, contrară dreptului de acces la justiție, astfel cum este consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenție. Aceste considerații au fost reluate de C în cauzele, și, și etc.

O singură concluzie transpare cu elocvență din aceste considerații, respectiv cea că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare cu singura motivare că Legea nr. 10/2001 ar institui o procedură derogatorie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a bunului (respingere care ar determina partea să deschidă o nouă procedură, cu finalitate incertă) reprezintă o abatere gravă de la obligația de respectare și garantare a drepturilor conferite de art. 6 alin. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Din acest considerent, instanța va soluționa prezenta cauză potrivit dreptului comun, considerând acțiunea în revendicare admisibilă.

19. Cu privire la excepțiile invocate de pârâți s-au reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei de interes a reclamanților, instanța a reținut că elementul subiectiv reprezintă una din condițiile de valabilitate cerute pentru exercițiul acțiunii civile. Interesul se transpune în reprezentarea pe plan subiectiv a finalității practice urmărite prin demersul în justiție, respectivcausa petendi.Este cu totul lipsită de justificare orice confuzie între temeinicia pretențiilor deduse judecății, caracterul admisibil al procedurii alese și interesul manifest al reclamanților. Având în vedere că prin acțiune se reclamă posesiunea unui imobil cu privire la care se pretinde caracterul vădit abuziv și ilicit al naționalizării, instanța a apreciat că reclamanții justifică un interes actual, legitim și susceptibil de a fi ocrotit de legea civilă, așa încât excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului R, instanța a reținut că această chestiune a fost dezbătută într-o fază incipientă a procedurii, iar în raport cu probele administrate până în acel moment s-a apreciat că unitatea administrativ-teritorială nu ar avea calitate procesuală întrucât nu ar exercita posesia asupra bunului revendicat. În urma efectuării expertizei judiciare în specialitatea topometrie instanța a constatat că pârâții și stăpânesc suprafața de 87 mp în baza unui contract de închiriere încheiat în anul 1999 cu Primăria mun. R (fila 280). Cum închirierea conferă doar un drept personal de folosință, elementul subiectiv al posesiei (animus) este exercitat în continuare de Municipiul R, așa încât instanța și-a reconsiderat soluția inițială și a apreciat că unitatea administrativ-teritorială justifică legitimarea procesuală pasivă. În consecință, și această excepție a fost respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la excepția de tardivitate, instanța a considerat că aceasta trebuie analizată prin prisma petitului acțiunii introductive, fiind invocată înainte ca reclamanții să-și restrângă acțiunea doar la capătul de cerere privind revendicarea imobiliară. Pârâții și au invocat excepția în ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, capăt de cerere la a cărui judecată reclamanții au renunțat ulterior. Cum tardivitatea nu poate fi opusă acțiunii în revendicare (dat fiind caracterul imprescriptibil al acesteia), excepția a fost respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, instanța a constatat că reclamanții au depus la dosarul cauzei actele de stare civilă prin care fac dovada filiației în raport cu defuncții deposedați la naționalizare. În lipsa unui certificat de moștenitor (a cărui emitere prealabilă nu este obligatorie) dovada în justiție a vocației succesorale și a calității de moștenitor se face cu actele de stare civilă, neexistând vreun impediment rezonabil de a se înlătura această susținere. De altfel, calitatea de moștenitor nu ia naștere în virtutea certificatului care finalizează procedura amiabilă notarială, ci decurge din legătura de rudeniecu de cujus(în cazul de față pe linie directă descendentă). Drept urmare, excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

