Anulare act. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 24.03.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Mihaela
GREFIER - -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1199 din 24.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și SC AL SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-pârâtă prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.- din 27.01.2009 depusă la fila 19 dosar, lipsind recurenta-reclamantă și intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și SC AL SA.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul intimatei-pârâte, învederează instanței că înțelege să invoce excepția nulității recursului față de faptul că apărătorul recurentei-reclamante nu și-a îndeplinit obligația în sensul depunerii la dosar a dovezii calității sale de reprezentant legal al reclamantei la momentul semnării motivelor de recurs.
Curtea, având în vedere momentul strigării cauzei respectiv, amânări fără discuții și față de faptul că la apelul nominal a răspuns doar intimata-pârâtă prin avocat, dispune lăsarea cauzei la ordine pentru a se putea prezenta toate părțile.
La strigarea cauzei la ordine, a răspuns intimata-pârâtă prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.- din 27.01.2009 depusă la fila 19 dosar, lipsind recurenta-reclamantă și intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și SC AL SA.
Reprezentantul intimatei-pârâte, își menține poziția exprimată la prima strigare a cauzei, astfel încât solicită admiterea excepției nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă întrucât motivele de recurs au fost semnate și ștampilate de o persoană fără calitate de reprezentant legal. De asemenea, pe fondul cererii de recurs, în cazul respingerii excepției, solicită respingerea recursului, menținerea deciziei civile atacate ca fiind legală și temeinică, depunând și concluzii scrise. De asemenea, precizează că solicită și obligarea RECURENTEI-RECLAMANTE, la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Pentru a da posibilitate tuturor părților să depună la dosar concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 31.03.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1199 din 24.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și SC AL SA.
Dată în ședința publică de azi, 24.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 31.03.2009
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 07.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1199 din 24.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și SC AL SA.
Dată în ședința publică de azi, 31.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 07.04.2009
CURTEA
Datorită imposibilității de constituire a completului de judecată, în raport de efectuarea unei fracțiuni din concediul de odihnă de către un membru al completului,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 14.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1199 din 24.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și SC AL SA.
Dată în ședința publică de azi, 07.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 14.04.2009
CURTEA
Pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 21.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1199 din 24.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și SC AL SA.
Dată în ședința publică de azi, 14.04.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 21.04.2009
CURTEA
Pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 28.04.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1199 din 24.09.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și SC AL SA.
Dată în ședința publică de azi, 21.04.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - -
GREFIER
- -
Dosar nr-
ROMANIA
CURTEA DE APEL B - SECTIA A IX-A CIVILA SI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALA
DECIZIA CIVILA NR. 229
Sedinta publica din 28.04.2009
Curtea compusa din:
Presedinte
Judecator
Judecator
Grefier
Pe rol solutionarea cererii de recurs formulata de recurenta-reclamanta impotriva deciziei civile nr. 1199/24.09.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civila in dosarul nr- in contradictoriu cu intimatii-parati STATUL R, prin Ministerul Economiei si Finantelor, si SC AL SA.
Dezbaterile pe fondul cererii de recurs au avut loc in sedinta publica din data de 24.03.2009, cand partile au pus concluzii ce au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, incheiere ce face parte integranta din prezenta decizie si cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitate partilor sa depuna concluzii scrise, a amanat pronuntarea pentru data de 31.03.2009, 7.04.2009, 21.04.2009 si apoi pentru acest termen.
CURTEA,
Deliberand asupra recursului de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B Secția Civilă la data de 27.07.2006 și precizată la data de 01.11.2006, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Al și solicitând să se constate că este nulă de drept trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în B,-, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat paratei în baza Legii 112/1995, să se dispună reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului și să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul mai sus menționat.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul din-, sector 3, B, a fost proprietatea sa, dar pentru că în anul 1969 decis să nu mai revină în tară (în urma plecării, inițial temporară, în străinătate), Statul Român a dispus trecerea în proprietatea sa a imobilului mai sus menționat, fără să acorde reclamantei vreo despăgubire. După apariția Legii 10/2001 a cerut restituirea imobilului, iar prin Dispoziția Primarului General al Municipiului B cu nr. 4529/08.09.2005 i-a fost restituită doar o parte din imobil, pentru că cealaltă parte a fost vândută unuia dintre chiriași. A mai arătat reclamanta că a depus cerere de restituire a imobilului la Primăria Sectorului 3 încă din 1996 fiind înregistrată sub nr. 336. Prin urmare, de la data depunerii acestei cereri, orice act de înstrăinare a imobilului este nul, iar cei care au cumpărat sunt de rea credință. Statul Român comunist, prin forță, a procedat la exproprierea sa, ceea ce atrage nulitatea actului de expropriere. Câtă vreme trecerea în proprietatea statului este nulă, înseamnă că reclamanta nu a pierdut proprietatea imobilului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat pârâtei neputându-i fi opus și fiind afectat de nulitate. Prin precizarea ulterioară adusă cererii, reclamanta a arătat că, chiar dacă nu se va constatata nulitatea absolută a contractului de înstrăinare, titlul pârâtei este afectat de viciul precarității, întrucât contractul a fost încheiat cu Statul Român care a deposedat-o pe reclamantă de imobil în mod forțat. Cumpărătoarea cu siguranță a fost de rea credință la încheierea tranzacției neputând ignora modul de dobândire dubios al Statului ca și cererea reclamantei de restituire adresată autorităților în 1996. Pentru că nu recunoaște în nici un fel contractul pârâtei și titlul său nu poate fi pus la îndoială, reclamanta solicită evacuarea pârâtei din imobil.
Prin întâmpinare, parata a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiune cât privește capătul de cerere principala referitor la a constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2362/16.12.1996 încheiat de pârâtă cu pârâta C AL, iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a acestui capăt de cerere, întrucât este cumpărătoare de bună credință a imobilului, iar contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii în vigoare la data înstrăinării. A solicitat de asemenea respingerea cererii reclamantei de a-i fi restituită întreaga proprietate arătând că prin aplicarea teoriei proprietarului aparent se va constatata că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât al reclamantei și preferabil întrucât la data încheierii contractului Statul avea aparenta că este proprietar al apartamentului. Pârâta nu a fost notificată de reclamantă asupra intențiilor sale revendicative, fiind de bună credință la achiziționarea apartamentului și găsindu-se într-o situație de eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar al Statului Român.
