Anulare act. Decizia 174/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
( 2067/2009 )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 174
Ședința publică de la: 10.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Ioana Aurora
GREFIER:
********************************
Pe rol pronunțarea recursului formulat de recurenta-pârâtă - INTERNAȚIONAL 95 - SRL, împotriva deciziei civile nr. 774-A/05.06.2009, pronunțate de Tribunalul București -Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - și cu intimații-pârâți, HG,.
Obiectul cauzei - anulare act.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 03.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 10.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 02 martie 2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții, și HG, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005 eliberat de Biroul Notarial "" și să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4055 din 24 august 2005 de Biroul Notarial "".
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctului G, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați " și " și că pentru a aduce la masa succesorală imobilul situat în B,-, sector 2, proprietatea defunctului, a avut nevoie de o adeverință de la Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 2 B, moment în care a aflat că proprietarul apartamentului este pârâtul.
A mai aflat că imobilul fusese dobândit de către prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâții, și HG, autentificat sub nr. 4055 din 24 august 2005 de Biroul Notarial "", care la rândul lor, l-au dobândit prin moștenire legală de la numitul, în temeiul certificatului de moștenitor nr.160 din 22 iunie 2005 eliberat de Biroul Notarial "", care la rândul său și-a justificat dreptul printr-un înscris sub semnătură privată și deținerea ca patrimoniu de fapt, fără a mai deține acte scrise.
Reclamanta a mai precizat că imobilul a fost dobândit de către autorul său împreună cu soția acestuia, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat de către notariatul de Stat al Raionului 1 Mai la data de 31 mai 1957, că a fost stăpânit de către defunct până la data decesului, iar ulterior, de către fiul acestuia.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, art. 966, 968 cod civil și art. 111 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Reclamanta a formulat ulterior cerere completatoare, solicitând introducerea în cauză a - Internațional 95 SRL în ședința publică din 19 iunie 2007 și pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 546 din 06 februarie 2007 eliberat de Biroul Notarului Public " ", prin care pârâtul a vândut imobilul către această societate.
Pârâții nu au formulat întâmpinare, iar pârâta - Internațional 95 SRL, prin note de ședință, la termenul din 06 noiembrie 2007 solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pe considerentul bunei - credințe, deoarece la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, dreptul de proprietate al vânzătorului era întabulat în Cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 10785 din 21 decembrie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis cererea reclamantei așa cum a fost completată, a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005 eliberat de Biroul Notarial "", în ceea ce privește includerea în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului, decedat la data de 06 februarie 2004, imobilului situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 230 mp. (200 mp. conform certificatului fiscal) și din construcție de cărămidă edificată pe acesta în suprafață construită de 60 mp. alcătuită din două camere, antreu și bucătărie, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4055 din 24 august 2005 eliberat de Biroul Notarial "", completat prin încheierea nr. 19835 din 17 octombrie 2005; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 546 din 06 februarie 2007 de Biroul Notarului Public " ".
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că G și, în calitate de cumpărători, au dobândit de la și, în calitate de vânzători, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2643/636 din 31 mai 1957 de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai un teren în suprafață de 200 mp. și o construcție compusă dintr-o cameră de paiantă situată în B,-, fost Raionul 1 Mai.
Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 17 din 19 februarie 2007 eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociați " și " rezultă calitatea de unic moștenitor legal, a reclamantei, de pe urma lui G, decedat la 16 noiembrie 2006.
Din înscrisul intitulat "chitanță" și aflat la fila 59 din dosarul de fond, rezultă că G și au vândut numitului la data de 17 mai 1987 imobilul situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 230 mp. și construcție de cărămidă alcătuită din două camere, antreu, bucătărie, bucătărie de vară și magazie de lemne, imobil ce a fost transmis în urma decesului numitului, intervenit la data de 06 februarie 2004, către pârâții din prezenta cauză.
Cu privire la certificatul de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005, instanța de fond a constatat că transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului din patrimoniul lui G și în patrimoniul defunctului nu a operat deoarece nu a fost respectată forma autentică a actului de înstrăinare prevăzută de art. 11 din Decretul nr. 144/1958, că s-a înstrăinat o construcție mai mare decât cea deținută de foștii proprietari G și.
S-a mai reținut de către instanța de fond, că întrucât imobilul nu a fost legal evidențiat în certificatul de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005, iar prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu s-a precizat că acesta cunoaște situația juridică și de fapt a imobilului, scutind Judecătoria sau notarul public instrumentator de cercetarea sarcinilor imobiliare, înțelegând să dobândească în aceste condiții și pe riscul său, știind că vânzătorii nu posedă certificat de sarcini sau extras de carte funciară și că dreptul lor de proprietate este transcris sau intabulat, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4055 din 24 august 2005 eliberat de Biroul Notarial "".