În fine, referitor la excepția netimbrării acțiunii, instanța a reținut, contrar susținerilor reclamanților, că acțiunea acestora comportă obligația achitării taxei judiciare de timbru. Instanța a apreciat că dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 se referă la cererile de restituire formulate în baza legilor speciale reparatorii, și nu privește acțiunea în revendicare de drept comun. Instanța a considerat că o atare intenție a legiuitorului (de a excepta și acțiunile în revendicare referitoare la imobile preluate de stat în perioada comunistă de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru) s-ar fi materializat doar printr-o stipulație expresă în acest sens în textul art. 15 lit. r. Nefiind făcută, însă, nici o astfel de mențiune, instanța consideră că legiuitorul nu a avut în vedere și această ipoteză. Argumentul că tratamentul diferit al categoriilor de reclamanți ar fi discriminatoriu dacă s-ar raporta la subiectul pasiv al acțiunii, fiind, astfel, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este în totalitate corect, în condițiile în care instanța europeană a criticat doar cuantumul exorbitant al taxelor judiciare de timbru în raport cu obiectul judecății, lipsa unor măsuri adecvate pentru acordarea unui ajutor public judiciar în sensul scutirii sau reducerii acestor sume și aplicarea sancțiunea anulării ca netimbrate a acțiunilor în cadrul cărora nu se achită taxa de timbru, ceea ce se traduce în obstacularea accesului liber la justiție. De aceea instanța a respins la termenul de judecată din 25 octombrie 2007 apărările reclamanților formulate în această privință.

O altă chestiune a fost, însă, analizată în raport cu obligația de plată a taxei judiciare de timbru, respectiv cea legată de cuantumul acesteia și de efectele impunerii unei astfel de obligații. Fiind o acțiune reală și petitorie, în cazul acțiunii în revendicare taxa judiciară de timbru se achită la valoarea bunului a cărui posesiune se reclamă (art. 5 alin. 1 din Ordinul nr. 760/C din 22 aprilie 1999 al Ministrului Justiției privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru). Instanța a stabilit în sarcina reclamanților obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru în sumă de 9.170 RON, cuantum care este de natură să-i pună pe aceștia în imposibilitatea de a da curs dispoziției instanței. Pe de altă parte, instanța apreciază că instituirea obligației de plată a acestei sume cu titlul de taxă judiciară de timbru, coroborat cu aplicarea în caz contrar a sancțiunii anulării acțiunii ca netimbrate, ținând seama de obiectul pretenției deduse judecății și de motivele care stau la baza acestui demers (recuperarea proprietății de care autorii reclamanților au fost abuziv deposedați de regimul comunist), reprezintă o veritabilă în calea exercitării dreptului de acces liber la instanță, recunoscut de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cuantumul ridicat al taxei reprezintă un obstacol insurmontabil în calea exercitării acestui drept, cu atât mai mult cu cât neachitarea taxei îmE. examinarea cauzei pe fond. Din acest considerent, instanța și-a reconsiderat poziția inițială și a apreciat necesar a reveni asupra obligației impuse reclamanților de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul sus-menționat. Prin aceasta, instanța a apreciat că nu se îndepărtează de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a considerat în mai multe situații că sancțiunea anulării acțiunii ca netimbrate, cu consecința neexaminării cauzei pe fond, încalcă garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil. Drept urmare, excepția netimbrării a fost considerată ca neîntemeiată.

20. Având în vedere precizările verbale formulate de reclamanți prin apărător și cererea depusă în acest sens la 19 decembrie 2007 ( filele 1947-150 ), instanța a luat act că aceștia au renunțat la judecată în ceea ce privește capetele referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare și la constatarea nulității naționalizării.

21. Pe fondul acțiunii în revendicare instanța, în considerarea celor ce preced, a apreciat acțiunea în totalitate întemeiată. Acțiunea în revendicare este admisibilă chiar și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, iar operațiunea de evaluare comparativă a titlurilor pe care părțile și le opun conferă prevalență reclamanților. sunt în continuare privați de exercițiul atributelor dreptului de proprietate, nu se pot bucura de posesia bunului și nici nu au beneficiat de măsurii compensatorii din partea statului, așa încât instanța constată în continuare încălcarea dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Cele două expertize judiciare efectuate în cauză au stabilit cu fidelitate partea de imobil ocupată de fiecare dintre pârâți, conform schițelor anexă (filele 260 și 269).

Drept urmare, în condițiile art. 480 Cod civil, pârâții Municipiul R, și - au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în mun. R, str. -, nr. 13.