Prin întâmpinare, pârâta AL invocă la rândul său, în temeiul Legii 10/2001, excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei cât privește capătul de cerere având ca obiect a constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiată de pârâtă cu pârâta. De asemenea, solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de revendicare întrucât aceasta nu poate fi supusă dispozițiile dreptului comun, date fiind prev. Legii 10/2001. Reclamanta a parcurs procedura administrativă în baza căreia s-a dispus restituirea în favoarea sa, în natură, a imobilului, mai puțin a apartamentului vândut în temeiul Legii 112/1995. Potrivit art. 46 pct. 3 din Normele Metodologice de aplic, a Legii 10/2001, actele de înstrăinare a imobilelor trecute în proprietatea statului efectuate cu respectarea dispozițiile Legii 112/1995 își păstrează și își conservă efectele. Art. 18 lit. d din Legea 10/2001, prevede că persoana îndreptățită la restituire are dreptul la despăgubiri dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiile legale în vigoare, așa cum este cazul și în speță.
Prin sentința civilă nr. 10057/08.12.2006 s-a admis excepția inadmisibilității cererii, pentru lipsa litisconsorțiului procesual pasiv obligatoriu, a fost respinsa ca inadmisibilă cererea și a fost admisa în parte cererea paratei privitoare la cheltuielile de judecată, fiind obligata reclamanta să-i plătească suma de 500 lei cu acest titlu.
Prin decizia civilă nr. 505 A/18.04.2007, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin decizia civilă nr. 1920/15.11.2007, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 505 /18.04.2007.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 B la data de 21.12.2007, sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 2154/29.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B - Secția Civilă în dosarul nr-, a fost respinsa excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost respinsa cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de reclamanta în contradictoriu cu Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsa cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtele și AL, ca prescrisă; au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a fost obligată reclamanta la 2.200 lei cheltuieli de judecată către parata.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin dispoziția Primarului General nr. 4529/2005 s-a restituit în natura în proprietatea reclamantei imobilul situat în B,- sector 3 cu excepția apartamentului vândut în temeiul Legii 112/1995 conform contractului de vânzare cumpărare 2362/1996. S-a reținut ca notificatoarea a făcut dovada calității de persoana îndreptățita, iar imobilul la data preluării abuzive a fost în proprietatea numitei în baza actului de vânzare cumpărare - și întrucât nu i s-a restituit întregul imobil, reclamanta a formulat prezenta acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 și pe cale de consecința reînscrierea dreptului sau de proprietate asupra pârtii vândute paratei. Reclamanta nu a indicat temeiul de drept al cererii sale, insa a făcut referire la dispozițiile Legii 10/2001, în temeiul căreia s-a emis dispoziția de retrocedare.
Parata a invocat pe cale de excepție lipsa calității procesuale active a reclamantei precum și prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește a constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare. Din oficiu instanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere privind a constatarea nulității contractului.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale active, instanța a apreciat excepția neîntemeiată, reclamanta având legitimarea procesuala de a introduce acțiunea având la momentul preluării imobilului calitatea de proprietar conform contractului 2525/1957, aspect analizat și în procedura administrativă de restituire.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere privind constatarea nulității contractului, instanța a admis-o întrucât aceasta cerere se examinează prin raportare la părțile contractante, or Statul R nu este parte în contractul de vânzare cumpărare neavând din aceasta perspectiva drepturi și obligații în raportul juridic dedus judecații.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că potrivit art. 45 al. 5 din legea 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv dreptul la acțiune pentru constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare este de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin nr.OUG 109/2001 și nr.OUG 145/2001, împlinindu-se la 14.08.2002. Legea 10/2001 conține dispoziții derogatorii de la regimul juridic al nulității, aplicându-se prioritar, or reclamanta a introdus acțiune la data de 21.07.2006 cu mult după expirarea termenului prevăzut de lege.
Pe cale de consecința, titlul de proprietate al paratei nefiind anulat, nu a putut fi primita cererea reclamantei de reînscriere a dreptului sau de proprietate, întrucât conform art. 18 lit. d din legea 10/2001 este obligatorie luarea unor masuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, în speța nemaiputându-se analiza valabilitatea contractului de vânzare cumpărare.
Instanța a constatat ca prin aceasta dispoziție legala, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor legii 112/1995 și se instituie, indirect, un criteriu de preferința în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din legea 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Instanța a apreciat ca cererea reclamantei privind reînscrierea dreptului sau de proprietate are natura juridica a unei cereri în revendicare de drept comun reglementate de art. 480 deși nu se indica nici un temei de drept, insa nu se poate acorda preferința titlului sau ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480.civ. întrucât s-ar eluda dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 - atât cu privire la procedura de restituire, condițiile restituirii în natura sau prin echivalent, cat și cu privire la termenele instituite pentru exercitarea drepturilor.
Aceasta soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natura, și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiata pe dispozițiile art. 480.civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o norma specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Pe de alta parte, constatarea faptului ca trecerea în proprietatea statului este nula de drept nu este în opinia instanței o cerere distincta ci face parte din solicitarea reclamantei de a i se recunoaște dreptul de proprietate fiind analizata în mod necesar împreună cu aceasta, instanța analizând situația juridica a imobilului preluat abuziv de către stat, revendicarea având ca premisa aceasta preluare. Constatarea pe care reclamanta o urmărește se constituie într-o chestiune ce se analizează în cadrul acțiunii în revendicare, indiferent de formularea sau nu a unei asemenea cereri care nu și-ar găsi nici o justificare și ar fi lipsită de interes dacă ar lipsi scopul restituirii (revendicării) imobilului. Din acest motiv instanța nu s-a pronunțat în mod distinct asupra acestei cereri, argumentele reclamantei fiind avute în vedere așa cum s-a arătat la analizarea acțiunii în revendicare.
Instanța a apreciat că nici prevederile articolului l din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanta nu a justificat existenta unui bun actual în sensul Articolului l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care sa atragă incidența textului din Convenție menționat.
Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată legitima a chiriașilor-cumparatori de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci din contra s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din legea 10/2001 (situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovata cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsa - în acest sens cauza Raicu României în care Curtea a constatat încălcarea art. l din protocolul l la Convenție, reținându-se că chiriașii cumparatori beneficiază de un bun aflat sub protecția art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția urmare a faptului ca li s-a constatat în mod irevocabil valabilitatea titlurilor lor prin respingerea acțiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Cehia).
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar al imobilului printr-un act emis de puterea judecătoreasca sau de cea executiva, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către parați în aplicarea legii 112/1995.
Pentru aceste considerente, apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriașii-cumparatori ale căror titluri nu au fost desființate, constituie un criteriu de preferința în beneficiul paraților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta, instanța a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiata. Având în vedere constatarea intervenirii prescripției extinctive în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare cumpărare precum și aprecierea acțiunii în revendicare ca neîntemeiata, instanța a apreciat ca parata persoana fizica deține un titlu locativ valabil, iar cererea de evacuare a fost respinsă ca neîntemeiată.
În temeiul act. 274.pr.civ instanța a obliga parata la plata cheltuielilor de judecata către parata reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel nemotivat reclamanta, apelul fiind înregistrat la Tribunalul București Secția a V-a Civilă sub nr-.
Prin decizia civila nr. 1199/24.09.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civila a fost respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotari astfel instanta de apel a retinut urmatoarele:
"În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune este prescris. Din acest punct de vedere nu pot fi reținute susținerile apelantei în sensul că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile dreptului comun, având în vedere că în această materie există dispoziții legale speciale derogatorii, care se aplică cu prioritate.
Neîntemeiată este și susținerea reclamantei referitoare la existența calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare. Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, o asemenea cerere se analizează prin raportare la părțile contractante, ori câtă vreme Statul Român nu este parte în acest contract din această perspectivă nici nu are drepturi și obligații în raportul juridic dedus judecății.
Și pe capătul de cerere având ca obiect revendicare, în mod corect a apreciat instanța de fond că voința legiuitorului a fost aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinare ulterior către chiriași.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr.10/2001.
Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, ținând cont de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală. Astfel, conceptul de ormă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari.
În consecință, acțiunea reclamantei nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr.10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că Legea nr.10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.
Față de aceste considerente, este lipsită de interes analiza valabilității sau nevalabilității titlului statului, câtă vreme legiuitorul a înțeles în mod expres să ocrotească contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, dacă acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art.296 Cod Procedură Civilă, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, va obliga apelanta la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată către intimata, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor depuse la dosarul cauzei."
Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, recurs intemeiat pe disp. art. 304 pct.9 pr.civ. prin care a aratat urmatoarele:
"La examinarea apelului, Instanță de Apel nu a avut în vedere concluziile scrise depuse de apărătorul meu, deși a amânat pronunțarea pentru data de 24 septembrie 2008 tocmai în acest scop, întrucât apărătorul meu se prezentase în instanță după luarea cauzei, iar cauza nu a mai fost reluată și motivele scrise de apel nu i-au mai fost primite deoarece părțile adverse nu mai erau prezente în sala de judecată.
În esență, prin concluziile scrise depuse, s-a învederat faptul că prima instanță nu a observat că adevăratul și principalul obiect al acțiunii mele si care a fost dedus judecății îl constituie revendicarea și că acțiunea nu a fost soluționata în raport de acest obiect.
Am arătat, în acest sens, că obiectul acțiunii mele nu a fost în modul cel mai fericit formulat de către răposatul mandatar, fratele meu, care a cerut, prin primul capăt de cerere al acțiunii să se constate, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului proprietatea mea, ca efect al aplicării prevederilor neconstituționale ale Decretului nr.223/1974, iar prin cel de-al doilea capăt de cerere a cerut, în mod subsecvent primului capăt de cerere, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC AL SA și, în temeiul Legii nr.112/1995, cf. principiului" quod nullum est, nullum producit effectum. "
Am învederat însă că celelalte două capete de cerere ale acțiunii nu sunt capete de cerere accesorii și subsecvente primelor două așa cum greșit s-a apreciat de către instanța de fond, ci, dimpotrivă, constituie principalul și veritabilul obiect al acțiunii mele, deoarece ele două împreună dau glas revendicării acelei părți din imobil care nu mi-a fost retrocedată și care a fost preluată de Statul R cu titlu ilegal și nevalabil.
Și mi-am exprimat opinia că, așa fiind, în realitate, primele două capete de cerere nu constituie capete de cerere propriu-zise, ci ele constituie mai degrabă argumente juridice și temeiuri de drept invocate în sprijinul revendicării.
Subsemnata consider că instanta de apel trebuia sa fi procedat la examinarea apelului in întregul său prin prisma clarificării și calificării acțiunii mele ca fiind o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 civ. iar nu în raport de prevederile legii nr. 10/2001 privind actiunea in constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat potrivit legii nr.112/1995, prevederi care nu au fost invocate ca temei al actiunii mele.
Plecând de la aceasta critică de principiu, vă să constatați nelegalitatea hotărârii recurate și sub următoarele aspecte:
a ).- Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român:
1.- Potrivit prevederilor Decretului nr. 223/1974, locuința proprietatea persoanei care nu s-a înapoiat în țară până la împlinirea termenului aprobat pentru șederea ei în străinătate, trecea în proprietatea statului, iar nicidecum în proprietatea unității teritorial administrative în arondismentul căreia ea se afla situată.
Deci, calitatea procesuală pasivă în cadrul subpetitului de cerere de constatare a nulității absolute a așa-zisei treceri în proprietatea statului în baza prevederilor neconstituționale și ilegale ale Decr. nr. 223/1974 o are Statul Român, iar nu unitatea teritorial administrativă în arondismentul căreia locuința se afla situată și nici întreprinderea în administrarea căreia ea a fost dată ulterior și care a vândut locuința în calitate de mandatar al Statului Român, iar nu în nume propriu.
În speță, locuința subsemnatei a trecut în proprietatea Statului Român, iar nu a fostului Consiliu Popular al Municipiului B, acesta din urmă nedobândind din partea Statului Român decât menționatul drept de administrare directă a locuinței, drept pe care îl exercita prin intermediul întreprinderii de administrare locativă aflată în subordinea sa.
Aceeași situație juridică s-a păstrat și a existat, în speță, și la data intrării în vigoare și a aplicării Legii nr. 112/1995, locuința respectivă făcând parte din proprietatea privată a statului, iar Municipiul B, respectiv Consiliul General al Municipiului B nu au avut altceva în plus, pe lângă dreptul de administrare, decât mandatul de a vinde, în numele statului și prin intermediul întreprinderii de administrare locativă aflată în subordinea sa, potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, locuința către chiriașul titular al contractului de închiriere.
