Anulare act. Decizia 1623/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2208/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1623
Ședința publică de la 25 noiembrie 2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea asupra recursurilor formulate de recurenții - pârâți, și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 782 din 29.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - pârâți ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
are ca obiect - anulare act.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18 noiembrie 2009 fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 25 noiembrie 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.15270/20.11.2008, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții și, FONDULUI IMOBILIAR, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, str.-.- nr.13,.2,.3, sector 1, constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 155/11.02.1980 a B, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.4952/22.01.2003, a obligat pârâții persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, str.-. - nr.13,.2,.3 sector 1, luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității, că inadmisibilitatea reprezintă sancțiunea care intervine în momentul în care se recurge la o cale pe care legea nu o permite sau nu o prevede, fiind vorba așadar de o modalitate de respingere a unei acțiuni, motiv pentru care nu este o adevărată excepție.
În plus prin soluționarea în această manieră s-ar încălca dreptul de acces la instanța, contrar art.6 din CEDO.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție, de asemenea, respinsă de prima instanță, s-a reținut ca nefiind aplicabile dispozițiile art.46 alin.5 din forma inițială a Legii nr. 10/2001, contractul încheindu-se ulterior acestui termen.
Pe fondul cauzei, Judecătoria Sectorului 1 Bar eținut că imobilul care face obiectul litigiului, situat în B-.2 3 sector 1 fost proprietatea reclamantei, fiind dobândit de aceasta prin actul de donație autentificat sub nr. 8928/24.09.1971 de fostul notariat de Stat.
În ceea ce privește preluarea imobilului ce face obiectul cererii, s-a constatat că actul normativ în temeiul căruia a fost emisă decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului aparținând reclamantei, Decretul nr.223/1974, contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acea dată, întrucât prin măsurile edictate era încălcat principiul consacrat constituțional prevăzut în art.17 al egalității în drepturi a tuturor cetățenilor României.
Față de aceste aspecte, instanța a constatat că, întrucât actul normativ care a stat la baza emiterii deciziei de preluare a bunului imobil de la reclamantă, încălca dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării, statul nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, neavând un titlul valabil.
În consecința concluziei privind nevalabilitatea titlului statului asupra bunului imobil ce face obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, reclamanta, în calitate de persoane al căror imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează astfel calitatea de proprietari avută la momentul preluării.
Pentru aceste considerente, instanța a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B str. -. - nr.13.2 mansarda.3 sector 1.
In ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 4952 din 22.01.2003 încheiat între pârâții, și Administrația Fondului Imobiliar, instanța a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4952/22.01.2003 încheiat între pârâta prin mandatar, în calitate de vânzător și pârâții, în calitate de cumpărători, aceștia au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 dreptul de proprietate asupra locuinței situate în B str. -. - nr.13.2 mansardă.3 sector 1 compusă din 2 camere, hol, bucătărie, baie debara, cămara, în suprafață utilă de 83,95 mp.
Pârâții au achiziționat locuințele în temeiul Legii nr.112/1995, iar ulterior acestui act normativ, legiuitorul a adoptat o nouă lege, Legea nr.10/2001, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil prin dispozițiile art.46 alin.2, potrivit cărora acestea sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care acestea au fost încheiate cu bună credință. Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin decizia nr.191/2002 a Curții Constituționale.
La analiza îndeplinirii condițiilor imperative prevăzute de lege pentru încheierea actelor de înstrăinare a avut în vedere și dispozițiile HG nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 11/1997, pentru verificarea aspectelor invocate de reclamanți privind buna-credință la încheierea actelor de înstrăinare atacate, este necesar a se avea în vedere toate acțiunile, inclusiv acelea care se referă la prudență și diligență la data încheierii actului juridic.
În raport de aceste norme instanța constată că pârâții sunt de rea credința, fiind încălcate normele prevăzute de Legea nr.112/1995.