Fiind căzuți în pretenții, pârâții sus-menționați au fost îndatorați la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, conform art. 274 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs pârâții r, mari și precum și pârâtul Municipiul R reprezentat prin Primar.

Reclamanții, și, au depus întâmpinare (filele 45-62) solicitând, în esență, să se respingă ca neîntemeiate, toate cererile de apel formulate în cauză și pe cale de consecință să se mențină ca legală și temeinică, sentința civilă nr. 2465 din 09.09.2008 a Judecătoriei Roman cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12.02.2009 apelanții-pârâți, și, au formulat cerere de scutire a taxei de timbru, care a fost admisă prin încheierea pronunțată în camera de consiliu pronunțată la data de 11.03-.2009 de Tribunalul Neamț (filela111), sens în care a fost redusă taxa de timbru în cuantum de 1736 lei, la suma de 175 lei, fiind întrunite cerințele prevăzute de art. 75 al. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.

Prin apelul declarat de pârâții, au criticat sentința ca nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

- prima instanță a respins nejustificat și cu încălcarea Legii nr. 146/1997 cu modificările ulterioare, excepția insuficienței timbrării acțiunii, prin care art. 20 impunea obligația de a pune în vedere petentului să achite până la primul termen taxa de timbru, deși, inițial judecătorul fondului a apreciat că "de beneficiul dispozițiilor art. 15 lit. r, beneficiază doar petenții în cazul acțiunilor de restituire a bunurilor preluate de către stat, când acțiunea se îndreaptă împotriva statului";

- în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a ]reclamanților pe care au invocat-o atât prin întâmpinare cât și prin notele scrise depuse la termenul din 25.10.2007, reclamanții nedovedindu-și calitatea de succesor ai pretinsului autor comun, fost proprietar al imobilului în cauză;

- prin întâmpinarea pe care au depus-o la termenul din 24 mai 2007, au invocat excepția tardivității introducerii de către reclamanți a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 148/14.12.1997 și nr. 194/21.06.1999 încheiat în condițiile Legii 112/1995, între pârâți și RA Instanța de fond nu a ținut cont de această excepție și a primit "cererea precizatoare a reclamanților", reținând că prin aceasta nu s-a modificat cadrul procesual, ci doar reclamanții și-au restrâns cererea introductivă insistând în a se judeca doar cererea având ca obiect revendicare imobiliară.

- pe fondul litigiului, apelanții-pârâți au arătat că trebuia să se rețină de instanță că au manifestat totală bună credință la încheierea contractelor de vânzare cumpărare a locuințelor aflate în litigiu, în care au fost inițial chiriași. De altfel, dobândirea proprietății imobilului s-a făcut cu titlu oneros în momentul în care apărea în mod evident că statul era proprietarul bunului. Astfel, cum rezultă din actele depuse preluarea de către stat a apartamentului s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, deci cu titlu valabil, cauza neaflându-se în situația prevăzută de art. 46 al. 2, dar nici în situația prevăzută de art. 46 al. 4.

Față de toate aceste motive au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, pe excepțiile invocate și pe fondul litigiului, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta Municipiul R reprezentată legal prin Primar, prin apelul declarat la data de 17.11.2008 (fila 10 dosar apel), a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Roman în soluționarea prezentei cauze.

În susținerea apelului a arătat că obiectul dedus judecății, respectiv constatarea nulității Decretului 92/1952 prin care imobilul a fost preluat de către stat, dar și temeiul în drept invocat de reclamant prin cererea introductivă, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/1998, ce reglementează regimul exproprierilor și dispozițiile Legii 10/2001, evidențiază în mod concret că instanța competentă este Tribunalul Neamț în primă instanță și nu Judecătoria Roman. Pe fondul cauzei, apelanta a susținut că numai persoanele exceptate de la procedura /2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare - retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995 de către chiriași, în celelalte cazuri acțiunea în revendicare directă este inadmisibilă, motiv pentru care au solicitat respingerea ca inadmisibilă a reclamanților.