Având în vedere principiul rezuluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, instanța de fond a dispus și anularea actului de vânzare - cumpărare a subdobânditorului și anume contractul de vânzare - cumpărare nr. 546 din 06 februarie 2007 eliberat de Biroul Notarului Public " ".
Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel pârâții, și HG - Internațional 95 SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr- la data de 13 mai 2008.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta - pârâtă - Internațional 95 SRL a arătat că hotărârea instanței este netemeinică și nelegală, că instanța de fond a analizat superficial probele de la dosar, că notarul care a autentificat actul de vânzare - cumpărare al acestei apelante nu le-a explicat că lipsa titlului de proprietate al vânzătorilor ar constitui un impediment la încheierea contractului sau un motiv de nulitate a actului juridic, că această apelantă a dovedit o atitudine prudentă și diligentă, iar imobilul era înscris în cartea funciară la momentul dobândirii bunului.
S-a mai susținut că apelanta a adus la dosar dovezi din care să rezulte că a fost de bună - credință la dobândirea imobilului, potrivit art. 1888 alin. 1 Cod civil și că și-a intabulat în Cartea funciară a Sectorului 2 B dreptul de proprietate pe teren și construcție prin încheierea nr. - din 22 februarie 2007, Cartea funciară nr. 57431.
Apelanta a considerat că în cauză buna - credință a acesteia salvează actul juridic de nulitate, iar principiul validității în drept îi ocrotește interesele subdobânditorului aflat într-o eroare comună și invincibilă.
C de-al treilea motiv de apel îl constituie faptul că numai nu a posedat certificat de sarcini și extras de Cartea funciară, în timp ce apelanta a avut toate înscrisurile necesare semnării contractului.
S-a mai precizat că nu s-a putut reproșa societății apelante că obiectul său de activitate, fiind specific imobiliar, ar fi o dovadă de rea - credință la încheierea actului.
Ultima critică adusă hotărârii instanței de fond ar fi aceea că societatea apelantă nu a intrat în posesia imobilului, deși a depus la Primăria Sectorului 2 B cererea înregistrată sub nr. 63686 din 09 octombrie 2007 în urma căreia s-a emis certificatul de urbanism nr. 3384/83 din 19 noiembrie 2007 prin care erau autorizați să demoleze construcția.
Apelul formulat de apelanții - pârâți, și nu HG a fost motivat.
Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii judecătorești atacată.
La data de 09 ianuarie 2009, intimatul a formulat cerere de aderare la apelul declarat de apelanta - Internațional 95 SRL, arătând că s-a aflat în prezența unei nulități relative a acestor contracte și nicidecum a unei nulități absolute.
Analizând actele și lucrările dosarului și motivele de apel, tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod civil a respins toate apelurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de fond a apreciat în urma analizării tuturor probelor administrate că desființarea titlului de proprietate al lui ca urmare a împrejurării că acesta și-a asumat riscul dobândirii bunului, scutind judecătoria și notarul public de cercetarea sarcinilor imobiliare și știind că vânzătorii nu posedă certificat de sarcini, privind nulitatea contractului de vânzare - cumpărare deoarece a dobândit de la persoane care nu aveau un titlu de proprietate asupra bunului.
În mod corect instanța de fond a dispus anularea actului subsecvent și anume a contractului de vânzare - cumpărare nr. 546 din 06 februarie 2007 întocmit de Biroul Notarului Public " " prin care apelanta - Internațional 95 SRL a dobândit imobilul ca urmare a aplicării principiului de drept rezoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în condițiile în care deși această apelantă a invocat buna - credință Ia momentul încheierii actului și anumite înscrisuri prin care să dovedească că a intrat în posesia de fapt a imobilului și a solicitat autorizație de demolare, nu a adus nicio dovadă nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel.
Este adevărat că principiul aparenței de drept salvează actul juridic și ocrotește interesele subdobânditorului aflat într-o eroare comună și invincibilă, dar toate aceste împrejurări de fapt nu au fost dovedite de către apelanta - Internațional 95 SRL.
În fața instanței de fond apelanta - Internațional 95 SRL a administrat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâților persoane fizice, așa cum au fost solicitate și nu a mai stăruit în administrarea altor probe.