Astfel pârâtul a dobândit împreună cu prima sa soție, după anul 1990 un imobil proprietate personală, situat la adresa- -6,.1.16 sector 2 așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 17.07.1991.
Pe de altă parte, pârâta nu putea să cumpere imobilul în litigiu, nefiind chiriașă la data la care Legea nr.112/1995 a intrat în vigoare, însă fiind un bun cumpărat în timpul căsătoriei a devenit bun comun, motiv pentru care și apare în contractul de vânzare - cumpărare.
În ceea ce privește capătul patru, acesta este o acțiune în revendicare și față de soluția reținută pe capătul 1 și 3, reținând astfel calitatea de proprietar a reclamantei și având în vedere că pârâții persoane fizice nu au un titlu, situație în care acțiunea este admisibilă numai dacă titlul reclamantului emană de la un terț iar data titlului este anterioară posesiei pârâților, condiții îndeplinite în speță întrucât, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamantului îl constituie actul de donație încheiat de mama sa și autentificat sub nr.8828/24.09.1971 de către Notariatul De stat al Sectorului 1, iar, pe de altă parte, data titlului este anterioară posesiei pârâților, astfel încât dreptul de proprietate al reclamanților va fi recunoscut ca atare, conform art. 480 Cod Civil, fiind un drept legal dobândit, în condițiile în care statul a înstrăinat către pârâți bunul preluat fără titlu valabil de la reclamantă a admis acțiunea și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din-.2 (mansarda),.3 în suprafață utila de 84,11 mp. compus din hol, două camere, baie, bucătărie, cămara, oficiu și terenul aferent în cotitate de 1/3 din suprafața totală de 251 mp și părțile comune care prin natura lor sunt în folosința tuturor apartamentelor.
Împotriva sentinței civile nr.15720/20.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sector 1 B, în dosarul nr-, pârâtul Municipiul B, prin Primar General, a declarat, în termen legal, apel, înregistrat pe rolul Tribunalul București Secția a V-a Civilă sub nr-, criticând sentința apelată pentru nelegalitate și netemeinicie.
Pârâtul Municipiul B prin Primar General a considerat că instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșita a legii.
In ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a Deciziei fostului Consiliu Popular a Municipiului B - Comitetul Executiv nr. 155/11.02.1980, consideră apelantul că aceasta este perfect valabilă întrucât ea a fost întocmită cu respectarea legislației în vigoare la acea dată.
In opinia pârâtei apelante, capătul de cerere prin care se solicitaconstatarea caracterului abuziv al trecerii imobilului in proprietatea statului, este lipsit de interesatâta timp cât prin Legea nr.247/2005 se precizează în mod expres că toate imobilele naționalizate în acea perioadă au fost preluate printr-o formă de abuz.
Apreciază că în cauză sunt aplicabile dispozițiile susmenționate și ca oacțiune în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilăfață de legea specială.
La data de 20.03.2009,reclamanta, -, a formulat în termen legal motive de apel,prin care a criticat sentința civilă nr.15270 din 20.11.2008 pe care a solicitat instanței să o schimbe în parte.
A arătat apelanta că prima instanță în dispozitivul hotărârii, a reținut numai: "Obligă pârâții persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, str.-.- nr.13,.2,.3, sector 1."
Față de aceasta, consideră că este absolut necesar ca dispozitivul hotărârii să conțină soluția instanței și cu privire la terenul aferent construcției și cu privire la părțile comune care prin natura lor sunt în folosința tuturor apartamentelor.
La data de 20.03.2009,pârâții și au declarat apel, criticând sentința apelată pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului lor, pârâții și, ținând cont de motivarea instanței de fond și față de pretențiile intimatei reclamante și motivele de drept invocate, au invocat din nou excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun și excepția tardivității solicitării de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de ei înșiși.
Astfel, pârâții apelanți au apreciat acțiunea ca fiind inadmisibilă, în condițiile preluării imobilul în baza unui titlu perfect valabil și cu acordarea de despăgubire care au și fost încasate de reclamantă la data preluării de către stat.
În privința solicitării de constatare a nulității absolute a contractului nr.4952/22.01.2003, apreciază pârâții apelanți solicitarea reclamantei ca fiind tardiv formulată, prin raportare la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, normă specială în materie care, prin derogare de la dreptul comun, stabilește obligativitatea introducerii unei astfel de cereri în termen de un an de la data apariției legii (14.02.2001). Ulterior, acest termen a fost prelungit cu 6 luni, data limită pentru introducerea unor astfel de cereri fiind 14.08.2002.
Arată totodată pârâții apelanți că, în speța de față, chiar dacă s-ar ajunge la constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare atacat, apartamentul în cauză nu ar putea fi restituit intimatei reclamante, în temeiul Legii nr.10/2001, întrucât aceasta nu a formulat notificare, și nici în temeiul dreptului comun întrucât acțiunea pe dreptul comun este inadmisibilă după apariția Legii nr. 10/2001 (a se vedea Legea nr. 1/2009 și decizia civilă nr.33/09.06.2008 a ICCJ).
Prin decizia civilă nr.782 A/29.05.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții pârâți și, de apelanta reclamantă, de apelantul pârât Municipiul B prin Primar General, împotriva sentinței civile nr.15270/20.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Administrația Fondului Imobiliar și Consiliul General al Municipiului B, a respins cererea apelanților pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
In ceea ce priveșteapelul declarat de pârâtul Municipiul B prin Primarul Generaltribunalul a apreciat că este nefondat.
Cu privire la prima critică referitoare la lipsa de interes privind capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a deciziei fostului Consiliu Popular al Municipiului B - Comitetul Executiv nr.155/11.02.1980, tribunalul a apreciat că este nefondată deoarece constatarea nulității acestei decizii și implicit constatarea trecerii imobilului fără titlu legal în proprietatea statului reprezintă o premisă pentru capătul de cerere referitor la revendicare, astfel încât această solicitare nu poate apărea ca fiind lipsită de interes, interesul reclamantei rezultând tocmai în dovedirea faptului că imobilul nu a ieșit niciodată cu titlu valabil din patrimonial său.
Mai mult s-a constatat că apelantul - pârât confundă actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, făcând referire la Decretul nr.92/1950, deși imobilul a fost preluat în baza deciziei nr.155/11.02.1980, emisă în temeiul Decretului nr.223/1974.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, excepție invocată atât de apelantul Municipiul B, cât și de apelanții și, tribunalul a apreciat că este nefondată pentru următoarele considerente:
Printr-o hotărâre publicată la data de 13.01.2009 în cauza Faimblat vs.România CEDO a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
In concluzie ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul urmărit, reclamanții neprimind nici o despăgubire până atunci neavând nici o garanție că vor obține una în viitorul imediat.
In prezenta cauză, însă, tribunalul nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr.10/2001, ci dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat ineficace, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant" în sensul deciziei în interesul legii.
In ceea ce privește excepția tardivității invocată cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.4952/22.01.2003, tribunalul a apreciat că este nefondată, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001. Astfel potrivit art.45 (fost 46) din Legea nr.10/2001 "(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (2)Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Prin urmare termenul de un an prevăzut de art.45 alin.5 ulterior prelungit succesiv prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.109/2001 și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.145/2001 cu șase luni, se calculează de la intrarea in vigoare a legii, ceea ce conduce la concluzia că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior acestui termen în temeiul Legii nr.112/1995, nu se mai aplică acest termen ci dreptul comun. Acesta deoarece, dacă legiuitorul ar fi dorit ca termenul de un an să se aplice în cazul tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, ar fi prevăzut că acest termen de prescripție curge de la data încheierii contractului iar nu de la intrarea în vigoare a legii.
Nici susținerea că acest capăt de cerere este inadmisibil deoarece este întemeiat pe Legea nr.10/2001 deși reclamanta nu a formulat notificare în baza acestei legi nu poate fi reținut, din moment ce mai sus s-a reținut că nu este aplicabilă Legea nr.10/2001, ci dreptul comun în ceea ce privește regimul juridic la nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Din analizarea dispozițiilor art.2 și 5 din Decretul nr.223/1974 rezultă că, în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era considerată nulă de drept, consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu-l îndestula în mod just pe proprietar.
Prin urmare conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr.223/1974, care încălca principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din anul 1965 în art.36.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.4952/22.01.2003, tribunalul a reținut că acesta a fost încheiat cu fraudarea legii. Astfel potrivit art.9 din Legea nr.112/1995 " titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului acestora.excepție de la prevederile alin.1 chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu."
In cauza de față tribunalul a reținut că apelantul a deținut în proprietate, împreună cu fosta sa soție, apartamentul nr.16 din B, str.-.-, nr.2, -6..1, sector 2, pe care l-a cei doi, l-au înstrăinat numitului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4162/22.02.1993 (dosar 186-187 dosar apel), deci după 1 ianuarie 1990. Tribunalul nu a putut reține susținerile apelantului că această înstrăinare a avut loc în cadrul procesului de partaj, deoarece legea vorbește de înstrăinare, indiferent care este cauza acestei înstrăinări, astfel încât prin vânzarea acestei locuințe după 1 ianuarie 1990, nu mai avea posibilitatea să dobândească nouă locuință în baza Legii nr.112/19958, interdicția prevăzută de art.9 din această lege fiind absolută.
Pe de altă parte, în ceea ce privește dreptul de proprietate al apelantei pârâte, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că aceasta nu putea să cumpere imobilul neavând calitatea de chiriașă la data la care a intrat în vigoare Legea nr.112/1995. În acest sens tribunalul a reținut că apelantul a încheiat în 1993 cu SC Nord SA contractul de închiriere nr.60117, pe o perioadă de 5 ani. Ulterior acest contract a fost prelungit pe o perioadă de 5 ani, conform contractului nr.2336/13.07.1999 (fila 65-66 dosar nr-), titularul contractului de închiriere fiind, în fișa locativă a imobilului, fiind trecută și apelanta, în calitate de membru de familie care locuiește împreună cu titularul.
Or potrivit art.9 din Legea nr.112/1995 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.a contrario, membrii familiei titularului de contract nu au această posibilitate.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâții și, solicitând ca, în urma reanalizării întregului material probator administrat, să se constatate nelegalitatea deciziei civile recurate și, în consecință, să fie admis recursul, schimbată în totalitate decizia civilă atacată și, pe fond, admițând apelul recurenților - pârâți, să fie respinsă acțiunea intimatei - reclamante în totalitate, ca nefondată. Solicită, de asemenea, obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
1) Apreciază că, în mod eronat, instanța de apel a respins cele două excepții invocate. Față de pretențiile reclamantei au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun și excepția tardivității solicitării de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de recurenții - pârâți.
În opinia recurenților, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după data intrării în vigoarea a Legii nr.10/2001, este inadmisibilă, în condițiile preluării imobilul în baza unui titlu perfect valabil și cu acordare de despăgubiri care au și fost încasate de reclamantă la data preluării de către stat.
În atare condiții, întrucât reclamanta nu a făcut nici un fel de demers pentru recuperarea acestui imobil, în baza dispozițiilor legale în materie (Legile speciale nr.112/1995 și nr.10/2001) și ținându-se cont de expirarea termenelor legale reglementate de aceste acte normative (norme speciale în materie) apreciază acțiunea ca fiind inadmisibilă.
2) În privința solicitării de constatare a nulității absolute a contractului nr.4952/22.01.2003, apreciază solicitarea intimatei - reclamante ca fiind tardiv formulată, prin raportare la dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001, normă specială în materie care, prin derogare de la dreptul comun, stabilește obligativitatea introducerii unei astfel de cereri în termen de un an de la data apariției legii (14.02.2001). Ulterior acest termen a fost prelungit cu 6 luni, data limită pentru introducerea unor astfel de cereri fiind 14.08.2002.