Intimații-reclamanți, și, prin întâmpinarea depusă la (filele 45-61) au expus pe larg situația de fapt, reiterând de altfel, motivele de drept și de fapt arătate prin cererea precizatoare depusă la instanța de fond. În esență, au concluzionat că "soluția pronunțată de Judecătoria Romana dat relevanță esenței acțiunii în revendicare și apus capăt încălcării dreptului de proprietate al intimaților asupra imobilului litigios, încălcare ce a început cu mai mult de o J de secol în urmă. Desființarea sentinței apelate ar duce intimații-reclamanți în situația anterioară a nesocotirii dreptului de proprietate care ar echivala cu o re-naționalizare, atitudine condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului".

Prin decizia civilă nr.140 din 24.06.2009pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosar nr- au fost admise apelurile declarate de către pârâții și, domiciliați în municipiul R, str. -, nr. 12, județul N, și -, cu domiciliul procedural ales la Cabinet av., situat în Municipiul R,-, județul N, împotriva sentinței civile nr. 2465 din 09.09.2008 pronunțată de Judecătoria Roman, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că, s-a respins acțiunea civilă restrânsă și modificată în revendicare imobiliară formulată de reclamanții, și, ca nefondată.

Au fost menținute doar dispozițiile sentinței apelate de la pct. I și II.

A fost respins, ca tardiv formulat apelul declarat de către pârâtul Municipiul R reprezentat legal prin Primar, cu sediul în mun. R, R- nr. 1, județul N, împotriva aceleiași sentințe.

Au fost obligați intimații, și, să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în apel următoarele sume astfel:

- suma de 7317 lei către apelanții - și;

- suma de 1680 lei către apelanții și.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

La termenul din 27.09.2007 reclamanții, prin apărătorul ales, au depus la dosarul cauzei "o cerere precizatoare", prin care au arătat că insistă în judecată, doar în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Municipiul R, str. -, nr. 13, compus din construcție și terenul aferent acesteia.

Această cerere precizatoare îndeplinește condiții prevăzute de art. 132 al. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, reclamanții restrângându-și petitul acțiunii, așa cum a reținut și instanța de fond, în mod temeinic și legal, motiv pentru care s-au respins susținerile apelanților cu privire la modificarea cadrului procesual realizat de reclamanți.

Reclamanții au arătat și dovedit că imobilul în litigiu a aparținut defuncților și, drept de proprietate dobândit prin cumpărare, la data de 9.11.1925 de la familia și, ulterior fiind naționalizat prin Decretul 92/1950.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 148/14.12.1997 și nr. 194/21.06.1999, imobilul a fost cumpărat de către pârâți de la RA "" Ca urmare a solicitării formulate de către succesoarea soților cumpărători, Primăria Municipiului Rac omunicat prin adresa nr. 6851/27.05.1998 că imobilul a fost demolat, iar terenul a fost ocupat de construcții și instalații - blocuri de locuințe.

În prezenta acțiune directă în revendicare, instanța de fond trebuia să analizeze valabilitatea celor două titluri puse în discuție, respectiv cel de vânzare-cumpărare al reclamanților din anul 1925, cât și actele de vânzare-cumpărare ale pârâților de la stat, ca urmare a preluării acestuia prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950.

Analizând excepția tardivității formulării acțiunii de către reclamanți, invocată de către pârâți, tribunalul a constatat că instanța de fond în mod legal și temeinic a respins-o reținând că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de către pârâți, tribunalul a constatat că din probele depuse atât la instanța de fond cât și în apel respectiv acte de stare civilă, aceștia și-au dovedit filiația în raport cu defuncții deposedați la naționalizare, calitatea de moștenitor (așa cum a reținut și instanța de fond), nu i-a naștere ca urmare a emiterii pe cale procedurală notarială amiabilă a certificatului de moștenitor, ci decurge din legătura de rudenie dintre reclamanți cude cujus, pe linie directă descendentă, care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, motiv pentru care a respins și această excepție.