În consecință, greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și greșit s-a respins capătul de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
b).- Referitor la prescripție:
1.- Subsemnata nu am formulat capătul de cerere al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în vederea beneficierii de prevederile Legii nr. 10/2001 și în scopul aplicării lor, ci în cadrul și în scopul valorificării acțiunii mele în revendicare, pentru a demonstra ca titlul de proprietate al actualilor deținătorii a părții revendicate din imobil nu este valid, cf. principiului "quod nullum est, nullum producit effectum."
Deci acest pseudo-capăt de cerere nu este supus termenului special de prescripție prev. de art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci urmează soarta capătului principal al revendicării, fiind, în consecință, imprescriptibil.
2.- făcându-se de imprescriptibilitatea arătată la pct. 1, este de observat că termenul de depunere a cererilor de restituire a locuințelor potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost succesiv prelungit, deci implicit și termenul special de prescripție pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a locuinței vândute potrivit prev. Legii nr. 112/1995 a fost și el tot astfel prelungit, iar, prin această prismă, dacă respectivul capăt de cerere din acțiunea mea este privit ca fiind formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, el a fost introdus înlăuntrul termenului special de prescripție de 1 an prev. de art.45 din Legea nr. 10/2001.
c).- Privitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare:
În acest sens, prin hotărârea recurată, Instanță de Apel a menținut hotărârea primei, plecând de la principiul că norma specială derogă de la norma generală și apreciind că voința legiuitorului ar fi fost aceea de acorda preferință titlului chiriașului cumpărător al locuinței în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, dacă încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost făcută cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată și că, într-un astfel de caz, proprietarul imobilului preluat abuziv de stat și vândut, ulterior, chiriașului nu are decât dreptul la despăgubiri în echivalentul valorii de circulație a imobilului.
Sub semnata apreciez că o asemenea interpretare a legii nu este corectă și că prin ea se încalcă prevederile Constituției României prin care este garantat dreptul de proprietate.
Din moment ce titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului Român a fost și este lovit de nulitate absolută, tocmai pentru că a încălcat prevederile constituționale, el nu poate produce nici un efect, iar normele speciale nu pot deroga și de la normele constituționale.
Pentru toate aceste motive, vă să admiteți recursul și să trimiteți din nou spre rejudecare cauza la prima instanță."
In recurs nu au fost administrate probe noi.
La termenul din 24.03.2009 intimata-parata, prin aparator, a invocat exceptia nulitatii recursului aratand ca motivele de recurs au fost semnate si stampilate de o persoana fara calitatea de reprezentant legal.
Cu privire la aceasta exceptie curtea urmeaza sa o respinga ca nefondata, avand in vedere ca motivele de recurs au fost semnate de avocatii si, poarta ștampila cabinetului individual de avocatura, avocatii mentionati avand calitatea de aparatori ai apelantei, asa cum rezulta din imputernicirea aflata la fila 19 din dosarul de apel si, totodata, avand calitatea de aparatori ai recurentei, asa cum rezulta din imputernicirea aflata la fila 22 din dosarul de recurs. La dosar a fost depusa si copia contractului de asistenta juridica nr. -/10.11.2006 incheiat intre cabinetul de avocatura sus-mentionat si reclamanta-recurenta, prin reprezentant, anexa la acest contract prin care recurenta-reclamanta arata ca isi asuma integral continutul contractului de asistenta juridica nr. -/10.11.2006, semnat de fratele sau, in numele si pentru reclamanta-recurenta, privitor la imobilul revendicat situat in B,-, precizand totodata ca mandatul dat avocatilor este valabil pentru toate fazele procesuale. De asemenea, au fost depuse copiile procurilor date de recurenta-reclamanta numitului la 24.10.2005, respectiv 6.10.2005, ambele referitoare la imobilul in litigiu.
Ca atare, curtea va respinge ca nefondata exceptia invocata, avand in vedere ca s-a facut dovada in cauza ca motivele de recurs au fost formulate de persoane care au calitatea de reprezentanti conventionali ai recurentei-reclamante.
Analizand lucrarile dosarului, pe fondul cererii de recurs, curtea retine urmatoarele:
In ce priveste motivul de recurs vizand gresita admitere a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului R, curtea il constata neintemeiat, intrucat decizia de preluare s-a facut de catre Consiliul Popular si, totodata, chiar reclamanta a aratat ca cererea cu care este investita instanta este una in revendicare, situatie in care analiza titlului statului este realizata in cadrul acestei actiuni in mod implicit prin analiza titlului autorilor partilor care invoca in prezenta cauza drepturi asupra imobilului, iar autor a paratei este vanzatorul din actul de vanzare-cumparare incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv unitatea administrativ teritoriala in circumscriptia careia este situat imobilul.
In ceea ce priveste critica vizand gresita admitere a exceptiei prescriptiei dreptului material la actiunea in constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat de catre parata cu privire la imobilul in litigiu, curtea retine netemeinicia acestei critici. Astfel, prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 au fost introduse norme derogatorii de la dreptul comun in materia nulitatii, derogarea privind inclusiv termenul in care poate fi promovata o cerere in constatarea nulitatii unui contract de vanzare-cumparare ce are ca obiect un imobil ce intra in sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, potrivit acestui termen derogatoriu, o astfel de cerere, indiferent de cauza de nulitate invocata, putea fi promovata doar pana la data de 14.08.2002, iar cererea formulata de reclamanta a fost promovata in anul 2006, mult dupa expirarea termenului de presciptie a dreptului material la actiune.
Sustinerea recurentei in sensul ca acest capat de cerere ar urma soarta capatului de cerere privind revendicare, fiind, ca atare, imprescriptibil, nu poate fi primita intrucat o cerere in constatarea nulitatii unui titlu de proprietate si o cerere de revendicare nu au intre ele un raport de accesorialitate, ambele cereri avand caracter principal.
Nu poate fi primit nici argumentul constand in faptul ca termenul de depunere a notificarilor de restituire intemeiate pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 a fost prelungit si, implicit, a fost prelungit si termenul de formulare a cererii de constatare a nulitatii, intrucat termenul de formulare a cererii de constatare a nulitatii curge de la intrarea in vigoare a legii, fiind independent de momentul formularii notificarii.
