Anulare act. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 12.02.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă C împotriva deciziei civile nr. 738A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți,.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta - reclamantă C, personal și asistată de avocat, cu împuternicirea avocațială nr. 608/20.11.2008, intimații - pârâți personal în stare de deținere și asistat de avocat cu împuternicirea avocațială din 21.120.2008 la dosar, lipsind ,.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că pentru termenul de judecată de astăzi intimatul - pârât trebuia citat prin publicitate, iar la data de 10.02.2009 apărătorul recurentei reclamante a depus o cerere de lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată.
La prima strigare a cauzei se prezintă colaboratorul apărătorului recurentei - reclamante C care solicită lăsarea cauzei la ordine pentru a se prezenta avocatul titular.
Curtea, dispune lăsarea cauzei la ordine pentru a se prezenta și apărătorul recurentei reclamante
La strigarea cauzei la ordine se prezintă apărătorul recurentei reclamante și intimatul pârât personal și asistat de avocat.
Reprezentantul recurentei reclamante C depune la dosar dovada citării prin publicitate a intimatului pârât și învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurentei - reclamante C solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.992/08.04.2003 de BNP încheiat între și. În susținerea motivelor de recurs solicită a se avea în vedere că este esențial faptul că un act de justiție presupune prin toate etapele pe care legea le-a instituit, tocmai aflarea adevărului și judecarea în funcție de toate aspectele acestui adevăr. Astfel apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii de procedură civilă considerând că nu poate lua în considerare, din punct de vedere procedural aspectele invocate prin motivarea apelului, întrucât normele legale permit acest lucru, cu atât mai mult cu cât acele aspecte privesc o situație de fapt petrecută din 2003, asupra căreia nu s-a insistat suficient la momentul judecării fondului. Totodată arată că instanța de judecată a făcut o greșită aplicare a legii înlăturând depozițiile a doi martori, în condiții legale a probei testimoniale încuviințată în cauză. Consideră că, printr-o analiză obiectivă și temeinică a întregului material probator administrat în cauză rezultă fără echivoc reaua credință a pârâților și, astfel că solicită a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.992/8.04.2003 încheiat între și. Concluzionând solicită a se avea în vedere motivele de recurs detaliate pe larg în scris. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatul - pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr.738/14.05.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a Va Civilă și a sentinței civile nr.8198/5.11.2003 pronunțată de Judecătoria sector 6 B ca fiind legale și temeinice, fără cheltuieli de judecată. Solicită a se avea în vedere că, critica recurentei reclamante în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, este nu numai nefondată, dar nici nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă. Dimpotrivă, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, analizând susținerile apelantei, în raport de prevederile art. 112 pct.4 Cod procedură civilă potrivit cu care în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie arătate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Referitor la reaua credință a intimaților și, această critică vizează o apreciere eronată a probatoriilor și nu se încadrează în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă. Concluzionând solicită a se avea în vedere că în mod corect a reținut instanța de apel buna credință a intimaților la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Depune la dosar concluzii scrise, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect cererea de recurs formulată de recurenta - reclamantă C împotriva deciziei civile nr. 738A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți,.
CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, urmează a,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de19.02.2009în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă C împotriva deciziei civile nr. 738A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți,.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.113
Ședința publică de la 19.02.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă C împotriva deciziei civile nr. 738A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V- Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți,.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 12.02.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și întrucât Curtea a avut nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 19.02.2009 când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 sub nr. 5596/2003 la data de 26.05.2003 reclamanta Cac hemat în judecată pe pârâții, și solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 992/8.04.2003 de BNP, având ca obiect apartamentul nr. 65 situat în B,-, -. A,. 6, sector 6.
S-a învederat că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către pârâți ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă prin contract de vânzare-cumpărare, contractul a cărei nulitate o solicită fiind încheiat cu rea credință și cu intenția evidentă de a frauda dispozițiile imperative ale legii care nu permit vânzarea dublă.
Totodată, reclamanta solicită să se dispună obligarea pârâților să-i plătească despăgubiri și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că la 3.04.2003 reclamanta s-a prezentat împreună cu pârâtul la BNP unde au încheiat contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului în litigiu, autentificat sub nr. 549/3.04.2003.
Transmiterea proprietății la reclamantă a operat la data autentificării contractului după ce prețul vânzării a fost stabilit și achitat de către cumpărătoare, aceasta fiind asigurată de vânzător că apartamentul nu este grevat de sarcini sau servituți, vânzătorul garantând-o pentru evicțiune în condițiile art. 1337 Cod civil.
Ulterior, la 23.04.2003, reclamanta a solicitat Biroului de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 intabularea dreptului de proprietate pe numele său asupra apartamentului.