În opinia recurenților, termenul de un an este aplicabil atât pentru contractele încheiate înainte de data de 14.02.2001, cât și celor încheiate după această dată. In situația contractelor încheiate înainte de 14.02.2001, termenul de un an se calculează de la data apariției Legii nr.10/2001 (14.02.2001)în cazul contractelor încheiate după această dată termenul de un an se calculează de la data încheierii acestora. În concluzie, solicitarea de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare nr.4952/22.01.2003 este tardiv formulată.
3) După cum au susținut, în aprecierea legalității titlului statului (preluării imobilului de către stat) instanța de apel trebuia să țină cont de dispozițiile legale în ansamblu (Legea nr.112/1995, Legea nr.213/1998, Legea nr.10/2001 și Legea nr.1/2009) și nu doar de dispoziții apreciate disparat.
Preluarea imobilului de către statnu s-a făcut cu titlu gratuit cum în mod eronat a reținut instanța de apel,ci în baza unei plății efectuate de stat în condițiile reglementate de lege, la data la care imobilul a fost preluat, în speță Decretul nr.223/1974 și Decretul nr. 467/28.12.1979 (art.1 alin.1 și art. 11),la acea dată efectuându-se un raport de evaluare care a stabilit cuantumul despăgubirii la suma de 42.932 lei, sumă pe care intimata - reclamantă a și încasat-o în anul 1980.
Or, în atare situație a face o paralelă cu cauza Faimblat vs. România (Faimblat pierduse imobilul fără nicio despăgubire și a făcut toate demersurile legale pentru a recupera bunul preluat în mod abuziv este nelegală și fără suport.
În cazul, în baza actelor normative în vigoare la data preluării imobilului de către stat șia acordului liber exprimat chiar de către intimata- reclamantă a operat transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu de la intimata - reclamantă (fostul proprietar) la Statul Român.
Astfel, la art.1 pct.1 alin.2 se stabilește că"imobilele cu destinație de locuință trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr.142/1952,Legea nr.4/1973și Decretul nr.223/1974."
4)Decizia civilă nr. 782A/29.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă) și sub aspectul reținerii relei credințe a recurenților - pârâți cu ocazia încheierii contractului de vânzarea - cumpărare nr. 4952/22.01.2003 și constatării nulității absolute a acestuia.
Instanța a reținut reaua credință a recurentului, la momentul cumpărării acestui imobil întrucât anterior a deținut și înstrăinat un alt imobil, aspect care trebuie analizat cu atenție întrucât nu corespunde realității.
Cu toate că apărătoarea intimatei - reclamante a insistat în administrarea probatoriului pe acest aspect,nu l-a invocat ca motiv de nulitatea absolută în cererea inițială și nici ulterior.
Pentru aceste motive, procedural, ținând cont de dispozițiilor Codului d e procedură civilă, faptul că recurentul ar fi deținut și înstrăinat un alt apartament, înainte de a cumpăra apartamentul în litigiu,nu poate fi reținut ca motiv de nulitate, nefiind invocat expres până în acest moment.
După cum s-a arătat, în opinia recurenților, nu suntem în ipoteza unui fapt de a atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.4952/22.01.2003 perfectat între recurenți și, întrucât operațiunea speculată de către intimata - reclamantănu reprezintă o veritabilă vânzare - cumpărare ci doar operațiune de partaj prin buna învoială a părților realizat cu fosta soție a recurentului,.
Mai mult, chiar dacă s-ar reține că recurentul se face vinovat de faptul a deținut și înstrăinat un alt bun imobil, acest lucru nu trebuie să afecteze drepturile pe care le are în acest moment soția sa, (a doua soție cu care s-a căsătorit la data de 03.11.2000).
Într-o astfel de variantă instanța ar urma să pronunțeo hotărâre constatare a nulității absolute parțiale (doar în limita cotei dece aparține recurentului) a contractului de vânzare - cumpărare nr. 4952/22.01.2003.