Cu privire la excepția netimbrării acțiunii, tribunalul a constatat că, cuantumul ridicat al taxelor judiciare de timbru al cauzei pendente poate fi un impediment de netrecut și discriminatoriu pentru petiționarii ce se adresează instanțelor de judecată, judecătorii având obligația în temeiul art. 129 al. 5 Cod procedură civilă, să stăruie prin toate mijloacele oferite de lege pentru aflarea adevărului. Un astfel de mijloc legal, este conferit, atât de Codul procedură civilă prin dispozițiile art. 75 și următoarele, cât și de Legea 146/1997, pentru a se asigura exercitarea dreptului de liber acces la instanță/judecată, în vederea respectării art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceeași rațiune, în vederea realizării dreptului la un proces echitabil, a avut-o și judecătorul instanței de apel când la termenul din 11.03.2009, a admis cererile apelanților-pârâți și a redus taxele judiciare de timbru de la 1736lei, la 175 lei, motiv pentru care constată că în mod legal și temeinic instanța de fond a respins această excepție.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constata că analiza instanței de fond asupra cererii de revendicare a imobilului de către reclamanți a fost superficială și netemeinică.

Potrivit dispozițiilor art. 480 și următoarele Cod civil, acțiune în revendicare imobiliară reprezintă acțiunea pe care o are la îndemână proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, fiind principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate publică sau privată. Cu ajutorul acestei acțiuni, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și în același timp restituirea bunului său de la orice persoană care îl posedă ilegal.

În cauza pendente, imobilul în litigiu a trecut prin naționalizare, în proprietatea statului, ca urmare a Decretului 92/1950, iar ulterior prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 148/1997 și nr. 194/1999, în proprietatea pârâților, fiind cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv primul contract, valabilitate pe deplin recunoscută titlului de proprietate prin normele metodologice, și sub incidența Legii nr. 213/1998 în ceea ce privește al doilea contract. Prin dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, se permite cenzurarea de către instanțele judecătorești al valabilității titlului/contractului astfel obținut, menținerea sau anularea actului translativ de proprietate fiind condiționat de dovedirea bunei - credințe a dobânditorului în momentul înstrăinării. Ori, buna - credință a cumpărătorilor și (reprezentată în calitate de moștenitor legal de fiica sa - ), se prezumă potrivit dispozițiilor art. 1899 al. 2 Cod civil. Prin art. 1898 al. 1 Cod civil, se prevede că buna - credință este credința posesorului, că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, respectiv în cauza pendente proprietar era statul ca urmare a decretului de naționalizare. Reclamanții-intimați, nu au reușit să răstoarne, prin probe, prezumția de bună - credință cu care au acționat chiriașii-pârâți când au cumpărat locuința pe care o ocupau, deoarece, numai existența dovedită a relei credințe poate conduce la neaplicarea teoriei, fondate pe error communis facit ius.

Fiind un imobil preluat prin decret de naționalizare, reclamanții aveau deschisă calea acțiunii prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar simpla adresă comunicată de către Primăria Municipiului R cu nr. 6851 la data de 27.05.1998, că imobilul nu mai există nu avea ca efect paralizarea dreptului reclamanților de a solicita restituirea în natură sau în despăgubiri bănești, pe calea legii speciale; și nici nu constituie un mijloc prin care să fie înlăturată buna - credință a cumpărătorilor.

Instanța de fond a analizat în mod greșit situația de fapt fără a avea în vedere că, la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, statul avea aparența că este proprietar al bunului imobil, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; exista o lege specială care permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condiții strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și nici nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a titlului statului, iar prezumția de bună credință a cumpărătorului-chiriaș nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă admis de lege.

În consecință, în cauza pendente legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.-12.1989, act normativ cu caracter special care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 Cod civil, ce reprezintă dreptul comun în materie. legii speciale, a Legii nr. 10/2001, față de dreptul comun în materia revendicării a fost edificată și soluționată, în mod irevocabil și obligatoriu prin Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată în dosarul nr. 60/2007 al Prin admiterea recursului în interesul legii declarată de procurorul general al Parchetului de pe lângă s-a statuat că: " concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Această decizie al este general obligatorie pentru instanțe în dezlegarea dată problemelor de drept pe această speță, conform dispozițiilor imperative prevăzute de art. 329 al. 3 Cod procedură civilă, motiv pentru care, tribunalul în temeiul art. 296 va admite apelul și schimbând în parte sentința apelată va respinge, acțiunea civilă, restrânsă și modificată de reclamanți, aceștia având calitatea de beneficiari ai Legii nr. 10/2001.