Prin încheierea nr. 5681/19.05.2003, Biroul de Carte Funciară a respins cererea de intabulare dreptului de proprietate formulată de reclamantă pentru motivul că dreptul de proprietate fusese dobândit de pârâtul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 992/8.04.2003, contract în care calitatea de vânzător aparține pârâtului prin mandatarul; pârâtul a procedat la deschiderea cărții Funciare nr. 34902, dreptul său de proprietate fiind intabulat prin încheierea nr. 4945.
În aceste condiții, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului încheiat între pârâți la 8.04.2003 pentru lipsa obiectului, deoarece bunul nu se mai afla în proprietatea pârâtului ca urmare a încheierii anterioare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 549/3.04.2003 și prin care reclamanta dobândise deja dreptul de proprietate asupra acestui apartament.
Totodată, s-a mai arătat că pentru încheierea contractului a cărui nulitate o solicită, pârâții s-au folosit de certificatul fiscal nr. 1--/7.04.2003, obținut în mod nelegal, întrucât reclamanta obținuse schimbarea de rol fiscal pe numele său încă din 3.04.2003.
În susținerea sancțiunii nulității contractului, reclamanta susține că a fost nesocotită o dispoziție imperativă a legii cu privire la interdicția vânzării lucrului altuia, situație în care s-a ajuns la această vânzare dublă, astfel cum s-a constatat și prin încheierea Biroului de Carte Funciară nr. 5681/19.05.2003 prin care i-a fost respinsă cererea de intabulare a dreptului de proprietate pe numele său.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 948, 949 și 966 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 8198/5.11.2003, Judecătoria Sectorului 6 respins acțiunea ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la 300 lei cheltuieli de judecată către pârâtul.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 195/4.02.2005 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă, sentința apelată fiind schimbată în tot, iar pe fond s-a admis acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 992/8.04.2003 încheiat la BNP, intimații pârâți fiind obligați la cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâtul care a invocat încălcarea formelor de procedură, respectiv nelegala sa citare la data judecării apelului, motiv pentru care prin decizia civilă nr. 962/21.04.2006, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă a admis recursul constatând că recurentul se afla în stare de arest la data judecări apelului, astfel că acesta nu a fost legal citat la locul de detenție; s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza pentru rejudecare Tribunalului București.
Prin decizia civilă nr. 187/16.02.2007, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității cererii și, în baza acesteia, a admis apelul schimbând în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibile, pentru considerentul nechemării în judecată și a soției pârâtului, respectiv, apartamentul dobândit de acesta prin contractul a cărui nulitate s-a solicita, având regimul juridic al comunității de bunuri.
Prin decizia civilă nr. 1650/9.10.2007, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul București reținându-se nelegalitatea excepției inadmisibilității admise prin decizia instanței de apel.
Prin motivele de apel formulate de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 8198/5.11.2003 a Judecătoriei sector 6, aceasta a criticat soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că prima instanță a reținut faptul că pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 65 din B,-, -. A,. 6, sector 6 de la tatăl său, în baza certificatului de moștenitor nr. 33/10.03.2003 eliberat de BNP.
La 3.04.2003, între și apelanta reclamantă Cai ntervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 549/3.04.2003 la BNP și ulterior, la 8.04.2003, prin mandatar, mandat acordat de pârâtul prin procura autentificată sub nr. 743/18.03.2003, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la același apartament, autentificat sub nr. 992/8.04.2003 la BNP, cumpărător fiind intimatul pârât; cel din urmă și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel încât cererea ulterioară a apelantei de intabulare a fost respinsă pentru acest motiv prin încheierea nr. 5681/19.05.2003 a Biroului de Carte funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 6.
Față de această situație de fapt reținută de prima instanță, judecătoria a motivat soluția pe temeiul inopozabilității contractului apelantei față de terți, în aplicarea dispozițiilor art. 1295 alin. 2 Cod civil.
Așa fiind, instanța de fond a reținut că la momentul la care reclamanta a solicitat înscrierea dreptului său în cartea funciară, pârâtul avea deja înscris în favoarea sa dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Cum la data înscrierii în Cartea Funciară drepturile devin opozabile față de terți, categorie în care intră și reclamanta față de contractul a cărui nulitate s-a solicitat, judecătoria a reținut că efectul de opozabilitate a acestui act juridic se produce și față de reclamantă care este ținută să respecte situația juridică nou creată prin încheierea acestui act înscris în cartea funciară.
Totodată, prima instanță a reținut că reclamanta a omis să-și intabuleze dreptul de proprietate în cartea funciară imediat după cumpărare, astfel încât transferul de proprietate realizat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 549/2003, la data de 3.04.2003, nu îi era opozabil pârâtului la data de 8.04.2003 când acesta a cumpărat același bun.
Instanța de judecată s-a referit și la prevederile art. 33 din Legea 7/1996 care prevăd că dacă în Cartea Funciară s-a înscris un drept real în condițiile legii, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei și că a fost dobândit sau constituit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul.