Cu privire la obiectul de activitate al acestei societăți, acesta nu prezintă efectiv un motiv care să îi dovedească buna sau reaua credință și nu poate fi examinat decât în raport cu toate celelalte probe administrate.
Tribunalul a constatat că apelanții - pârâți persoane fizice nu și-au motivat apelul, iar hotărârea instanței de fond este legală și temeinică față de împrejurarea că la momentul emiterii certificatului de moștenitor după urma lui imobilul nu se afla în mod legal în patrimoniul acestuia.
Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de către, tribunalul a considerat că s-a aflat în prezența unei nulități absolute și nu relative, întrucât certificatul de moștenitor și cele două contracte de vânzare - cumpărare a căror nulitate absolută a fost constatată au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează actele juridice și anume: cu privire la certificatul de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005, imobilul nu s-a aflat în mod legal în patrimoniul defunctului, iar cu privire la cele două contracte de înstrăinare, obiectul acestor contracte a fost vânzarea lucrului unei alte persoane (lipsa obiectului care potrivit art. 948 pct. 3 Cod civil) constituie motiv de nulitate absolută.
Prin decizia civilă nr. 774 din 05 iunie 2009, în consecință, Tribunalul București - Secția a IV Civilă a respins apelurile formulate de apelanții - pârâți, și HG - Internațional 95 SRL, împotriva sentinței civile nr. 10785 din 21 decembrie 2007 pronunțate de Judecătoria sectorului 2 B, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, ca nefondate; a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta - Internațional 95 SRL a declarat recurs la data de 9 septembrie 2009, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei, pentru următoarele considerente:
În opinia recurentei, instanțele de fond și apel nu au analizat cauza dedusă judecății sub toate aspectele și nu au procedat la o apreciere coroborată a probatoriului administrat în cauză.
Instanța de apel a apreciat asemenea instanței de fond că anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent, ca urmare a aplicării principiului de drept rezoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
În speța de față, recurenta consideră că este aplicabilă excepția de la principiul enunțat mai sus în sensul că subdobânditorul de bună - credință va rămâne cu proprietatea bunului.
În astfel de situații de excepție, recunoașterea unui drept dobândit de la un neproprietar prevalează în fața intereselor adevăratului proprietar din rațiuni ce țin de nevoia de a respecta reguli de echitate socială și de a apăra securitatea dinamică a circuitului civil.
Aceste rațiuni au fost suportul care a generat un principiu protector pentru cei care au dobândit, încrezându-se în calitatea vânzătorului sau în valabilitatea titlului prezentat de acesta, principiul bunei - credințe.
În motivarea deciziei civile, instanța de apel a apreciat că recurenta Internațional 95 SRL "deși a invocat buna - credință la momentul încheierii actului și anumite înscrisuri prin care să dovedească că a intrat în posesia de fapt a imobilului și a solicitat autorizație de demolare, nu a adus nici o dovadă nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel".
Potrivit definiției date de art. 1898 alin. 2 Cod civil, buna - credință este prezumată, iar reaua - credință trebuie dovedită de cel care o invocă, în speță de intimata - reclamanta.
Cât privește cele arătate mai sus, cu privire la intrarea în stăpânirea de fapt a imobilului, recurenta arată că în virtutea calității de proprietar pe care o deține, a depus la Primăria Sectorului 2 B cererea înregistrată sub nr. 63686 din 09 octombrie 2007.
Urmare a cererii adresate Primăriei Sectorului 2 Bae mis certificatul de urbanism nr. 3384/83 din 19 noiembrie 2007 prin care autoriză recurenta să elaboreze documentația necesară obținerii autorizației de desființare în scopul reabilitării construcției care se afla în stare avansată de degradare.
În scopul probării unui comportament de adevărat proprietar, recurenta menționează și somația nr. 10502 din 14 octombrie 2008 emisă de Politia Comunitară care a somat-o ca în termen de 48 de ore de la primirea prezentei să se prezente la sediul acestora cu un set de documente în vederea împrejmuirii corespunzătoare a imobilului.
Recurenta - Internațional 95 SRL prin reprezentant, s-a prezentat la sediul indicat, a depus documentele indicate și a precizat că imobilul se află în litigiu.
În situația în care s-ar invoca o atitudine pasivă a societății recurente, aceasta învederează că este vorba de un imobil aflat în litigiu, situație care determină o atitudine prudentă din partea acesteia.
De asemenea, societatea recurentă a achitat de la dobândirea imobilului și până în prezent impozitele și taxele locale datorate către Direcția Impozite și Taxe Locale a sectorului 2 B, așa cum rezultă din ordinele de plată nr. 106 din 23 februarie 2009 și 104 din 13 februarie 2009.
Față de cele învederate, recurenta consideră că s-a comportat ca un adevărat proprietar, demonstrând buna - credință, instanța reținând astfel că posesia imobilului i-a aparținut de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare prin care a dobândit calitatea de proprietar și până în prezent.
De altfel, - Internațional 95 SRL nu este obligată să probeze un fapt negativ și anume împrejurarea că nu a verificat cine este adevăratul proprietar.
Dovada relei - credințe cade în sarcina celui care o susține, infirmând buna - credință a recurentei prin aceea că nu a depus toate diligențele necesare pentru a identifica adevăratul titular al dreptului de proprietate care urma să fie dobândit. Acest lucru este ușor de realizat în sistemul de publicitate imobiliară prin Cartea funciară.
. efectuate în Cărțile funciare ori prezentarea unor acte autentice în care vânzătorul figurează ca fiind titularul dreptului de proprietate, produc prin autoritatea lor, opozabilitate față de orice terț și în acest sens, au întărit convingerea recurentei ca persoană menționată în conținutul lor, este adevăratul proprietar, ceea ce a determinat să încheie contractul de vânzare - cumpărare și să treacă la executarea obligației care îi revenea, aceea de plata a prețului.
Recurenta - Internațional 95 SRL a dovedit o atitudine prudentă și diligentă în scopul cunoașterii tuturor datelor și elementelor care privesc încheierea în deplină legalitate a contractului de vânzare - cumpărare.
Astfel, contractul de vânzare - cumpărare între și, și este HG încheiat în fața notarului public, imobilul are număr cadastral și este înscris în Cartea funciară a sectorului 2 B, iar pârâtul - vânzător era înscris cu rol fiscal asupra imobilului.
Având în vedere că imobilul era înscris în Cartea funciară, pentru recurentă a fost o asigurarea a faptului că este opozabil terților, date fiind aspectele necontestate ale publicității imobiliare.
În opinia recurentei, aceasta s-a comportat ca un dobânditor de bună - credință în cazul încheierii contractului de vânzare - cumpărare în care este parte.
Faptul că societatea recurentă a acționat crezând sincer că a dobândit de la adevăratul proprietar și drept urmare, nu a depus alte diligențe pentru a cunoaște mai bine starea de drept, nu face din societatea recurentă un dobânditor de rea - credință.
În baza contractului de vânzare - cumpărare de mai sus, - Internațional 95 SRL și-a întabulat în Cartea funciară a sectorului 2 B la nr. 57431, dreptul de proprietate asupra imobilului constituit din teren și construcție prin încheierea nr. - din 22 februarie 2007.
Față de aceste aspecte, recurenta consideră că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada relei - credințe a societății, astfel încât trebuie aplicat principiul validității aparentei în drept, principiu care ocrotește interesele subdobânditorului, aflat într-o eroare comună și invincibilă.
Prin urmare, principiul aparentei în drept este acel principiu care dă eficiență unui act juridic aparent, datorită unei stări de fapt și de drept caracterizată printr-o eroare comună invincibilă, înlăturând efectele nulității.
Instanța de apel a considerat că toate aceste împrejurări nu au fost dovedite de societatea recurentă, motiv pentru care va expune mai jos condițiile aplicării principiului enunțat mai sus și îndeplinirea acestor condiții de către societatea recurentă.
Aplicarea principiului validității aparentei în drept presupune întrunirea cumulativa a trei condiții:
1. Existența unui act juridic care transmite dreptul de proprietate. Principiul aparenței în drept este funcțional doar în cazurile în care actul juridic perfectat între proprietarul aparent și un comparator de bună - credință este unul translativ de proprietate, deci un contract de vânzare - cumpărare și are ca obiect bunuri imobile. Actul - cauza este acel act juridic translativ de proprietate înscris în cărțile funciare, pe care vânzătorul aparent îl prezintă cumpărătorului de bună - credință ori de care acesta poate să ia cunoștință consultând Cărțile funciare.
Această condiție a fost îndeplinită de societatea recurentă, întrucât contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 546 la Biroul Notarului Public " " la data de 06 februarie 2007, este unul translativ de proprietate și are ca obiect, un bun imobil compus din teren și construcție.
De asemenea, contractul era înscris în Cartea funciară a sectorului 2 B la data dobândirii de către recurentă, iar extrasul de carte funciară a fost unul din documentele anexate contractului.
Aceste acte au întărit convingerea cumpărătorului (- Internațional 95 SRL) asupra calității de proprietar a vânzătorului ( ) și au servit ca suport pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
2. Existența unei stări de fapt care nu corespunde stării de drept, dar care creează o eroare comună și invincibilă. Titlul translativ de proprietate aparent, fie că este înscris în cărțile funciare, fie că nu este înscris, perfectat cu respectarea condițiilor de formă impuse de legislația în vigoare la data emiterii, alăturat posesiei imobilului, creează o stare de fapt care deși nu corespunde realității, deci stării de drept, constituie o condiție pentru funcționarea principiului aparenței în drept. Și această condiție este întrunită în speța de față de către societatea recurentă.
3. B - credință. B - credință în cazul erorii comune constă în convingerea greșită, dar sinceră, lipsită de cea mai îndoială, că persoana cunoscută ca fiind titularul dreptului de proprietate deține o astfel de calitate. Recurenta - Internațional 95 SRL a avut convingerea fermă, onestă și întemeiată că este titularul dreptului de proprietate transmis.
Practica instanțelor judecătorești în aprecierea bunei - credințe. Întrucât legiuitorul nu definește noțiunea de bună - credință în cazul vânzării, tăcând și în ceea ce privește valabilitatea sau nulitatea unei astfel de operațiuni juridice, în doctrină au fost exprimate numeroase puncte de vedere în legătură cu înțelesul acesteia.
Recurenta în motivare, face referire la o opinie jurisprudențială majoritară, care constată bună - credință când: "titlul care a stat la baza dreptului de proprietate transmis ulterior cumpărătorului a fost înscris în Cartea funciară, iar contractul de vânzare - cumpărare s-a perfectat ulterior acestui moment și premergător acțiunii prin care titlul a fost contestat în justiție".
În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiate.
În subsidiar, în ipoteza în care instanța va constata nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005 și a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4055 din 24 august 2005, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a dispozițiilor deciziei civile atacate, în sensul menținerii dispozițiilor referitoare la constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor nr. 160 din 22 iunie 2005 și a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4055 din 24 august 2005 și respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public " " sub nr. 546 din 06 februarie 2007.
În drept, și-a întemeiem cererea de recurs pe dispozițiile art. 299 - 316 Cod de procedură civilă.
A timbrat în mod corespunzător recursul promovat, conform art.3 și art.11 din Legea nr.146/1997 și art.3 din nr.OG32/1995.
Intimata - reclamantă depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, invocând excepția de nulitate a recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod de procedură civilă. Sub aspectul fondului, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, ca urmare a faptului că recurenta nu a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fapt reținut de către cele două instanțe de judecată.
Nu și-a întemeiat în drept, întâmpinarea.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă: certificat de urbanism 3384/2007, adresa 10502/15.02.2008 a Poliției Comunitare din Sectorul 2, nota de constatare a acestei poliții 4162/23.10.2008, ordine de plată din 13.02.2009 și 23.02.2009, privind achitare impozit.
La termenul de judecată din data de 3.02.2010, Curtea a respins excepția de nulitate invocată, pentru considerentele acolo arătate.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel, într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cele prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, cărora se subsumează parte a criticilor formulate, conform considerentelor următoare.
2. Astfel, în partea de început a motivelor de recurs, recurenta afirmă că instanțele nu au realizat o analiză a cauzei sub toate aspectele.
Curtea constată așa cum de altfel, și recurenta a precizat în cadrul dezbaterilor asupra recursului, că aceste critici formulate în partea de început a motivelor de recurs, se subsumează celui de-al șaptelea motiv de recurs prevăzut de art. 304 Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text legal,"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate-7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii."
După cum s-a statuat, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă " motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, 2004-I, și Hotărârea Van der împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].-
34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Acest motiv de recurs invocat în speță, este nefondat, deoarece în cauză, tribunalul (ca de altfel, și judecătoria) și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat.
Astfel, ambele instanțe de judecată și-au expus concluziile, în mod argumentat, reliefând de ce au apreciat că actele juridice încheiate între părți, sunt nule absolut, cu referire expresă în ceea ce o privește pe prezenta recurentă, a neîndeplinirii de către acesta, a condiției bunei - credințe, condiție de salvgardare a contractului de vânzare - cumpărare nr. 546 din 06 februarie 2007 de Biroul Notarului Public " ". Argumentele ambelor instanțe sunt expuse, sunt pertinente și coerente, motivările celor două hotărâri pronunțate anterior în cauză, nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
În consecință, acest motiv de recurs invocat este nefondat.
3. De asemenea, parte a criticilor expuse în motivele de recurs, respectiv cele referitoare la încălcarea de către tribunal, a prevederilor art. 1898 al. 2 Cod Civil, privitoare la instituirea prezumției de bună-credință și exonerarea sa de dovedirea acesteia; cele referitoare la faptul că recurentei, nu îi incumba obligația de a demonstra un fapt negativ, respectiv omisiunea de verificare a adevăratului proprietar; precum și cele referitoare la greșita neaplicare în cauză, a principiului validității aparenței în drept, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă.
Potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: " Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
C de-al nouălea motiv de recurs enunțat cuprinde două ipoteze:
când hotărârea atacată este lipsită de temei legal - În acest caz, soluția nu este juridică, pentru că nu se poate determina din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Altfel spus, motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii, se găsesc în cauză. Tot aici, s-ar încadra și situația în care instanța se "rătăcește" într-un domeniu al dreptului cu totul străin cauzei, în loc să aplice normele de drept substanțial potrivite.
. încălcarea sau aplicarea greșită a legii -Se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Și de această dată, este vorba în principal, de aplicarea normelor de drept substanțial, iar pentru a putea fi incident acest motiv de modificare, este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii, să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate. Noțiunea de lege trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând și actele normative subordonate.
În literatura și practica judiciară, s-a arătat că ipoteza secundă poate viza și nesocotirea legii procesuale, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte motive de recurs, precum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea atacată ( în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 487-488 ).
În referire la prima critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de recurs, Curtea constată că recurenta invocă astfel, ipoteza secundă a motivului de recurs în discuție, respectiv încălcarea prevederilor de drept ale art. 1899 al. 2 Cod Civil (menționat dintr-o evidentă eroare materială de către recurentă ca fiind art. 1898 al. 2 Cod Civil), conform cărora:"B-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință".
Curtea nu își însușește aceste critici, pe care le apreciază ca fiind neîntemeiate, deoarece tribunalul prin soluția sa de respingere ca nefondate, a apelurilor formulate, s-a grefat în mod firesc și evident, pe considerentele hotărârii primei instanțe de judecată care a reținut în mod expres, în paragraful final, împrejurarea că recurenta nu a acționat cu bună-credință la momentul încheierii contractului, arătând considerentele care au configurat această concluzie. Continuând și dezvoltând argumentația primei instanțe de judecată, tribunalul nu a făcut decât să răspundă motivelor de apel ale acestei părți ce invoca faptul că ar fi demonstrat buna sa credință, evident într-o succesiune cronologică față de reținerea de către judecătorie, a relei sale credințe.
Cu alte cuvinte, instanța de apel a confirmat concluzia evidentă a primei instanțe de judecată, referitoare la răsturnarea prin probele administrate la fond, a prezumției instituite de art. 1899 al. 2 Cod Civil, arătând în continuare, că recurenta, mai departe, prin probele pe care la rândul său, în exercitarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil, le-a administrat, nu a realizat dovada contrară, a bunei sale credințe la încheierea contractului.
În consecință, prin considerentele sale menționate, tribunalul nu a realizat o greșită aplicare a art. 1899 al. 2 Cod Civil, ci doar a confirmat concluzia judecătoriei privitoare la răsturnarea prezumției menționate și a atestat faptul că probele și susținerile recurentei nu au fost de natură să infirme constatarea realizată sub acest aspect, de către prima instanță de judecată. Or, în condițiile în care s-a reținut că prezumția a fost răsturnată, recurentei îi incumba în continuare, obligația de a dovedi că a fost de bună-credință, potrivit art. 1169 Cod Civil și a art. 129 al. 1 Cod Procedură Civilă. Aceasta deoarece o dată ce intimata reclamantă a realizat proba susținerilor sale, conform adagiului "onus probandi incumbit actori", pârâta recurentă este nevoită să iasă din pasivitate și să se apere, dovedind netemeinicia pretențiilor reclamantei, potrivit adagiului"probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat". Într-adevăr, din cuprinsul raționamentului său juridic, rezultă că tribunalul, la fel ca și judecătoria, a pornit de la premisa bunei-credințe("B - credință prezumată de art. 1899 Cod civil"- pagina 7 deciziei recurate ), însă a apreciat că probele administrate au răsturnat această prezumție relativă.
În ceea ce privește aspectul referitor la impunerea obligației de a demonstra un fapt negativ, respectiv omisiunea de verificare a adevăratului proprietar, Curtea reține că în cadrul procesului civil, obiect al probei îl poate reprezenta și un fapt negativ determinat, acesta dovedindu-se prin demonstrarea faptelor pozitive contrare. În cauză, pe de o parte, Curtea constată că recurentei nu i s-a cerut în apărare, să dovedească un fapt negativ determinat (omisiunea de verificare a adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, anterior sau concomitent încheierii contractului de vânzare-cumpărare), ci dimpotrivă, în contrapunere față de dovezile reclamantei, faptul pozitiv al efectuării și acestor demersuri, această probă fiindu-i favorabilă și nu cea negativă. Sub un al doilea aspect, Curtea constată în baza argumentelor anterioare, că chiar și această omisiune care reprezintă un fapt negativ determinat și nu nedeterminat, ar putea constitui obiect al probei, prin dovedirea faptului pozitiv menționat.
În ceea ce privește cea de-a treia critică subsumată acestui motiv de recurs, Curtea o apreciază ca nefiind întemeiată.
Astfel, sub acest aspect, Curtea constată cele ce urmează:
Potrivit art. 966 din Codul civil,obligația [.] fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar potrivit art. 968 din același cod,cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, cauza reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. sau dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător, a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință, este considerat nul absolut, în aplicarea principiuluifraus omnia corrumpit, al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Codul civil.
a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect actul ar putea fi deplin valid.
Validitatea sa rămâne însă discutabilă sub un alt aspect, și anume acela al obiectului. În astfel de situații, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparținea vânzătorului, fiind, în consecință, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia. Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiuluinemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet.
Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în toate cazurile, eficiența distructivă în această materie, a principiului enunțat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bunăcredință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă.
Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă în baza unor rațiuni cu o aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul errorcommunis facit jus.
Incidența acestui principiu este însă, subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă - și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Potrivit art. 1898 al. 2 Cod Civil: "B-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului".
Or, în cauză, cele două instanțe de judecată devolutive ale fondului au reținut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenta nu a fost de bună-credință, astfel încât nefiind îndeplinită condiția privind buna-credință a subdobânditorului, în mod corect s-a apreciat că în cauză, nu operează principiul evocat.
4.În ceea ce privește criticile referitoare la eronataapreciere a probelor administrate cauzei, cu greșita concluzie a relei sale credințe, inclusiv ca urmare a aprecierii necoroborate a probatoriului administrat în cauză, Curtea constată faptul că toate acestea sunt nefondate.
Pe de o parte, Curtea constată prin raportare și la argumentele prezentate în cadrul punctului 1 al prezentei hotărâri, faptul că toate criticile subsumate de recurentă, existenței bunei sale credințe, în sensul că probele administrate cauzei, inclusiv cele ale acestei părți, ar fi convergente către această concluzie, recurenta dezvoltând probele și faptele juridice lato sensu care ar fi astfel probate, nu sunt fondate.
Astfel, Curtea constată că buna-credință reprezintă conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, " credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
B-credință este așadar, conștiința sigură a observării tuturor condițiilor cerute pentru perfecționarea unui raport juridic determinat. Aceasta presupune că cel ce dobândește cu bună-credință un bun, acționează cu intenție dreaptă, adică fără nici un gând ascuns, fără manopere viclene și fără reticențe cu privire la elementul esențial al contractului.
Nu poate fi bună-credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Prin urmare, buna-credință rezultă din convingerea loiala unită cu lipsa de orice culpă si trebuie sa fie întreagă, adică lipsită de cea mai mică îndoială în momentul dobândirii bunului. . exclude convingerea loială și viciază astfel buna-credință.
Aceasta impune ca imediat ce persoana are vreun motiv de a se îndoi de regularitatea actului, să refuze a trata sau să facă cercetări asupra problemei până va izbuti să își formeze o convingere fermă.
Prin existența îndoielii, se relevă reaua-credință, pe când prin absența îndoielii, se relevă buna-credință.
Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română, ca atitudinea unei persoane ce îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale(, Gh., Gh., și, juridic, Editura, B, 1985).
B-credință este așadar, un concept foarte complex. El își are originea în unele fapte psihologice, se circumscrie în cadrul normelor morale și acționează în relațiile sociale, constituind mobilul raporturilor juridice. Faptele psihologice sunt cele care intră în sfera bunei-credințe.
Ca momente ale vieții conștiente, faptele psihologice alcătuiesc conștiința omului. În centrul elaborării conștiente, intră îndeosebi acele fapte care constituie obiective sau focare ale activității umane, implicând o contribuție a persoanei, ce se realizează prin selectarea fenomenelor.