Motivarea instanței de apel sub acest aspect este în afara cadrului legal și afectează grav dreptul de proprietate al recurentei, drept de proprietate dobândit în mod legal. Atâta timp cât nu există niciun motiv de nulitatea în privința dobândirii dreptului de proprietate de către recurentă.
, a arătat că motivarea instanței de apel în privința drepturile sale este abuzivă și nelegală.
Pentru toate aceste motive solicită a se ține cont că garantarea și protecția dreptului de proprietate trebuie să funcționeze și în privința recurenților care, de totală bună credință și cu respectarea legilor în vigoare, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar reparația unei presupuse nedreptăți - care nu poate fi dovedită - la care ar fi fost supusă intimata - reclamantă nu se poate face printr-o nedreptate mult mai mare și de necontestat la care ar fi recurenții.
5) Decizia civilă nr.782A/29.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea aplicarea greșită a dispozițiilor legale (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă) și în privința motivării respingerii apelului formulat de către intimata - reclamantă.
Ceea ce ignoră însă intimata - reclamantă este faptul că apartamentul revendicat a fost înstrăinat prin contractul de vânzare - cumpărare nr.4952/22.01.2003, contract încheiat între recurenți și -, ocazie cu care au primit și 50,24 mp teren situat sub construcție și nicidecum cota de 1/3 din suprafața de 251 mp. De altfel, potrivit dispozițiilor legale în materie (Legea nr. 112/1995 și nr.HG 20/1996, curtea imobilului nu a făcut obiectul vânzării - cumpărării, aceasta rămânând în proprietatea privată a statului).
Pentru aceste motive solicită să se constatate nelegalitatea deciziei recurate, și, în consecință, să se dispună, admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr.782A/29.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în cauza ce a făcut obiectul dosarului civil nr-, să fie schimbată în totalitate decizia civilă atacată și, pe fond, admițând apelul recurenților, să fie respinsă acțiunea intimatei - reclamante în totalitate, ca nefondată. Solicită, de asemenea, obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs și pârâtul Municipiul B prin Primar General, considerând că preluarea imobilului s-a făcut în temeiul decretului 223/1974, un titlu perfect valabil. Valabilitatea titlului statului este reținută și de art. 1 alin. 2 din HG 20/1996 și HG. 11/1997 în care se menționează expres că imobilele preluate în baza decretului 223/1974 sunt considerate ca preluate cu titlu.
În al doilea rând, recurentul apreciază că după intrarea în vigoare a legii 10/2001, conform practicii constante și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunile în revendicare potrivit dreptului comun sunt inadmisibile.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, curtea constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Nu este întemeiată critica ambilor recurenți referitoare la greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, întrucât în speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil, despre care reclamanții susțin că au calitatea de proprietari și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în temeiul Decretului nr.223/1974.
Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei" unității deținătoare întrucât a fost înstrăinat către pârâți rezultă că nici notificarea - și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin 2 din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiuni în revendicare.
A aprecia, în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în nici una din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.
În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât, în mod evident, nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantele au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Așadar, în mod corect tribunalul a apreciat că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni (acțiune în revendicare împotriva persoanei fizice deținătoare a imobilului), iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamantului.
Prin urmare, adoptarea Legii nr.10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care, persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat, urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr.112/1995. Interpretarea ilustrată de pârâți echivalează cu anihilarea vocației persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, în condițiile în care, nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiție.