Prima instanță a reținut că reclamanta nu a dovedit reaua credință a pârâtului, motiv pentru care a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 8.04.2003.
În continuarea motivelor de apel, apelanta reclamantă a învederat instanței de apel că din dorința de a sistematiza situația de fapt, în motivarea cererii de chemare în judecată, a realizat un rezumat al acesteia și nu a insistat suficient asupra împrejurărilor din care rezultă în mod evident reaua-credință a pârâților și.
Astfel, aceasta arată că a aflat în luna martie a anului 2003 că intenționa să vândă garsoniera dobândită prin moștenire de la tatăl său (imobilul în litigiu), situată în Drumul, zona.
Întrucât apelanta era interesată de a achiziționa o astfel de locuință a vizionat garsoniera, constatând că este într-o stare avansată de degradare, având și datorii la întreținere la energie electrică și la impozite și taxe locale, condiții în care a înțeles să contracteze; s-a convenit asupra prețului de 2000 USD, cu ocazia negocierilor pârâtul, spunându-i că există și cadastrul efectuat pentru garsonieră însă a pierdut înscrisurile doveditoare, aspect pe care apelanta l-a găsit veridic, având în vedere că în urma verificărilor pe care le-a făcut ulterior, garsoniera apărea cu nr. cadastral.
La notariat i s-a spus că va putea face și cadastrul ulterior, iar situația relevată de pârât nu împiedica cu nimic transmiterea proprietății și încheierea în mod valabil a contractului de vânzare-cumpărare; totodată, în evidențele fiscale pârâtul figura în calitate de proprietar al garsonierei, astfel că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu acesta, achitându-i și prețul convenit.
În aceeași zi de 3.04.2003, a încheierii contractului în formă autentică, apelanta susține că s-a prezentat la autoritățile fiscale și a procedat la deschiderea rolului fiscal pe numele său, în calitate de nou proprietar al imobilului; această dovadă o face cu certificatul fiscal nr. 1--/7.04.2003 care atestă dreptul său de proprietate asupra garsonierei.
A doua zi după dobândirea locuinței a fost chemată de urgență de către lucrătorii pe care îi avea în imobil (pentru a efectua reparațiile ce se impuneau), iar în momentul când a ajuns în locuință a constatat că la ușă se aflau pârâții și.
Aceștia au comunicat cu au procură de la proprietar în vederea vânzării locuinței, iar apelanta le-a explicat că ea a dobândit garsoniera direct de la proprietar, arătându-le actele autentice și aducându-le la cunoștință că a plătit întregul preț al vânzării; pârâtul i-a adus la cunoștință că aceasta nu îl va împiedica să încheie contractul de vânzare-cumpărare întrucât el are și dosarul cadastral, apelanta spunându-i că acest lucru nu mai este posibil, întrucât rolul fiscal a fost deja modificat pe numele său.
Apelanta a mai susținut că nu a omis să efectueze intabularea dreptului de proprietate pe numele său, așa cum a reținut prima instanță, ci a fost în imposibilitate de a face acest lucru, întrucât era obligatoriu să prezinte dosarul cadastral al apartamentului în original, dosar care, așa cum a aflat ulterior, se afla la pârâtul care a refuzat cu rea-credință să i-l înmâneze.
Față de împrejurările nou relevate prin motivele de apel, apelanta susține că rezultă cu evidență reaua-credință a pârâților și, deoarece înainte de încheierea contractului a cărui nulitate o solicită, aceștia au aflat și au văzut dovezi clare și certe că apartamentul fusese deja vândut prin act autentic direct de proprietar, cunoscând așadar că procura dată de proprietar anterior numitei a rămas fără obiect, astfel că în patrimoniul proprietarului nu se mai găsea bunul ce făcea obiectul procurii.
Totodată, intimații pârâți au cunoscut faptul că rolul fiscal a fost schimbat pe numele apelantei însă au prezentat la notariat un certificat fiscal care nu mai era valabil fiind prea vechi, respectiv certificatul fiscal nr. -/2.04.2003, prezentând la notar o prelungirea frauduloasă a acestuia, deoarece încă din data de 3.04.2003 apelanta era înscrisă în evidențele fiscale.
Deși s-a menționat în contract faptul că s-a plătit prețul acestei vânzări, proprietarul nu a încasat niciun din această nouă tranzacție, astfel cum acesta i-a declarat ulterior apelantei.
Ambii pârâți au expus notarului o situație falsă, inexistentă la momentul autentificării contractului, dând dovadă de o evidentă rea-credință.
În consecință, apelanta a solicitat să se constate că dreptul de proprietate al pârâtului a fost dobândit cu rea credință, folosindu-se de înscrisuri false din punct de vedere al conținutului lor, în deplină cunoștință de cauză și prin inducerea în eroare a notarului cu privire la starea de fapt și de drept a imobilului în discuție.
Prin decizia civilă nr. 738A/14.05.2008, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată vizează aplicarea sancțiunii nulității celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare pentru motivul vânzării lucrului altuia, deoarece în momentul încheierii celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare imobilul nu se mai afla în patrimoniul pârâtului, ci al reclamantei
În cazul vânzării lucrului altuia în cunoștință de cauză, întrucât reprezintă o operațiune speculativă, având o cauză ilicită, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.
Pentru a interveni însă această sancțiune, tribunalul a reținut că este necesar ca cel ce o invocă să dovedească împrejurarea că ambele părți contractante au avut cunoștință de faptul că tranzacția are ca obiect un bun ce aparține altei persoane decât vânzătorului.
Instanța de apel a mai reținut că prin probele administrate reclamanta a încercat să dovedească reaua credință a cumpărătorului, respectiv a împrejurării că în momentul achiziționării bunului imobil acesta cunoștea că nu se mai găsea în patrimoniul lui.
Făcându-se referire la dispozițiile art. 1898 și art. 1899 alin. 2 Cod civil, referitoare la prezumția de bună credință și sarcina probei ce cade asupra celui de afirmă reaua credință, instanța de apel a apreciat că trebuie analizat în ce măsură pârâtul a fost sau nu de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, din înscrisurile dosarului instanța de a apel a reținut că actele în baza cărora pârâtul a dobândit imobilul au fost contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr. 12195/1992, proces verbal de predare primire încheiat de SC SA, procura autentificată cu nr. 743/2003, certificat de moștenitor nr. 33/10.03.2003, documentația pentru cadastru nr. -/13.03.2003, certificat de rol fiscal nr. 1--/2003 emis de Primăria Sector 6
În legătură cu acest certificat fiscal, reclamanta a învederat că reprezintă un fals, întrucât, în aceeași zi în care ea a cumpărat imobilul și-a deschis rol fiscal, ceea ce rezultă din actele dosarului.
Tribunalul a apreciat că deși real acest aspect, apelanta nu a dovedit în cauză și împrejurarea că pârâtul a cunoscut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare această împrejurare, astfel că nu s-a răsturnat prezumția de bună credință a acestuia.
Un alt aspect ce reiese din clauzele contractuale, este acela că pârâtul a scutit judecătoria și notarul public instrumentator de cercetarea sarcinilor, înțelegând să dobândească în aceste condiții și pe riscul său dreptul de proprietate asupra garsonierei.
Instanța de apel a observat că și în cazul în care s-ar fi cercetat Cartea Funciară a imobilului, situația nu ar fi fost alta, întrucât dreptul de proprietate al reclamantei nu fusese intabulat, aceasta solicitând intabularea abia la 23.04.2003 când cererea i-a fost respinsă, deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului fusese înscris deja pe numele pârâtului.
Totodată, s-a constatat că prin motivele cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat drept temeiuri ale constatării nulității absolute a contractului frauda la lege, vânzarea lucrului altuia și lipsa obiectului acestuia.
S-a remarcat că în cuprinsul motivelor cererii de chemare în judecată și pe tot parcursul judecății în prima instanță, reclamanta nu a arătat niciodată faptul că i-ar fi cunoscut pe pârâți anterior încheierii contractului a cărui nulitate a solicitat-o, din motivarea cererii reieșind fără dubiu că a luat cunoștință de încheierea celui de-al doilea contract în momentul în care i-a fost respinsă cererea de înscriere a dreptului de proprietate pe numele său.
Prin motivele de apel, a mai constatat Tribunalul, apelanta nu aduce practic vreo critică soluției primei instanțe, recunoscând în principiu că raționamentul este corect, însă, în continuarea motivelor de apel a expus și o altă situație de fapt pe care nu a învederat-o instanței de fond.
În ceea ce privește aceste aspecte, respectiv situația de fapt nouă învederată pentru prima dată în apel, Tribunalul a apreciat că nu pot fi luate în considerare după cum nu pot fi evaluate nici depozițiile martorilor audiați în fața instanței de apel, întrucât s-a apreciat că există o îndoială rezonabilă asupra veridicității acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă această situație nu se încadrează strict în noțiunea de cerere nouă prevăzută de art. 294 Cod procedură civilă, instanța de apel a considerat că nu se poate trece peste faptul că apelul este o cale de atac obișnuită (ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare), dar în care partea interesată trebuie să invoce nemulțumiri față de hotărârea primei instanțe, ceea ce în cauză nu se verifică.
Apelanta a invocat în apel împrejurări noi din perspectiva situației de fapt care nu au fost aduse în atenția instanței de fond și care nu au fost analizate de către aceasta, situația în care instanța de apel nu poate exercita controlul judecătoresc.
Pe de altă parte, și dispozițiile art. 295 Cod procedură civilă prevăd în mod expres că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, iar pentru cazul în care în apel se prezintă o situație de fapt nouă, instanța de control judiciar este lipsită de obiectul verificării, din acest punct de vedere.