Cat priveste criticile vizand modul de solutionare a actiunii in revendicare, curtea retine urmatoarele:
Prin cererea formulata reclamanta a solicitat sa se constate nevalabilitatea titlului statului. Totodata, a solicitat sa fie obligata parata sa ii lase in deplina proprietate imobilul.
In mod gresit prima instanta si instanta de apel au interpretat dispozitiile legale aplicabile in cauza.
Astfel, imobilul situat in B,- (ulterior 36 si, respectiv, - nr. 36) a fost dobandit de in temeiul contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. -.
Ulterior, in anul 1969, fosta a plecat in atate si nu s-a reintors la expirarea vizei de sedere.
In anul 1974 fost adoptat Decretul 223/1974, iar prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului B nr. 852/21.06.1977 imobilul a fost trecut fara plata in proprietatea statului in temeiul Decretului sus-mentionat.
Parte din imobilul sus-mentionat a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 2362/16.12.1996 incheiat intre SC AL SA si.
Cealalta parte din imobil a fost restituita reclamantei prin Dispozitia Primarului Municipiului B nr. 4529/8.09.2005.
Ca atare, titlurile invocate in prezenta cauza de parti sunt contractele de vanzare-cumparare sus-mentionate.
Preluarea imobilului in temeiul Decretului 223/1974 s-a realizat fara titlu valabil intrucat prevederile Decretului 223/1974 s-au aplicat retroactiv, plecarea din tara a reclamantei realizandu-se in 1969, deci cu 5 ani inainte de adoprarea Decretului 223/1974 si cu 8 ani inainte de emiterea deciziei de preluare, asa incat sanctiunea preluarii imobilului nu era reglementata la data savarsirii "faptei de neintoarcere in tara la expirarea vizei".
In plus, reglementarile cuprinse in Decretul 223/1974 incalcau dispozitiile interne cu putere de lege superioara in vigoare la momentul adoptarii lui, respectiv Codul civil (art. 480, 481), care prevedea imposibilitatea lipsirii de proprietate in lipsa unei juste si prealabile despagubiri, precum si dispozitiile tratatelor internationale la care Romania era parte, respectiv Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care in art. 13 consacra dreptul la libera circulatie.
Totodata, decizia de preluare putea fi atacata, potrivit art. 4 din Decretul 223/1974, in fata instantelor judecatoresti. Decizia de preluare, ca orice act administrativ individual, isi putea produce efecte doar dupa comunicarea acestuia persoanei vizate de respectivul act administrativ si, totodata, doar in masura in care actul administrativ comunicat ramanea in vigoare fie prin neatacarea lui in termen, fie prin respingerea actiunii promovate in contestarea lui.
In cauza nu s-a facut nici o dovada ca decizia de preluare a imobilului, ca act administrativ individual, ar fi fost vreodata comunicata reclamantei, asa incat aceasta sa inceapa a-si produce efectele in mod legal. Decretul 223/1974, in temeiul caruia a fost emis actul administrativ reprezentat de decizia de preluare a fost abrogat anterior comunicarii deciziei de preluare si, deci, anterior momentului la care decizia de preluare putea incepe sa isi produca efectele, asa incat, prin aceasta abrogare a actului normativ, a devenit caduc actul administrativ individual de preluare intemeiat pe actul normativ (Decretul 223/1974).
Ca atare, statul nu a dobandit asupra imobilui in litigiu un titlu valabil, ci doar a exercitat asupra acestuia o posesia fondata si conservata prin violenta, iar abuzul nu este creator de drept.
In consecinta, neavand un titlu valabil asupra imobilului, statul nu putea sa il inT.eze in mod valabil catre parata.
In plus, imobilul nefiind intrat cu titlu valabil in proprietatea statului, nu facea obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995, care reglementa regimul juridic doar al imobilelor care trecusera cu titlu in proprietatea statului.
In consecinta, statul nu putea inT.a apartamentul in litigiu in temeiul Legii nr. 112/1995, intrucat legea mentionata nu era aplicabila acestuia.
Ca atare, incheierea contractului de vanzare-cumparare invocat de parata ca titlu s-a realizat cu incalcarea dispozitiilor Legii 112/1995, care in art. 25 prevedeau ca "Prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică".
Pe de alta parte, contractul de vanzare-cumparare invocat de parata drept titlu, pe langa imprejurarea ca este incheiat in temeiul unei legi care nu era aplicabila imobilului, nici din punct de vedere formal nu corespundea exigentelor legii, intrucat este incheiat prin act sub semnatura privata, insa prin clauza cuprinsa la pct. 5 s-a prevazut si vanzarea unei suprafete de teren de sub constructie, vanzare care nu putea fi facuta decat in forma autentica potrivit art. 46 alin 1 din Legea nr. 18/1991, in vigoare la momentul incheierii contractului.
Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor autorilor partilor, cat si din punct de vedere al eficientei juridice, titlul invocat de reclamanta este mai caracterizat si, ca atare, preferabil titlului invocat de parata.
In mod gresit prima instanta a retinut ca, din perspectiva practicii CEDO reclamanta nu poate fi considerata ca avand un "bun" in sensul conventiei CEDO. Astfel, in art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in forma in care aceasta era in vigoare la data formularii cererii in revendicare, se stipula in mod expres ca imobilele preluate fara titlu valabil raman proprietatea persoanelor de la care au fost preluate.
Or, avand in vedere cele retinute mai sus, curtea constata ca imobilul a fost preluat de la reclamanta fara titlu valabil, astfel ca, tocmai efect al dispozitiei legale din Legea nr. 10/2001 citata mai sus, reclamantei i s-a recunoscut de catre legiuitor dreptul de proprietate asupra imobilului si, ca atare, aceasta avea un "bun" in sensul CEDO, iar acest bun era unul "actual" datorita recunoasterii sale de catre legiuitor.
Imprejurarea abrogarii dispozitiei cuprinse in art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este irelevanta in prezenta cauza, intrucat aceasta dispozitie era in vigoare la data formularii actiunii, iar abrogarea nu poate sterge efectul recunoasterii dreptului de catre legiuitor. Mai mult, chiar in lipsa unei astfel de recunoasteri legislative a dreptului de proprietate apartinand persoanelor de la care preluarile s-au realizat fara titlu valabil, atat timp cat statul nu a dobandit un titlu valabil asupra unui bun, dreptul persoanei de la care bunul a fost preluat subzista, iar interpretarea data de prima instanta si instanta de apel in cauza (in sensul lipsei de relevanta a valabilitatii sau nevalabilitatii titlului statului) ar conduce la concluzia ca, in ipoteza analizata, Legea nr. 10/2001 ar constitui titlul de proprietate al statului si, ca atare, lipsirea reclamantei de proprietatea sa s-ar realiza in temeiul acestei legi, concluzie care este in evidenta contradictie cu sensul si scopul Legii nr. 10/2001.
Totodata, avand in vedere ca in prezenta cauza preluarea s-a realizat in mod evident fara titlu valabil, trebuie retinut ca in jurisprudenta CEDO s-a statuat ca vanzarea de catre stat a bunului altei persoane tertilor, chiar daca a fost anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al altcuiva, reprezinta o privare de proprietate si o astfel de privare, combinata cu lipsa totala de despagubire, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele si altii, ).
Totodata, raportat la preferinta in cadrul actiunilor in revendicare in care ambele parti invoca titluri si ambele pot invoca imprejurarea ca au un "bun" in sensul CEDO, tribunalul constata ca, pe langa criteriile de preferinta avute in vedere mai sus, si avand in vedere ca indiferent de solutie statul urmeaza sa raspunda fie fata de reclamanti, fie fata de parati, practica CEDO impune si un alt criteriu, acela al repararii prejudiciului. Or, Curtea a subliniat in repetate randuri in cauzele pronuntate impotriva Romaniei ca fondul "Proprietatea" nu functioneaza intr-un mod care sa fie conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri. Pe de alta parte, legislatia interna permite repararea prejudiciului cauzat cumparatorilor in cazul in care titlul acestora isi pierde eficienta in raporturile cu adevaratii proprietari ai imobilului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 reglementand acoperirea efectiva a prejudiciului prin despagubiri banesti.
Ca atare, si din perspectiva exigentelor impuse de practica CEDO, in prezenta cauza preferinta urmeaza a se da titlului reclamantei, intrucat aceasta este singura modalitate in care, potrivit legislatiei interne, aceasta isi poate acoperi in mod efectiv prejudiciul cauzat de "privarea de bun", in timp ce prejudiciul cauzat paratei de "privarea de bun" se poate realiza in mod efectiv in conditiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Ambele instante au interpretat si aplicat gresit legea, considerand ca prezentei actiuni in revendicare nu i-ar fi aplicabile regulile de solutionare consacrate
Astfel, Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza o actiune in revendicare, ci o procedura de restituire, in natura sau prin echivalent. Restituirea reglementata de Legea nr. 10/2001 nu poate fi asimilata actiunii in revendicare intrucat regimul juridic al acestor doua institutii juridice este in mod evident diferit. Astfel, actiunea in revendicare este indreptata impotriva celui care se pretinde, la randul sau, proprietar al bunului, ca si reclamantul, in timp ce notificarea in temeiul Legii nr. 10/2001 si orice procedura judecatoreasca ulterioara este indreptata impotriva "unitatii detinatoare" care nu este in mod necesar posesoare sau proprietara a bunului asupra caruia persoana indreptatita pretinde drepturi. Totodata, actiunea in revendicare este rezervata acelor persoane care pretind un titlu asupra imobilului, in timp ce procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 este rezervata si acelor persoane care sunt indreptatite in sensul legii, insa al caror drept asupra imobilului a incetat prin trecerea cu titlu (calificat de lege ca fiind un titlu abuziv) in proprietatea statului. De asemenea, solutionarea actiunii in revendicare se poate face doar prin restituirea in natura sau, cand bunul nu mai exista, prin echivalent banesc, in timp ce solutionarea notificarii se poate concretiza prin restituirea in natura, prin prestarea unor servicii echivalente, prin predarea unor bunuri in compensatie sau prin remiterea unor titluri de valoare sau actiuni.
Ca atare, nu se poate vorbi de existenta simultana a doua reglementari, una de drept comun, prevazuta de art. 480.civ. si una speciala, prevazuta de Legea nr. 10/2001, decat pentru acele situatii in care premisele si finalitatea procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 sunt aceleasi cu premisele si finalitatea actiunii in revendicare, respectiv imobilul sa fi fost trecut la stat fara titlu si sa fie posibila, conform dispozitiilor cuprinse in Legea nr. 10/2001, restituirea in natura. In restul situatiilor regimul juridic al actiunii in revendicare este in esenta atat de diferit de cel al procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 incat nu se poate vorbi de existenta a doua reglementari in aceeasi materie si, ca atare, de aplicarea cu prioritate a reglementarii speciale.
Asa fiind, in prezenta cauza reclamanta nu mai putea obtine restituirea in natura a bunului pe calea procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001, intrucat bunul iesise din posesia statului anterior intrarii in vigoare a legii mentionate, fiind inT.at paratei. Ca atare, din punctul de vedere al reglementarii prevazute de Legea nr. 10/2001 nici nu mai exista la acel moment o "unitate detinatoare" care sa poata fi notificata.
Singura modalitate prin care reclamanta mai putea obtine bunul in natura este actiunea in revendicare pornita impotriva chiriasei cumparatoare, intrucat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu ar fi condus la aceasta finalitate decat in conditii incompatibile cu CEDO. Astfel, nu poate fi primita interpretarea in sensul ca reclamanta ar fi trebuit sa declanseze procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001, dupa care sa suspende aceasta procedura si sa declanseze o procedura judiciara in cadrul careia sa solicite constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare al paratei, procedura judiciara care nu ar fi produs nici un efect direct in favoarea reclamantilor, ci doar revenirea bunului in posesia statului, urmand ca apoi sa continue procedura administrativa declansata. O astfel de interpretare ar conduce la stabilirea unei "sarcini excesive" in sarcina reclamantei, incompatibila de asemenea cu practica CEDO.
Cat priveste buna-credinta a paratei la incheierea contractului de vanzare-cumparare, invocata de aceasta, curtea retine ca in cadrul actiunii in revendicare nu se compara atitudinile subiective ale partilor, ci titlurile de proprietate invocate de acestea si, respectiv, drepturile decurgand din aceste titluri, precum si drepturile autorilor de la care emana titlurile invocate.