Ca atare, sub aspect procedural dispozițiile Legii nr.10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, în acest sens statuând și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia 33/2008 dată în soluționarea recursului în interesul legii, fiind necesar să se aprecieze în concret fiecare situație în parte și, prin considerarea prevederilor de drept substanțial ale Legii nr.10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
În același sens nu este întemeiată nici critica referitoare la soluționarea excepției tardivității cererii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin 5 din Legea nr.10/2001 " prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii". Legea nr.10/2001 a intrat în vigoare la 14.02.2001, iar termenul a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 și respectiv OUG nr.145/2001 și s-a împlinit la data de 14.02.2002. În raport de aceste prevederi legale, în mod corect instanța de apel a avut în vedere că legiuitorul a permis titularului dreptului exercitarea acțiunii în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv de stat, în intervalul 14.02.2001 - 14.02.2002, situație în care este evident că prezentul contract de vânzare - cumpărare încheiat abia în anul 2003 nu poate fi atacat în intervalul prevăzut de Legea nr.10/2001, până la 14.02.2002. Concluzia logică ce se impune, astfel cum a reținut și tribunalul este aceea că termenul de prescripție în acest caz este cel prevăzut de dreptul comun, de 3 ani și nu termenul de un an, neputând fi primită susținerea recurenților vizând calcularea termenului de la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare. Aceasta deoarece prevederile Legii nr.10/2001 sunt, în acest caz, exprese, termenul fiind calculat de la intrarea în vigoare a legii, prin derogare de la dreptul comun, ori, în cazul în care nu există derogarea se aplică dreptul comun, termenul de prescripție fiind de trei ani.
În ce privește motivul de nelegalitate a deciziei recurate dedus din greșita apreciere a preluării de către stat a imobilului în litigiu, fără titlu legal, susținerile ambilor recurenți sub acest aspect nu sunt fondate.
Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr.223/1974, act normativ care în mod corect a fost apreciat de către instanțele anterioare ca fiind neconstituțional în raport cu Constituția în vigoare la acea dată, care în art. 17 prevedea că toți cetățenii sunt egali în drepturi și în art. 36 prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotii de lege.
Prin urmare, Decretul nr.223/1974 a încălcat, în cazul de față și prevederile art. 480 cod civil întrucât reclamanta a fost obligată să cedeze imobilul proprietatea sa fără a exista o cauză de utilitate publică și fără a primi ca despăgubire decât o sumă modică, care nu reprezenta valoarea reală a imobilului.
În ceea ce privește neinvocarea motivului de nulitate a contractului de vânzare - cumpărare referitor la înstrăinarea de către recurentul a unei locuințe, curtea apreciază că nici această critică nu este întemeiată. Astfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată a fost invocată nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare pentru nerespectarea tuturor dispozițiilor imperative prevăzute de Legea nr.112/1995 și a normelor de aplicare a legii, instanța fiind obligată să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor legale, chiar recurenții arătând că au fost făcute probe și sub acest aspect. Ca atare, nu este necesar să se solicite expres constatarea nulității pentru fiecare aspect în parte, ci, în condițiile în care s-a invocat nulitatea pentru nerespectarea dispozițiilor legii, instanța este obligată să verifice toate aceste aspecte.
De altfel, este cert că recurentul a înstrăinat o locuință, fapt interzis de lege, urmând a fi înlăturată susținerea sa că este vorba despre un partaj voluntar, actul încheiat în cauză fiind de vânzare - cumpărare.
Nu se impune constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare - cumpărare întrucât nici recurenta, cum corect au reținut instanțele nu îndeplinea cerințele prevăzute de lege pentru a cumpăra imobilul în litigiu, la momentul apariției legii neavând calitatea de chiriașă în imobilul cumpărat.
Cu privire la critica respingerii apelului formulat de reclamantă, curtea constată că nici această critică nu este întemeiată, pe de o parte pentru că este o eroare materială ce s-ar putea înlătura de instanțe, iar pe de altă parte nici nu au interes recurenții să invoce greșita respingere a apelului părții adverse. Oricum, ei au fost obligați să restituie exclusiv imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate a fost constatată, astfel că nu prezintă interes modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare pentru terenul ce nu le-a fost înstrăinat.
Pentru aceste considerente în baza art. 312 Cod procedură civilă, curtea respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții - pârâți, și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.782 A/29.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - pârâți ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - ---
GREFIER
Red.
./
2 ex./17.12.2009
TB-5 -;
Jud.1 -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu, Ioana