Cu toate aceste impedimente de ordin procedural, tribunalul a apreciat că toate susținerile apelantei referitoare la reaua credință a pârâtului nu au fost dovedite, deoarece de declarațiile martorilor audiați nu se poate ține seama datorită celor deja expuse, în sensul unei prezumții a nesincerității acestora și, în plus, din depozițiile menționate nu rezultă cine anume s-a prezentat la apartament, întrucât martorii nu au putut indica numele acelor persoane, iar declarațiile lor nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.
În ce privește celelalte susțineri din motivele de apel, în sensul că pârâții au prezentat la notariat un certificat fals și că au expus notarului o situație inexistentă, instanța de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că aceștia au cunoscut faptul că acel certificat a fost prelungit în mod nejustificat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta Caf ormulat recurs prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal a stabilit că situația de fapt prezentată în apel a fost una nouă față de cea arătată în fața primei instanțe.
Această situație de fapt a fost aceeași, fiind o situație de fapt neschimbată încă de la momentul producerii ei, iar prin motivele de apel nu s-a susținut o situație de fapt nouă, ci doar s-au adus amănunte suplimentare față de cea prezentată rezumativ prin motivele cererii de chemare în judecată.
Recurenta consideră esențial faptul că un act de justiție presupune tocmai aflarea adevărului și judecarea unei cauze în funcție de toate aspectele relevante pentru soluționarea ei.
Instanța de apel avea posibilitatea, competența și obligația de a avea în vedere toate aspectele învederate de părți, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, fiind permisă administrarea de probe noi pentru dovedirea împrejurărilor relevante în cauză.
Aspectele pe care instanța de apel le-a respins, au fost arătate în motivarea apelului, au fost justificate, iar pentru dovedirea lor, recurenta a solicitat și administrat probele pe care tribunalul le-a încuviințat.
Proba testimonială înlăturată cu mare ușurință de instanța de apel, a fost administrată în mod direct de instanță cu respectarea procedurii legale martorii depunând jurământul legal, iar instanța i-a audiat în mod direct, putând percepe stările lor de spirit, astfel încât nu a existat niciun motiv ca tribunalul să se îndoiască de veridicitatea celor declarate de aceștia, oameni simpli, muncitori, cu frică de Dumnezeu și care au depus mărturie sub prestare de jurământ pe.
Depozițiile acestora au stat la baza deciziei prin care s-a soluționat cauza în apel în primul ciclu procesual, instanța de apel d e la acel moment, fiind pe deplin lămurită asupra relei credințe a pârâților, iar decizia respectivă a fost casată doar din motive procedurale legate de nelegala citare a pârâtului care se afla în executarea unei condamnări pentru înșelăciune cu privire la imobile.
Recurenta arată totodată, că instanța de apel nu a indicat nici măcar un motiv care să justifice "prezumția că aceștia au fost nesinceri". Ei au învederat ceea ce au văzut și auzit în mod direct, nemijlocit, au arătat care era calitatea declinată de acele persoane, respectiv un și o femeie care afirmau despre garsonieră că este casa lor pentru că ei au procură de vânzare, dosarul cadastral și că vor face acte peste reclamantă care le-a arătat că a dobândit proprietatea prin act autentic. Ambii martori prezenți personal la același eveniment au relatat aceleași aspecte, iar din depozițiile lor rezultă clar că acele două persoane erau pârâții, chiar dacă martorii nu au putut indica numele lor, întrucât pârâții erau singurele două persoane din lume care la acel moment aveau procură și cadastrul privind acel apartament.
Pe de altă parte, faptul că reclamanta a susținut că a luat cunoștință de existența celui de-al doilea contract întocmit în favoarea pârâtului, abia când a primit încheierea de respingere a cererii de înscriere a dreptului său de proprietate, nu constituie așa cum a perceput instanța de apel, o situație contradictorie cu celelalte susțineri ale reclamantei, întrucât aceasta a luat cunoștință în mod real de existența acestui contract în momentul indicat.
Această realitate nu contrazice cu nimic împrejurarea că pârâții s-au prezentat la garsonieră unde a avut loc discuția redată în cadrul căreia pârâților li s-a adus la cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei, le-a fost arătat acest contract și li s-a spus despre schimbarea rolului fiscal.
Prin urmare, acestea sunt două aspecte distincte care au avut loc în două momente diferite împrejurarea că pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare fără certificatul de sarcini este un aspect care vine să întregească materialul probator cu privire la reaua-credință a acestuia. Nu era necesar să se ceară un astfel de certificat deoarece pârâtul cunoștea că reclamanta nu-și putea intabula dreptul fără cadastru care se afla la el și nici nu era necesar, deoarece știa cu certitudine că singurul său risc privea doar sumele de bani plătite la notar, întrucât, așa cum a declarat personal în fața notarului public, în cuprinsul unui act autentic, proprietarul nu a încasat nicio sumă de bani de la pârâtul.