Nu se poate retine ca buna-credinta a cumparatorilor in temeiul Legii nr. 112/1995 ar duce la preferabilitatea titlului acestora.
Legea nr. 10/2001 nu are nici o dispozitie in acest sens, ci doar instituie buna-credinta ca o cauza de salvgardare de la nulitate a actului de vanzare-cumparare incheiat cu incalcarea dispozitiilor legii, nulitate prevazuta de aceeasi lege (art. 45 alin. 1 si 2).
Ca atare, fiind investita cu o actiune in revendicare, instanta trebuie sa compare titlurile de proprietate invocate de parti si sa stabileasca preferabilitatea unuia dintre acestea in ceea ce priveste eficacitatea juridica si preferabilitatea drepturilor autorilor partilor in litigiu.
Totodata, curtea constata ca nu se poate retine ca dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 stabilesc preferinta titlului paratei. Astfel, potrivit art. 45 alin. 1-4 din Legea nr. 10/2001 "(1)Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare,având ca obiect imobilepreluate fără titlu valabil,sunt lovite de nulitate absolută,în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
(3) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele prevăzute laart. 2alin. (1) lit. b), sunt lovite de nulitate absolută, buna-credință neputând fi invocată în aceste cazuri.
(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare,având ca obiect imobilepreluate cu titlu valabil,sunt lovite de nulitate absolutădacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării."
Ca atare, din dispozitiile sus-mentionate nu se desprinde in nici un mod intentia legiuitorului de a da preferinta unui contract de tipul celui invocat de catre parata in raport cu alte titluri invocate asupra aceluiasi bun.
Dimpotriva, pentru ipoteza analizata in prezenta cauza, aceea a preluarii imobilului fara titlu, regula stabilita de legiuitor a fost aceea a nulitatii absolute, exceptia fiind aceea a salvgardarii titlului de la nulitate in cazul in care actul a fost incheiat cu buna-credinta.
Insa, salvgardarea de la nulitate nu conduce la preferabilitatea acestui titlu in raport cu alte titluri invocate asupra aceluiasi bun, ci doar la faptul ca, in cadrul unei actiuni in revendicare vor fi comparate doua titluri considerate valabile, astfel ca analiza comparativa a titlurilor este mai complexa decat in cazul in care unul dintre acestea ar fi nul, caz in care titlul valabil ar fi preferat in raport cu titlul nul, fara a se mai analiza alte aspecte.
In plus, sustinerea ca atitudinea subiectiva a cumparatorilor este criteriul pe care legiuitorul l-a stabilit pentru a da preferinta titlului acestora in raport cu orice alt titlu invocat echivaleaza cu a sustine ca, pentru imobilele preluate de stat fara titlu si pentru care art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 recunoaste pastrarea calitatii de proprietari, chiar Legea nr. 10/2001 constituie actul de preluare, din moment ce titlul, recunoscut chiar prin lege, pierde eficienta juridica ca efect al unui criteriu instituit de aceeasi lege. Or, o astfel de interpretare conduce la concluzia ca Legea nr. 10/2001 constituie un mod de preluare de catre stat a unui bun fara o justa si prealabila despagubire, atat timp cat despagubirea ar fi ulterioara si, totodata, prin modul de reglementare a platii despagubirilor, fiind apreciata de CEDO ca neavand caracter just (fondul Proprietatea fiind considerat de CEDO ca nefunctionand intr-un mod susceptibil sa fie considerat ca echivalent cu acordarea efectiva a unor despagubiri).
De altfel in prezenta cauza, indiferent de aprecierile asupra rolului bunei-credinte in cadrul unei actiuni in revendicare, curtea remarca imprejurarea ca nu se poate retine buna-credinta a paratei la incheierea actului de vanzare-cumparare.
Astfel, in aceasta materie buna-credinta presupune credinta cumparatorului ca sunt indeplinite conditiile prevazute de Legea nr. 112/1995 pentru a se putea incheia actul de vanzare-cumparare. Ca atare, cumparatorul, dorind sa se prevaleze de dispozitiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, avea implicit obligatia de a face demersurile necesare pentru a se asigura ca Legea nr. 112/1995 este aplicabila imobilului pe care dorea sa il cumpere, respectiv ca imobilul, cel putin aparent, era preluat de stat cu titlu.
Parata nu a facut nici o dovada ca, anterior incheierii contractului de vanzare-cumparare, a facut vreun demers prin care sa se intereseze care este titlul statului si daca, cel putin aparent, titlul statului este valabil.
De asemenea, nu poate fi retinuta imprejurarea invocata de parata in sensul ca ar fi fost vorba de o eroare comuna si invincibila cu privire la calitatea de proprietar a statului si, implicit, cu privire la posibilitatea cumpararii imobilului in temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, in cauza nu s-a facut dovada existentei unei astfel de erori, eroare ce ar fi putut rezulta doar in masura in care existenta si valabilitatea formala a titlului statului ar fi fost cercetata de catre parata si, in urma demersurilor efectuate in acest sens, ar fi rezultat aparenta valabilitatii titlului statului. Ca atare, nu se poate retine in cauza ca la incheierea contractului de vanzare-cumparare parata s-a intemeiat cu buna-credinta pe o aparenta lipsita de orice dubii asupra titlului statului, pasivitatea si ignorarea legii neputand valora buna-credinta.
Nici criteriul stabilitatii circuitului civil nu poate fi incident in cauza ca un criteriu de preferinta intre titlurile invocate. Astfel, principiul asigurarii stabilitatii circuitului civil nu poate impune prin el insusi preferinta unui titlu in raport cu alt titlu, intrucat daca o astfel de interpretare ar fi primita ar echivala cu a spune ca acest principiu inlatura constatarea nulitatii, anularea, rezolutiunea sau rezilierea oricarui act, precum si revendicarea atunci cand si paratul invoca un titlu, intrucat oricare din aceste sanctiuni ar aduce atingere sigurantei circuitului civil.
Principiul invocat este doar un temei pentru ca anumite imprejurari de fapt (cum sunt eroarea comuna si invincibila, caracterul oneros al actului si buna-credinta a subdobanditorului) sa constituie criterii fie pentru preferabilitatea titlului subdobanditorului de buna-credinta si cu titlu oneros, fie pentru salvgardarea de la nulitate a titlului acestuia. Or, in prezenta cauza imprejurarile de fapt mentionate nu pot fi retinute.