B-credință fost denumită de ca sinceritate in cuvinte (verita) si fidelitate (constantia) in angajamente. Pornind de la această definiție, se poate spune că faptele psihologice generatoare ale bunei-credințe creează doua stări de concordanță sau de conformitate: pe de o parte, conformitate între ceea ce omul gândește si ceea ce el afirmă (sinceritate in cuvinte), iar pe de altă parte, conformitate între cuvinte și actele sale (fidelitate în angajamente).
Faptele psihologice care constituie izvorul bunei-credințe, conforme cu normele morale specifice ale societății din fiecare orânduire social-economică, sunt acelea care se referă la onestitate, loialitate sau probitate, prudență, temperanță. Așadar, elementele intrinseci ale bunei-credințe sunt:onestitatea- ca fundament al bunei-credințe cu alți oameni; loialitatea, sinonimă cu probitatea, acel fapt psihologic de conștiință care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor morale, precum si la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încredere reciprocă între membrii societății. În fine, prudența constă în acel fapt psihologic de conștiință care determină persoana umană să prevadă si să evite greșelile si pericolele.
Din considerentele expuse anterior, rezultă indubitabil caracterul deelement component al situației de fapt, al bunei-credințe, ca și convingere a persoanei sau ca atitudine subiectivă a acesteia, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Ea reprezintă așadar, un element de natură subiectivă, internă, al situației de fapt, care privește poziția psihică a părții, vizavi de actul încheiat, la momentul încheierii sale. Acest fapt determină, potrivit argumentelor reliefate în cuprinsul punctului 1, concluzia că prezenta instanță de recurs este ținută de constatările anterioare ale instanțelor devolutive ale fondului, sub acest aspect, neputând aprecia în recurs, în lipsa unor probe noi, administrate conform art. 305 Cod procedură civilă, că a existat bună-credință la încheierea convenției, întrucât atunci, și-ar depăși limitele controlului său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă, control care se grefează pe situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv, de tribunal.
Din această cauză, toate criticile subsumate invocatei greșite rețineri a relei sale credințe, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, devin nefondate.
Totodată, recurenta critică, subsecvent aceluiași scop - al constatării bunei lor credințe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, greșita omisiune a instanței de apreciere a probelor, prin coroborarea lor. Tribunalul a menționat însă, probele administrate de către pârâta apelantă, precum și concluzia sa referitoare la faptul că recurenta nu a reușit să își demonstreze buna - credință invocată, în contrapunere față de probele administrate de reclamanta intimată, concluzie dezvoltată în mod evident, în urma aprecierii coroborative a probelor administrate în cauză, inclusiv în apel.
De altfel, Curtea constată împrejurarea că potrivit vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod de procedură civilă:"Casarea unei hotărâri se poate cere: 11. când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate". Acest motiv de recurs a fost însă, abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.
Sub acest aspect, Curtea constată împrejurarea că critica recurentei privind eronata necoroborare a probelor de către tribunal, vizează de fapt, o reapreciere a probelor administrate în cauză, pentru a se concluziona în sensul că recurenta a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Or, așa cum am arătat, ca urmare a abrogării vechiului motiv de recurs prevăzut de punctul 11, reaprecierea probelor administrate cauzei și modificarea situației de fapt reținute în mod definitiv de instanța de apel, exced limitelor evocate, ale controlului jurisdicțional al instanței de recurs.
Nu mai puțin, în acțiunea de constatare a nulității absolute a actului juridic, trebuie verificată existența sau inexistența bunei-credințe,la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum am evocat în temeiul prevederilor legale anterior enunțate, astfel încât probele administrate în recurs, de către recurentă, nu sunt de natură a modifica situația de fapt sub acest aspect esențial, ele toate referindu-se la împrejurări ulterioare datei de 6.02.2007.
Criticile referitoare la jurisprudența în materia bunei-credințe nu sunt pertinente cauzei, pentru că în cauza prezentă, tribunalul a reținut lipsa bunei-credințe, Curtea fiind ținută de această constatare.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
Totodată, se va lua act, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată, aferente fazei recursului, de către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta - pârâta - Internațional 95 SRL împotriva deciziei civile nr. 774 A din 05 iunie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimații - pârâți, și HG, ca nefondat.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
Tehnodact./
2ex./29.04.2010
-4.-;
Jud.2.-
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Mariana Haralambe, Ioana Aurora