Recurenta susține că aspectele pe care le-a prezentat în motivarea apelului instanța de apel trebuia să le evalueze, tocmai pentru stabilirea corectă și exactă a situației de fapt potrivit probelor solicitate, încuviințate și administrate în mod direct și nemijlocit de magistrații unui complet de judecată legal constituit, fiind prioritar interesul stabilirii unei situații de fapt reale, pe lângă exercitarea controlului judiciar asupra soluției instanței de fond, instanța superioară trebuind să supravegheze și îndeplinirea legală a actului de justiție în sine.
Recurenta mai arată că atât prevederile art. 292 cât și ale art. 295 Cod procedură civilă, permit instanței de apel verificarea situației de fapt față de toate considerentele expuse în motivarea apelului, de vreme ce aceste amănunte noi priveau aceeași situație dedusă judecății.
Instanța de apel nu trebuie să reducă cercetarea unei cauze doar la aspectele învederate instanței de fond, împrejurările putând fi lămurite acolo unde se impunea acest lucru, probatoriul putând fi îmbogățit pentru stabilirea corectă și exactă a situației de fapt, cu atât mai mult cu cât, aspectul concret al relei credințe a fost semnalat de instanța fondului prin considerentele hotărârii, acesta fiind momentul la care a apărut necesitatea lămuririi aspectelor legate de situația de fapt în toate amănuntele sale.
Astfel, nu s-ar mai justifica judecata instanței de apel dacă nu s-ar pune problema unei analize complete, în funcție de toate motivele arătate în cererea de apel și nici nu s-ar justifica posibilitatea legală de administrare de probe noi în apel.
Față de cele arătate, recurenta consideră că Tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii procesuale, considerând că nu este permis din punct de vedere procedural a se evalua aspectele invocate prin motivarea apelului, întrucât normele legale permit acest lucru; pe de altă parte, amănuntele noi prezentate în cererea de apel privesc aceeași situație de fapt petrecută în anul 2003 asupra căreia nu s-a insistat suficient la momentul judecării fondului.
Totodată instanța de judecată, a făcut o greșită aplicare a legii înlăturând și depozițiile celor doi martori luate în cadrul administrării în condiții legale a probei testimoniale încuviințate în cauză.
Pe de altă parte, nu s-a făcut nicio referire la declarația dată în formă autentică de fostul proprietar, care se coroborează pe deplin cu cele relatate de martori, însă, și pentru înlăturarea și a acestei probe, instanța de apel nu a prezentat nicio motivație temeinică.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar dintre aceștia intimatul pârât (aflat în continuare în stare privativă de libertate, fiind citat la Penitenciarul Jilava ), a depus concluzii scrise, în timp ce intimatul pârât a fost citat prin publicitate.
În recurs, nu s-au administrat alte probe.
Recursul formulat este fondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată în baza acestora, Curtea constată că instanța de apel a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a legii procesuale, situație în care sunt întrunite în speță condițiile modificării deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, consecința fiind și greșita aplicare a normelor de drept material.
Instanța de apel a considerat în mod greșit că detalierea prin cererea de apel a unei situații de fapt, este o conduită a părții care face uz de calea devolutivă de atac a apelului, care se impune a fi sancționată în baza art. 292 Cod procedură civilă.
Textul indicat (care de altfel, nu a împiedicat tribunalul să analizeze totuși și cele susținute cu titlu de noutate prin motivele de apel), dispune: " Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel d e alte motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."
Prin urmare, ceea ce legea procesuală interzice este ca părțile după promovarea apelului (declarare și motivare) și formularea întâmpinării să nu uzeze de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivare apelului ori în întâmpinare, iar teza a doua a normei prevede derogarea cu privire la posibilitatea încuviințării și administrării probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
În ce privește motivele, rezultă fără echivoc, că legea nu prevede condiția cumulativă de a se invoca aceleași motive atât la prima instanță cât și în motivarea apelului, condiția fiind una alternativă, însă, evident cu respectarea celorlalte reguli prevăzute de lege pentru judecata apelului, cu referire în special la dispozițiile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă: neschimbarea părților, obiectului pricinii sau a cauzei cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, susținerea anumitor motive de apel, întrucât ele sunt critici la adresa soluției atacate, vizează nemulțumiri ale părții relative fie situația de fapt reținută la fond, fie la aplicarea legii și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea apelată, motiv pentru care este firesc ca acestea să nu coincidă cu cele susținute prin cerea de chemare în judecată, însă, partea care declară apelul, trebuie să respecte cadrul procesual sub raport obiectiv și subiectiv stabilit în fața primei instanțe ca și limitele judecății.
Așa cum corect susține recurenta, situația de fapt prezentată mai detaliat prin motivele apelului nu vine în contradicție cu textul invocat, întrucât aspectele învederate nu sunt de natură a se circumscrie altei cauze a cererii de chemare în judecată (ceea ce ar fi fost contrar dispozițiilor art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă), ci au avut finalitatea de a arăta toate împrejurările relevante ale cauzei și scopul de a susține motivele de nulitate absolută a contractului pentru cauză licită (vânzarea lucrului altuia în cunoștința de cauză a ambelor părți), fraudarea intereselor sale legitime și lipsa obiectului contractului ulterior actului său.
A considera altfel, cum declarativ a procedat tribunalul, ar însemna un formalism excesiv și nelegal, deoarece s-ar nesocoti dispozițiile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă care prevăd obligația judecătorului unei cauze de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Pe de altă parte, instanța de apel a considerat că daca s-ar analiza o altă situație de fapt (în sensul de, mai detaliată) în apel, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar în calea de atac, în conformitate cu art. 295 Cod procedură civilă.
Concluzia este din nou una nelegală, întrucât, cum corect susține recurenta prin motivele de recurs, apelul în sistemul procesual civil românesc, este o cale ordinară de atac, devolutivă, de reformare (iar nu de retractare), instanța de apel fiind ea însăși instanță de fond, în aceste condiții; limitele devoluțiunii sunt cele stabilite prin motivele de apel, potrivit art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, cu posibilitatea completării acestora doar cu motive de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu, conform art. 295 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă și în acest cadru, instanța de apel este ținută de respectarea prevederilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă anterior citate, ceea ce nu împiedică exercitarea controlului judiciar specific apelului, cum greșit s-a reținut.
În apel, părțile pot cere refacerea probelor sau completarea celor administrate la prima instanță, astfel că și în cazul în care situația de fapt era prezentată la fel de amănunțit și în cererea de chemare în judecată precum în motivele de apel, după administrarea unor probe noi în apel, se puteau revela împrejurări care nu au reieșit din probele administrate la fond sau nu au fost reținute de prima instanță.
Însă, așa cum deja s-a arătat, deși a reținut că aceste impedimente ar fi operante, tribunalul s-a aplecat asupra acestei "situații de fapt noi" prezentate de apelanta reclamantă prin motivele de apel și a considerat că nu s-a dovedit în cauză reaua credință a cumpărătorului, intimatul pârât, motiv pentru care a constatat că nu se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare atacat.
Succesiunea operațiunilor juridice cu privire la imobilul în litigiu a fost corect reținută de instanța de apel, care, de asemenea a analizat pricina din perspectiva motivelor de nulitate a contractului de vânzare cumpărare invocate de reclamantă, cu precădere cel privind cauza ilicită, prevăzut de art. 966 Cod civil.
Tribunalul însă a făcut o nelegală aplicare a legii cu privire la evaluarea probelor, întrucât în mod neargumentat, contrar dispozițiilor art. 261 Cod procedură civilă, a înlăturat depozițiile martorilor audiați în primul ciclu procesual în apel, stabilind o "prezumție de nesinceritate" a acestora, aplicând greșit prevederile art. 1203 cod civil privitoare la prezumțiile judecătorului sau prezumțiile judiciare simple.
Prezumția este un mijloc de dovadă reglementat ca atare de norma la care s-a făcut anterior referire și care presupune că judecătorul poate stabili un fapt necunoscut pornind de la un fapt vecin și conex cunoscut, așadar, demonstrat.
Pe de altă parte, art. 1203 Cod civil prevede că: "magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea."
Or, pentru a statua cu privire la "prezumția de nesinceritate" a martorilor audiați de instanța de apel anterioară, instanța de apel a precizat că depozițiile acestora nu sunt credibile întrucât nu au fost în măsură să indice numele persoanelor care s-au prezentat la imobilul în litigiu a doua zi după încheierea contractului de vânzare cumpărare de către recurentă, la 4.04.2003, așadar necunoașterea numelui acestora îndeplinind rolul de prezumție cu greutate și aptă de a naște probabilitatea nesincerității martorilor.
Raționamentul este fals, întrucât simpla împrejurare că lucrătorii angajați pentru renovarea garsonierei de către recurentă nu cunosc numele persoanelor care s-au prezentat la imobil la data menționată, nu naște probabilitatea nesincerității acestora, întrucât este greu de presupus că intimații pârâți și, s-au prezentat martorilor în mod civilizat cu nume și prenume astfel încât aceștia să le poată reține, dat fiind contextul tensionat relatat de martori cu privire la afirmațiile intimaților, în sensul dezvăluirii intențiilor nelegale ale acestora de a încheia actul de vânzare cumpărarea cu toate că li s-a adus la cunoștință și li s-a arătat de către recurentă actul autentic pe care l-au citit, fiind totodată informați de aceasta, cu același prilej și ca și-a deschis rolul fiscal pentru imobil (filele 67, 68 primul dosar apel).
Depozițiile martorilor se coroborează între ele, după cum se coroborează și cu restul probelor administrate în cauză, cum corect arată și recurenta.
Astfel, susținerea acesteia că și-a deschis rol fiscal în aceeași zi este o împrejurare dovedită în cauză (fila 29 dosar fond), iar faptul de a nu-și fi notat în Cartea Funciară dreptul dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 549/3.04.2003 la BNP nu poate fi reținută ca o atitudine culpabilă a acesteia întrucât în absența dosarului cadastral deținut de intimați (care așa au afirmat în prezența martorilor) era o operațiune care nu se putea realiza instantaneu, în absența refacerii documentației cadastrale de către recurentă, operațiune care este de durată.
Nu este lipsit de relevanță, cum în mod repetat a pretins recurenta, că pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a cerut aut. sub nr. 992/8.04.2003 la BNP, intimatul pârât (a cărui bună credință se impunea a se constata în cauză), acesta a scutit judecătoria și notarul de cercetarea sarcinilor imobiliare, înțelegând să dobândească "în aceste condiții și pe riscul său", dar, mult mai important decât atât certificatul fiscal în baza căruia s-a încheiat contractul, certificat nr. 1-- era data 2.04.2003, pe verso-ul acestuia fiind menționat: "prelungit începând cu 7.04.2003".
În consecință, intimatul pârât a contractat fără certificat de sarcini și chiar fără certificat fiscal valabil, deoarece cel anterior menționat nu acoperea perioada 2.04.2003-7.04.2003, așadar și ziua de 3.04.2003 când recurenta a încheiat ea însăși contractul de vânzare cumpărare cu intimatul pârât, personal, iar nu prin mandatar, dată de la care figura ca proprietar în evidențele fiscale ca nou proprietar.
Un asemenea subterfugiu, de prelungire a unui certificat fiscal expirat, necercetarea sarcinilor imobiliare ale garsonierei, cunoașterea împrejurării existenței vânzării anterioare către recurentă, potrivit celor anterior arătate din depozițiile martorilor, chiar în absența notării dreptului de proprietate al recurentei în mod neculpabil pentru asigurarea opozabilității către terți (dincolo de limitele prevăzute de art. 1295 alin. 2 Cod civil), în mod vădit conduc la concluzia relei credințe a intimatului pârât dobânditor ulterior al imobilului, care a acționat în scopul fraudării intereselor recurentei.
Reaua credință și a vânzătorului reiese din faptul prezentării mincinoase a motivului neremiterii către acesta a documentației cadastrale ca și din faptul nerevocării procurii acordate mandatarei după perfectarea contractului la 3.04.2003 în nume propriu cu recurenta, actul de vânzare cumpărare încheiat de aceasta în numele său, fiindu-i pe deplin opozabil conform art. 1557 Cod civil.
Curtea apreciază că este lipsită de orice relevanță în cauză declarația depusă în formă autentică de către recurentă din partea vânzătorului (fila 49 primul dosar de apel), întrucât aceasta nu este dată nemijlocit în fața instanței pe calea unui interogatoriu ce i-ar fi putut fi administrat dacă s-ar fi prezentat în instanță, iar pe de altă parte, privește aspecte ce țin de desocotirea dintre mandant și mandatar.
Or, vânzarea unui imobil în scopul fraudării intereselor unui terț, respectiv ambele părți ale contractului de vânzare cumpărare sunt în cunoștință de cauză cu privire la dreptul de proprietate al terțului, se circumscrie motivului de nulitate absolută a contractului privind cauză ilicită, astfel că în baza art. 966 Cod civil, Curtea va dispune în consecință, în cadrul rejudecării apelului, generată de constatarea caracterului întemeiat al criticilor formulate prin motivele de recurs, pe temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă
Este real, așa cum a reținut instanța de fond că buna credință se prezumă, potrivit dispozițiilor art. 1898 și art. 1899 Cod civil, însă, buna credință pe lângă faptul că este o prezumție legală relativă ce suportă dovada contrară, se întemeiază pe faptul dovedirii condițiilor în care aceasta operează, adică a diligențelor pe care achizitorul le-a făcut pentru aflarea situației juridice a imobilului pe care intenționa să-l dobândească (certificat fiscal la zi, valabil și certificat de sarcini imobiliare), și, în plus, așa cum s-a demonstrat, prin probele administrate recurenta a dovedit reaua credință a părților contractului subsecvent.
Pentru cele ce preced, în baza art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul în sensul celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă C împotriva deciziei civile nr. 738A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți,.
Modifică în tot decizia civilă recurată, în sensul că:
Admite apelul reclamantei.
Schimbă în tot sentința apelată, astfel:
Admite cererea.
Constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 994/8.04.2003 de BNP, având ca obiect apartamentul nr. 65 din B,-, -. A,. 6, sector 6, încheiat între, prin mandatar (în calitate de vânzător) și (în calitate de cumpărător).
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Red. CN
.red. AP
2 ex./18.03.2009
Judecători apel - Secția a V-a Civilă
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