Pe de alta parte, principiul mentionat nu are aplicabilitate in cauza intrucat cumpararea imobilelor in temeiul Legii nr. 112/1995 s-a facut cu interdictia pentru cumparatori a inT.arii acestora timp de 10 ani, asa incat, in aceste conditii, nu se poate pune problema afectarii stabilitatii circuitului civil, intrucat la momentul introducerii actiunii in revendicare imobilul nu se afla in circuitul civil general, termenul de 10 ani de interdictie a actelor de inT.are intre vii nefiind expirat.
In consecinta, curtea va admite recursul formulat de recurenta, va modifica decizia in sensul admiterii apelului si schimbarii in parte a sentintei civile apelate in sensul admiterii in parte a actiunii, constatarii nevalabilitatii titlului statului asupra imobilului din B,-, sect. 3 si obligarii paratei sa lase reclamantei in deplina proprietate si posesie apartamentul ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 2362/16.12.1996 incheiat cu SC AL SA. Totodata, curtea va mentine celelalte dispozitii ale sentintei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
In opinie majoritara:
Respinge exceptia nulitatii recursului ca nefondata.
Admite recursul formulat de recurenta-reclamanta impotriva deciziei civile nr. 1199/24.09.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civila in dosarul nr- in contradictoriu cu intimatii-paratiStatul R,prin Ministerul Economiei si Finantelor,SC AL SAsi.
Modifica decizia recurata in sensul ca:
Admite apelul formulat de apelanta impotriva sentintei civile nr. 2154/29.02.2008 pronuntata de Judecatoria sectorului 3 B in dosarul nr-.
Schimba in parte sentinta apelata in sensul ca:
Admite in parte actiunea formulata de reclamanta impotriva paratilor Statul R, SC AL SA si.
Constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din B,-, sect. 3.
Obliga pe parata sa lase reclamantei in deplina proprietate imobilul ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 2362/16.12.1996 incheiat cu SC AL SA.
Mentine celelalte dispozitii ale sentintei.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 28.04.2009.
Presedinte Judecator Grefier
-
Red.MS/2ex.
Cu opinia separată a doamnei judecător -, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B Secția Civilă la data de 27.07.2006 și precizată la data de 01.11.2006, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Al și solicitând să se constate că este nulă de drept trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în B,-, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat paratei în baza Legii 112/1995, să se dispună reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului și să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul mai sus menționat.
Prin sentința civilă nr. 2154/29.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B - Secția Civilă în dosarul nr-, a fost respinsa excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost respinsa cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de reclamanta în contradictoriu cu Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsa cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtele și AL, ca prescrisă; au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a fost obligată reclamanta la 2.200 lei cheltuieli de judecată către parata.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel nemotivat reclamanta, apelul fiind înregistrat la Tribunalul București Secția a V-a Civilă sub nr-.
Prin decizia civila nr. 1199/24.09.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civila a fost respins apelul ca nefondat.
Imobilul în spe ță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974.
Reclaman ta a recurs la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, iar prin dispoziția nr. 4529 din 08.09.2005 a Primarului General al Municipiului B s-a dispus restituirea în natură a imobilului din-, sector 3, mai puțin apartamentul vândut în temeiul Legii nr.112/1995, pentru partea de imobil înstrăinată ș i pentru care nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor, reclamanții având dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia și legi.
Pârâta, fostă chiriaș, împreună cu, a cumpărat locuința identificată în contractul nr.2362 din 16.12.96, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995.
În spe ț ă se pune problema aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Cur ț i de Casație și Justiție - Secțiile unite - publicată în Monitorul oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, dată în solu ț ionarea unui recurs în interesul legii. Considerăm că această decizie este de imediată aplicare întrucât exercitarea acestei căi de atac a recursului în interesul legii urmăre ș te să fixeze jurispruden ț a asupra problemelor de drept care au fost solu ționate în mod diferit, în scopul de a se asigura o interpretare ș i aplicare uniformă a legii, cu efecte numai pentru viitor, adică nu poate fi schimbată situa ț ia păr ț ilor din procesele judecate irevocabil în care s-au dat hotărârile ce au format obiectul recursului în interesul legii. Scopul căii de atac este nu de a crea norme de drept, ci interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării. Dezlegarea dată problemele de drept date cu ocazia judecării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instan țe, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme. Art.329 alin.3 stabilește numai forța interpretării judecătorești pe care ICCJ, în cadrul unor căi de atac o dă unor texte de lege.
Astfel, prin această decizie s-a reținut că în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, cum este și cel în speță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept -specialia generalibus derogant-, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.
În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.
Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.
Reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității ei de proprietar al imobilului în cauză printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, în aplicarea Legii nr. 112/1995. totuși pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, CEDO a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84), astfel că și aceștia pot pretinde că au un bun în sensul Convenției.
Examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Cu privire la acest aspect se apreciază că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
În speță ambele părți au un bun în sensul convenției, pentru motivele expuse anterior.
Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că, s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașul-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.
Reclaman ta a recurs la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, iar prin dispoziția nr. 4529 din 08.09.2005 a Primarului General al Municipiului B s-a dispus restituirea în natură a imobilului din-, sector 3, mai puțin apartamentul vândut în temeiul Legii nr.112/1995, pentru partea de imobil înstrăinată ș i pentru care nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor, reclamanții având dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia ș i legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situa ție care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de libertate pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul propor ț ionalită ții, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.
În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ).
Prin urmare, așa cum s-a reținut în decizia ÎCCJ amintită anterior, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.
În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerin ț ei în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circula ție a imobilului.
Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște fo știlor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Astfel, se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp ș i care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a fo ș tilor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane, fo ș tii proprietari au posibilitatea ob ț inerii despăgubirilor băne ști efective de la stat considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând de altfel în acest sens.
Pentru aceste motive am considerat că hotărârile instan ț elor de fond prin care a fost respinsă ac țiunea în revendicarea imobilului sunt legale, recursul trebuind să fie respins ca nefondat în temeiul art.312 alin. 1 raportat la art.304 pct.9 proc.civ.
JUDECĂTOR
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu, Mihaela