Tribunalul, consideră că prin soluția pronunțată nu se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, trebuie evitată generarea unei insecurități juridice ale actelor de proprietate și a incertitudinii pentru subiectele de drept în cauză. Statul român trebuie să vegheze însă și să asigure eliminarea obstacolelor juridice de natură a-i împiedica pe foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor, fie că este vorba despre restituirea în natură, fie de plata unei despăgubiri rapide și adecvate pentru prejudiciul suferit, prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare rapide, corecte și corespunzătoare pentru a se realiza o adevărată restituțio in integrum, atât financiară cât și morală.

În ceea ce privește apelul declarat de către pârâtul Municipiul R reprezentat legal prin Primar, tribunalul a considerat că acesta nu va fi analizat pe fondul său, întrucât a fost declarat peste termenul legal prevăzut de art. 284 al. 1 Cod procedură civilă, respectiv de 15 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești. În speță, hotărârea judecătorească a fost comunicată conform dovezii de primire de la (fila 350 dosar fond) la data de 31.10.2008, iar apelul a fost declarat și depus de Municipiul R, la judecătoria Roman la data de 17.11.2008, astfel cum reiese din data certă al serviciului arhivă de la (fila 10), motiv pentru care, tribunalul l-a respins ca tardiv formulat.

Împotriva deciziei civile mai sus menționate a declarat în termen legal recurs reclamanții, și, pârâții Municipiul R prin Primar pe motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii pronunțate de instanța de apel.

Analizând decizia sub aspectul motivelor de recurs invocate dar și din oficiu în temeiul art.304 pct.1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

În judecarea prezentului recurs, Curtea a pus în discuția părților motivul de ordine publică prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă privind calificarea căii de atac a sentinței 2465 din 9.09.2008 a Judecătoriei Roman și alcătuirea instanței potrivit dispozițiilor legale.

Textul legal al art.281 ind.1 Cod procedură civilă, arată că, "nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind, litigii a căror obiect au o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă".

Întrucât hotărârile pronunțate în primă instanță în litigiile a căror valoare este de până la 100.000 lei inclusiv sunt supuse numai recursului, se poate constatat că, în practică, locul apelului, considerat cea mai frecventă cale de atac, a fost luată de recurs, iar completul de judecată fiind compus din trei judecători.

Așa cum rezultă din probatoriul eficient administrat în cursul cercetării judecătorești, valoarea obiectului cauzei este mai mică de 100.000 lei(RON), iar sentința Judecătoriei, nu mai este supusă căii de atac a apelului, potrivit textului legal anterior precizat și în consecință, Tribunalul trebuia să soluționeze calea de atac promovată ca fiind recurs, în complet de 3 judecători, așa cum pretinde art.54 al.2 din Legea nr.304/2004.

Prin acest motiv de recurs este sancționată nesocotirea unor norme de ordine publică, cele referitoare la compunerea și constituirea instanței, cu consecința admiterii recursurilor formulate, casarea hotărârii atacate cu recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat-o (art.312 pct.3 Cod procedură civilă).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

E:

Admite recursurile promovate de pârâtul MUNICIPIUL R și reclamanții, și, împotriva deciziei civile nr.140 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.

Casează hotărârea recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Neamț.

Cu privire la cheltuielile de judecată urmează a se pronunța instanța de rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 30 noiembrie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

- --- - - -

-

GREFIER,

Red.sent.- /

Red.dec.rec.- /17.12

Tehn.- / 11 ex./22.12.2009/com.tuturor părților.

Președinte:Grosu Valerica Niculina
Judecători:Grosu Valerica Niculina, Pîrjol Năstase Doru

Vezi şi alte speţe de drept civil: