Anulare act. Decizia 234/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 234/2008
Ședința publică de la 27 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Augustin Mândroc
JUDECĂTOR 2: Daniela Mărginean JUDECĂTOR 3: Cristina Gheorghina Nicoară
Grefier: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamantul - INSTITUTUL SA B împotriva deciziei civile nr. 1231/Ap din 13 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosar civil nr. 4131/2004 având ca obiect anulare act, în contradictoriu cu pârâții intimați Municipiul B prin Primar, și SC "S SRL.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantului recurent, consilier juridic, asistată de avocații și și avocat pentru pârâtele intimate și SC "S SRL, lipsind intimatul Municipiul B prin Primar și reprezentanta acestuia, consilier juridic.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat, având cuvântul, arată că în 2001 s-a depus notificare la primarul mun. B, soluționată în 2002, ulterior dreptul de proprietate s-a întabulat în CF pe numele de, născându-se astfel prezumția existenței dreptului de proprietate și faptul că în speță reclamantul ar fi debitorul prezumat la acestui drept real, știut fiind că acest raport de drept a fost și este litigios, iar în timpul soluționării acestui litigiu a înstrăinat dreptul litigios, în conformitate cu art. 1402 cod civil solicită să se constate că intervine retractul litigios contra cesionarului dreptului, urmând ca recurentul să facă plata către intimată.
Avocat, având cuvântul, consideră că această cerere excede cadrului procesual ce are ca obiect anularea unei decizii prin care s-a retrocedat imobilul în litigiu și, la capitolul doi, reînscrierea dreptului de administrare operativă în favoarea recurentului și, câtă vreme nu există hotărâre irevocabilă prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, recurentul nu se poate prevala de dispozițiile legale invocate, în opinia sa acest recurs trebuind soluționat și în raport de aceasta apreciază că partea adversă are calitatea de a exercita o altă cale de atac. În concluzie, această cerere nu poate fi admisă.
Consilier juridic, având cuvântul, subscrie în totalitate susținerilor colegului său.
De asemenea, și avocat achiesează susținerilor de mai sus.
Avocat, reluând cuvântul, susține că efectele juridice ale retractului litigios sunt diferite de cele expuse de mandatara intimatei, fiind vorba despre o manifestare unilaterală de voință care duce la operarea cesiunii de drept având ca obiect dreptul litigios și astfel există calitatea dublă de debitor și creditor, creându-se o confuziune prin care procesul se stinge, adică recurentul preia dreptul litigios al intimatei SC "s și i se substituie în calitate. Invocă dispozițiile cu privire la acest raport de drept material susținute de art. 1402 Cod civil, în care calitățile sunt de debitor și creditor, nu reclamant și pârât, astfel acesta operează nu din perspectiva calităților procesuale, ci este important raportul de drept litigios în care vor avea calitatea de debitor al prezentului drept de proprietate, inițial al lui, apoi, prin înscrierile succesive, al SC "S SRL.
Avocat, în replică, precizează că, pentru a dobândi calitatea de debitor, conform art. 1402 Cod civil, trebuie să se constate calitatea acestuia de creditor și, eventual, să se stabilească dacă în urma acestui procedeu se poate înscrie dreptul acestora de administrare operativă, fiind dovedit că în urma hotărârii consiliului local, acest drept le-a fost retras, această hotărâre, deși le era opozabilă, nu a fost atacată, nici contestată, sens în care, existând o astfel de hotărâre a consiliului local, este evident că nu poate opera în speță retractul litigios și stingerea procesului, urmând ca instanța să se pronunțe cu privire la o atare soluție.
Instanța, în deliberare, față de dispozițiile legale incidente și raportat la actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și se acordă cuvântul în dezbateri, urmând ca asupra retractului litigios invocat de reprezentantul recurentului să se pronunțe odată cu fondul.
Avocat, având cuvântul, arată că recursul vizează soluția instanței de fond, susținând, în primul rând, faptul că instanța de apel a reținut că Statul Român nu are avea un titlu valabil, iar prin notificare și soluționarea acesteia în baza Legii 10/2001, intimata și-a păstrat dreptul de proprietate, însă prevederile acestei legi impun o serie de condiții: prima, ca notificatorul să fie persoană îndreptățită și, oad oua condiție, ca statul să fie în posesia imobilului, extrapolând acestea la speță s-a trecut la analiza titlurilor de proprietate, într-o acțiune în revendicare, ajungându-se la un cu totul alt cadru procesual decât acțiunea în revendicare, instanța analizând titlurile și constatând adevăratul proprietar, indirect instrumentând situația bunului altuia, conform prevederilor Legii 10/2001, legea în vigoare la acea dată, neexistând sancțiuni raportat la nevalabilitatea unui titlu, toată această situație și motivele reținute de instanță fiind străine de natura pricinii specifică acțiunii în revendicare, instanța încălcând prevederile legale în materie, unitatea deținătoare sesizată fiind cea îndreptățită să analizeze valabilitatea titlurilor, în speță cel al statului, fiind astfel încălcate prevederile art. 2 din HG 498/2003, fiind criticată o deciziei dată în 2002 raportat la normele în vigoare la acea dată, fiind astfel încălcat principiul retroactivității legii. Se mai arată că atributul exclusiv al instanței judecătorești, raportat la legile proprietății publice și private, este acela de a sancționa actele juridice ce încalcă prevederile legale aplicabile, însă normele metodologice la care această instanță face trimitere sunt apărute ulterior și nu vorbește despre analiza titlului statului, ci doar despre preluare, dacă s-a făcut cu sau fără titlu. O altă critică vizează faptul că instanța nu apreciat corect faptul statul a dobândit dreptul prin naționalizare, abuziv, în speță Legea 15/1990, la art. 5-15 prevede că structurile regiilor autonome, cum este și recurentul, sunt proprietare a bunurilor aflate în patrimoniul lor, motiv pentru care acest drept a fost dobândit, prin succesiune, de reclamant, nefiind aplicabile dispozițiile HG nr. 834/1991, aceasta neavând ca efect transmiterea dreptului, ci numai constatarea existenței lui, fiind știut și dovedit că în conformitate cu Legea 15/1990 s-a făcut transferul dreptului de proprietate, iar 1998 recurentul de față este titular al dreptului asupra tuturor bunurilor din patrimoniul regiei autonome ca urmare a transferului dreptului de administrare operativă, iar proba dreptului se face prin orice mijloc de probă. O altă chestiune, raportat la analiza pe fond, este aceea privitoare la aprecierea că intimata nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate - greșit apreciat din moment ce aceasta a fost radiată din CF și se încalcă astfel efectele constitutive de drepturi ale întabulării, soluția dată notificării în 2002 și prezumția că orice fel de rectificare de CF se face printr-o hotărâre judecătorească fiind încălcate. Se mai susține, cu privire la competența primarului mun. B, că acesta, deși a soluționat notificarea, nu avea calitatea de deținător al imobilului, în fapt unitatea deținătoare fiind recurentul reclamant, stăpân în fapt al bunului, dar preluat fără titlu, acestea neavând temei în Legea 10/2001, o lege imperfectă, care nu cuprinde toate cazurile și situațiile ivite, prevederile art. 20 reținând unitățile la care statul este acționar majoritar, fiind dovedit că în 2002, reclamantul, unitate deținătoare, avea 1 acțiune în valoare de 100.000 lei, acesta nefiind un caz prevăzut de Legea 10/2001, în perioada 2001-2005 singura cale de obținere a dreptului de proprietate asupra imobilelor fiind cea de drept comun, deci acțiunea în revendicare, municipiul B prin primar ieșind din sfera noțiunii de "unitate deținătoare", nefiind în posesia imobilului. O ultimă problemă ridicată, este aceea cu privire la motivele de nelegalitate ce vizează faptul că decizia emis de primarul mun. B nu este în adevăr semnată de către acesta, ci de către viceprimar, aceste atribuții neputând fi delegate, în fapt acesta fiind un act nul nevalid. Se mai arată, cu privire la faptul că la faptul că numita, la momentul notificării, trebuia să fie cetățean român, la dosar nu există nici o dovadă a acestei calități, iar pentru că pe teritoriul Bului există efectul constitutiv de drepturi al notării în CF, s-a dobândit un drept ce ar fi în defavoarea unui cetățean român, știut fiind că dovedirea cetățeniei se face cu buletin, pașaport ori cu certificat potrivit art. 21 din Legea 21/1991, iar în speță, a se acredita că prin anii 40 - 45 aceasta ar fi avut cetățenia română, pe care nu a pierdut-o niciodată, nu ar avea efect în prezent decât printr-o diplomă de încetățenire, care nu există la dosar. În concluzie, susținând motivele așa cum au fost formulate și în scris prin note scrise care se depun la dosar, împreună cu spețe și alte acte în susținere, solicită instanței, în principal, să constate intervenirea retractului litigios, dobândirea dublei calități și stingerea litigiului, lucru similar tranzacției, iar, în subsidiar, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și precizat, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului cu consecința schimbării sentinței instanței de fond și admiterii acțiunii reclamantului cu consecința constatării nulității absolute a deciziei Primarului Municipiului Sibiu.
Avocat, având cuvântul, subscrie în totalitate concluziilor mai sus expuse, în completare susținând excepția necompetenței materiale a instanței de fond, în speță Judecătoria Brașov trebuia investită cu constatarea nulității unei dispoziții a unității deținătoare, acest litigiu fiind de competența soluționării în fond de către această instanță, Tribunalul Brașov trebuia să-și verifice competența raportat la imobilul în litigiu, care este un teren situat între B și B în suprafață de 13.772 mp în valoare contractată de 350.000 Euro, iar raportat la prevederile art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă Tribunalul Brașov era în măsură să soluționeze acțiunea în constatare, prin urmare s-ar impune casare cu trimitere spre rejudecare la instanța similară, Tribunalul Alba. Pe de altă parte, intimata nu este persoană îndreptățită la restituirea în natură a acestui imobil, existând acte din care rezultă că are doar cetățenia germană, nu și română, iar înainte de revizuire, legea nu permitea cetățenilor străini să dețină imobile teren în România, ci doar construcții, în consecință nu putea obține restituirea în natură. Mai mult, decizia de restituire este emisă de o entitate nedeținătoare a imobilului, situația în fapt și în drept fiind aceea că recurentul, ca unitate deținătoare, era în măsură să soluționeze notificarea, primăria B nefiind deținătoarea imobilului. Astfel, din toată probațiunea existentă la dosar, completată și astăzi, precum și din extrasele CF rezultă că Institutul figurează cu drept de administrare operativă directă, ulterior conform Legii 15/1990, prin începutul procesului de privatizare, acest teren a intrat ca bun în patrimoniul societății respective, ca urmare, fiind entitate deținătoare, Primarul B nu putea restitui un bun ce nu-i aparținea prin răspuns la notificare, care trebuia înaintată spre soluționare fie la AVAS, fie către Institutul. În concluzie, solicită instanței să aibă în vedere excepția necompetenței materiale, nulitatea dispoziției primarului, chiar și un ilicit penal întrucât această notificare nu a fost prezentată niciodată în original, și nu în ultimul rând, faptul că cetățeana, care figurează a fi semnat notificarea, nu știe de proces, precum și aspectele privind hotărârile de fond și apel, abuzive și ilegale, în detrimentul unei societăți bazate pe cercetare, arată faptul că susține retractul litigios și prin plata prețului cesiunii, a spezelor și a tuturor cheltuielilor aferente se substituie creditorului, cu cheltuieli de judecată conform documentelor justificative pe care le depune la dosar.
Consilier juridic achiesează în totalitate susținerilor celor doi avocați și depune la dosar documente în dovedirea faptului că numita nu a avut niciodată un drept de folosință asupra imobilului situat administrativ în nr. 4, ci doar un drept de administrare.
Avocat, având cuvântul pe fond, asupra excepției de necompetență invocate raportat la criteriul valorii și prevederile Legii 10/2001, solicită instanței respingerea acesteia, corect Judecătoria Brașov soluționând cererea în virtutea dispozițiilor, tipice de altfel, cu privire la acțiunea în constatarea nulității cu care a fost investită, sub acest aspect reclamantul explicând expres la fila 2 - din care se citează - că acțiunea nu e întemeiată pe art. 25 din Legea 10/2001 ci este o acțiune de drept comun, aceasta fiind o precizare expresă, așa au înțeles la acel moment să se judece și instanța s-a pronunțat asupra excepției de necompetență, concluziile fiind aceleași cu privire la acțiunea în constatarea nulității unui act juridic, iar împrejurarea că intimata a vândut imobilul nu are relevanță, instanța pronunțându-se în limitele investirii cu o acțiune tipică de drept comun. Din punct de vedere al cetățeniei intimatei, dacă aceasta era de cetățenie germană evident că nu putea uza de dispozițiile Legii 10/2001, solicită astfel respingerea și acestui motiv neîntemeiat, nefiind unul de ordine publică, la fila 3 dosar fond existând extras din registrul de nașteri de unde rezultă că, prin naștere, intimata este cetățean român și nu și-a pierdut cetățenia, nefiind obligată să dovedească acest fapt negativ, ce stă a fi demonstrat în sarcina celui care îl invocă, existând o serie de dovezi - fila 128 dosarul Curții de Apel Brașov și adresa MAI prin care se arată că este cetățean român și nu sunt date de pierdere a cetățeniei române, mai mult, la fila 44 din adresa instituției naționale de evidență a populației rezultă că este cetățean român, mai mult din declarația dată către Direcția Generală a, pe care nu mai este cazul să o dezvoltăm, intimata nu a precizat niciodată că și-ar fi pierdut, retras sau renunțat la cetățenia română și se apreciază că există o serie de alte dovezi în acest sens. Susținerea cu privire la faptul că cererea de restituire în natură ar fi fost formulată de către o altă persoană, aceasta trebuie înlăturată întrucât notificarea este depusă personal, nu prin mandatar, dat ulterior pentru susținerea acesteia, existând în acest sens precizări și în notele de ședință pe care le depune la dosar. Cu privire la decizia de restituire și faptul că aceasta ar fi nulă, fiind semnată de viceprimar, la fila 129 din referatul corpului de control al MAI, prin care se precizează cu referire la dispoziția nr. 1466/09.09.2002, se consemnează că viceprimarul a semnat această dispoziției de retrocedare în mod legal, în virtutea delegării de competență făcută de primar, care în acea perioadă participa la 2 conferințe internaționale. Cu privire la motivele de recurs prin care se susține că entitatea notificată nu era abilitată să cerceteze valabilitatea titlului, ci doar instanța de judecată, și că s-ar fi ignorat dispozițiile art. 20 din Legea 10/2001, este de înlăturat întrucât există obligația de a se emite dispoziție motivată și conform normelor metodologice de aplicare a Legii 10/2001 s-a prezumat că toate imobilele preluate în baza decretului 92/1950 sunt preluate cu titlu, însă la lit. b se arată că orice unitate deținătoare care trebuie să răspundă notificării este abilitată să verifice și calificarea titlului de trecere în proprietate, fiind evident și firesc că aceasta se putea pronunța și asupra titlului, persoana solicitantă, fie că este îndreptățită sau un terț, putând demonstra că preluarea a fost cu titlu, iar susținerea că instanța și-ar fi depășit competența nu sunt de primit, fiind evident că s-a cercetat fondul dreptului și s-a apreciat dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil. Cu privire la motivele de recurs prin care s-a susținut că Institutul este proprietar "ope legis" însă art. 5 din Legea 15/1990, bunurile ce aparțineau patrimoniului societății devin proprietatea acesteia, or, așa cum rezultă din actele de la dosar fila 180 dosar fond - contractul din 2000 pct. 7.2.2 acest imobil e în administrarea operativă a recurentului la data transformării acestuia în regie autonomă, prin hotărârea 321/2003 a Tribunalului București demonstrând că imobilul nu era în patrimoniul recurentului, în speță trebuind să se distingă între dreptul de proprietate și dreptul de administrare operativă, care era și așa ilegal, statul preluând imobilul fără titlu, iar intimata nu a pierdut niciodată proprietatea, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind incontestabil un mijloc de probă, deci există dovada cui aparținea acest imobil situat administrativ în-, fiind preluat de la antecesorul intimatei - așa cum o dovedesc toate probele deja administrate. În concluzie, raportat la toate cele susținute și precizate și în scris, solicită instanței să înlăture toate motivele de recurs formulate, inclusiv cel cu privire la faptul că recurentul, fiind proprietar al unor construcții edificate pe teren, ar deveni și proprietar al terenului, principiul accesiunii imobiliare consacră situația în care construcția este prezumată a fi făcută de proprietarul terenului, precum și față de toate prevederile legale incidente, motivele de recurs invocate se impun a fi înlăturate.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin sentința civilă nr. 5759/2004 a Judecătoriei Brașovs -a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul - Institutul SA B în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar și, având ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 1762/2002 emisă de Primăria Municipiului B și rectificare CF.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu notificarea art. 19197 din 4.07.2001, investește Primăria Municipiului B - Comisia pentru aplicarea Legii 10/2001 cu cererea sa pentru restituirea în natură a imobilului situat în B,-, înscris în CF 11510 B, sub nr. top. 2136/1, 2137 și nr. top. 2133/3 compus din construcție cu destinația de locuință și teren de 15.417,80 mp.
Trecând peste dispoziția art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 ( menținută ca și constituțională prin decizia Curții Constituționale nr. 136/21.10.1998), care instituie competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului, Comisia de aplicare a Legii 10/2001, constată că "imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără nici un fel de titlu".
In baza documentației aflată în copie la filele 136 - 206 dosar fond, prin dispoziție motivată pârâtei de ordinul I se restituie suprafețele de teren de 13.772,60 mp - grădină, identificată sub nr. top. 2136/1/1, de 240 mp drum, înscrisă sub nr. top. 2136/1/3 de 25,20 mp grădină de sub nr. top. 2133/3.
Față de această dispoziție, în CF 11510 B, s-a înscris la - 9, dezmembrarea topograficului de la, astfel:
- nr. top. 2136/1/1 grădină de 13.772,60 mp
- nr. top. 2136/1/2 grădină de 1138,80 mp
2137 casă de lemn cu un etaj și 3 locuințe de 61,20 mp
- nr. top. 2136/1/3 drum de 420 mp.
Apoi, sub s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor de la,7 și 9 cu titlu de restituire în natură, pentru ca să se noteze restrângerea dreptului de administrare operativă înscris în favoarea reclamantului numai asupra topograficului identificat la.
Ulterior deciziei, respectiv la 29.03.2004, prin B nr. 167, s-a aprobat revocarea dreptului de administrare operativă a VE. B - Sucursala B, înscris în CF nr. 11510 B sub nr., cu precizarea că acest drept se radiază din amintita carte funciară.
De necontestat este faptul că cele două demersuri, respectiv cel pentru obținerea titlului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. - s-a reținut că alin. 2 al art. 20 din amintitul act normativ consacră doar izvorul dreptului de proprietate al societăților comerciale înființate ca urmare a reorganizării unităților economice de stat, respectiv vocația acestora de a deveni proprietare asupra bunurilor pe care le au în patrimoniu, concretizarea bunurilor și dovada constituirii dreptului de proprietate al societății comerciale prin transformarea dreptului de administrare operativă se face potrivit art. 17 - 20 din Legea nr. 50/1990 prin hotărâre emisă de guvern și care stabilește condițiile în care se desfășoară inventarierea bunurilor, enumerarea acestora, valoarea lor și în final cu eliberarea unui certificat constatator al dreptului de proprietate; este ceea ce are în vedere HG nr. 834/1991 la art. și respectiv art. 5, certificatul asupra terenului fiind supus regimului de publicitate imobiliară, totodată, însuși reclamantul dând valență acestor dispoziții a demarat procedura instituită prin hotărârea de guvern evocată, că demersul său s-a lovit de refuzul Primăriei Municipiului B de a-i elibera procesul verbal de stabilire a vecinătăților excede prezentului cadru procesual, cum de altfel instanțele competente material au soluționat cu titlu irevocabil această pretenție; odată în plus, instanța va avea în vedere și imposibilitatea de a delimita și de a separa construcția de terenul pe care este amplasată, reținând că însăși dispoziția atacată nu dispune restituirea în natură către pârâta a construcției și a terenului aferent, în prezent identificată la în CF nr. 11510
Intr-adevăr Legea 10/2001 la art. 27 alin. 1 și 2 determină procedura de urmat în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.
In atare situație, persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare corespunzătoare valorii imobilelor solicitate; notificarea se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea - Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, Ministerului d e, Autorității Administrației Publice Locale, în raza căreia este sau era situat imobilul.
celor două condiții mai sus subliniate este obligatorie pentru a atrage incidența procedurii relative la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, problema se pune de a ști dată imobilul în litigiu a fost naționalizat cu titlu valabil și dacă el este evidențiat în patrimoniul reclamantului.
Sub un prim aspect, în categoria imobilelor preluate în proprietatea statului și avute în vedere de art. 2 alin. 1 lit. "h" din Legea 10/2001, s-a statuat că se încadrează și cele preluate în temeiul art. I pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, fiind astfel vorba de o naționalizare fără titlu valabil, actul normativ fiind lovit în întregime de neconstituționalitate, singura problemă care s-ar putea ivi ar fi aceea a dreptului instanțelor judecătorești de a constata în speță neconstituționalitatea decretului, în ipoteza în care dispoziția legală evocată nu era considerată suficientă în sine; cel de-al doilea aspect al evidențierii imobilului în patrimoniul institutului reclamant a fost deja analizat, instanța reținând acolo lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Or, toate cele astfel reținute converg spre neaplicarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 ceea ce atrage respingerea pretenției reclamantului.
Impotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul considerând-o nelegală și netemeinică.
In esență, în motivarea apelului, la ptc. I 3 se arată că reclamantul este proprietarul terenului în litigiu în puterea legii, respectiv a prevederilor art. 5, alin. 1 din Legea nr. 15/1990 și apoi a prevederilor art. 20 din același act normativ, însă instanța a interpretat greșit aceste texte de lege precum și HG nr. 834/1991, se arată că legea reprezintă un mod de dobândire al proprietății, ori bunul prin acte juridice succesive se află în patrimoniul reclamantului, cuprins în valoarea capitalului social, astfel că este proprietatea reclamantului.
La pct. 4 se arată certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza HG nr. 834/1991 este doar un instrument probator și nu un mijloc de dobândire, legea fiind modul de dobândire al proprietății.
La pct. 5 din apel se arată că bunul făcea parte din patrimoniul reclamantului asupra căruia s-au exercitat prerogativele dreptului de proprietate și abia la cca. 10 luni de la privatizare se adresează notificarea.
La pct. 6 și 7 se arată și se face o analiză a motivelor de nulitate a deciziei, arătându-se că, în cauză, competența de soluționare a notificării aparținea Ministerului Agriculturii și Alimentației, prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabile, întrucât societatea era privatizată iar bunul a intrat cu titlu valabil.
S-a arătat că Municipiul și-a arogat calitatea de persoană îndreptățită, a analizat valabilitatea titlului statului deși nu avea competență în acest sens.
Intimații au depus întâmpinare solicitând respingerea apelului, reiterând apărările din fața primei instanțe.
La un termen de judecată s-a pus în discuție excepția de necompetență materială a Judecătoriei în soluționarea în primă instanță a cererii, excepție care a fost respinsă întrucât acțiunea nu a fost formulată în baza art. 24 alin. 7 din Legea 10/2001, deoarece reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită ci este terț, și în consecință, nu are la îndemână acțiunea prevăzută de acest text de lege, ci acțiunea în nulitate formulată pe baza dreptului comun astfel că în primă instanță, competența aparține judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 cod procedură civilă, și nu tribunalului.
Competența tribunalului este reglementată în mod expres în art. 24 alin. 7 și art. 31 din Legea 10/2001, iar acțiunile aparțin persoanei îndreptățite, ori în cauză reclamantul nu are calitatea cerută de lege, însă în calitate de terț interesat poate ataca actul pe calea dreptului comun.
Prin decizia civilă nr. 1231/Ap/13 decembrie 2004 Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosar nr. 4131/Ap/2004 a fost respinsă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Brașov, a fost respins apelul reclamantei, precum și cererea de intervenție a intevenientei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că,
In primul motiv, intitulat "preliminarii" sunt enunțate practic motivele de apel dezvoltate la punctele ulterioare, astfel că înscrierea acestora nu reprezintă în realitate un motiv de critică, iar la aceste motive se va răspunde în cele de mai jos.
In motivul doi, se arată că legea reprezintă un mod de dobândire a proprietății.
Față de prevederile art. 645 cod civil, se reține că într-adevăr legea reprezintă un mod de dobândire al proprietății, inclusiv prevederile art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990 însă reclamantul nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, după cum se va arăta în cele de urmează.
S-a susținut la pct. 3 din apel că reclamantul este titularul dreptului de proprietate, în virtutea art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990, susținere eronată care nu poate fi primită.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.
Textul de lege reprezintă fără îndoială o aplicație concretă a prevederilor art. 645 din codul civil, respectiv a regulii potrivit căreia legea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății.
Pentru a deveni aplicabil textul de lege, se impune ca bunul să se fi aflat în patrimoniul unității la data intrării în vigoare a Legii nr. - și evidențiat ca atare în documentele contabile.
Principala condiție care se impune și de care nu se face vorbire în apel, este ca bunul să fi intrat în mod valabil în patrimoniul regiei, respectiv aceasta să fi dobândit în mod valabil dreptul de administrare.
Fără îndoială cele două condiții arătate în acest motiv de apel sunt îndeplinite și nu comportă discuții.
Cea de a treia cerință, referitoare la valabilitatea intrării bunului în administrarea societății nu este îndeplinită.
La punctul A al acestui motiv de apel se arată că imobilul a intrat " ope legis" în baza Decretului nr. 92/1950 în proprietatea Statului Român.
Afirmația este exactă numai că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu absolut nevalabil.
Deși proprietara imobilului în litigiu la data naționalizării a fost pârâta, naționalizarea potrivit Decretului 92/1950 s-a făcut în considerarea persoanei tatălui acesteia, ( poziția 483 anexă Decret nr. 92/1950) deși acesta nu mai avea capacitate de folosință, fiind decedat cu circa 8 ani în urmă, fapt care nu a fost contestat deși cu actul nr. 19197/5.04.2001 ( fila 191 dosar fond) s-a adus la cunoștința Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, forul tutelar al reclamantului această chestiune.
Prin urmare, cerința impusă de art. V din Decretul - nu a fost îndeplinită din moment ce persoana naționalizată nu mai avea capacitate de folosință.
In consecință, dreptul de proprietate al pârâtei, legal, nu s-a pierdut niciodată, nefiind persoana care a fost naționalizată și nici prevederile art. V din Decretul 92/1950 nu sunt aplicabile.
Cum preluarea imobilului în proprietatea statului a fost absolut abuzivă, bunul nu a intrat în mod valabil în patrimoniul reclamantului, dreptul său de administrare operativă neavând nici un suport, decât în fapt, dar nu și în drept, pentru că statul nu putea transmite un drept pe care legal nu îl avea.
In consecință, prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 nu sunt aplicabile, imobilul nefiind proprietatea reclamantului.
Este nefondat și motivul de la pct. 4 din apel.
Fără îndoială, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în condițiile HG nr. 834/1991 nu are vreun efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă doar un instrument de dovadă a dreptului de proprietate. Acest aspect este însă extrem de important, întrucât lipsa dovezii dreptului de proprietate echivalează cu inexistența acestui drept, ținând cont că în cauză, obiectul prezumtivului drept este un teren ce impune un sistem riguros de dovadă.
In aplicarea Legii nr. 15/1990 s-a emis HG nr. 834/1991 care prin art. 1 și 5 instituit reguli prin care în final se emite dovada dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv certificatul de atestare al dreptului de proprietate.
Certificatul este supus regulilor de publicitate imobiliară, cel puțin pentru opozabilitate față de terți, însă lipsa lui conduce la imposibilitatea de a dovedi dreptul de proprietate, existența acestuia.
Prin urmare, simpla invocare a unor prevederi legale potrivit cărora s-ar dobândi dreptul de proprietate nu echivalează și cu dovedirea acestui drept cât timp nu s-au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege.
Reclamantul nu a dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul său, printr-un astfel de certificat, care nici nu există, fapt reieșit din contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 60/30.10.2000 ( fila 180 fond).
Mai mult, din acest contract rezultă că terenul în discuție a rămas în administrarea reclamantului, fiind de reținut că însăși reclamantul recunoaște că nu are un drept de proprietate, astfel că, raportat și la considerentele expuse, orice discuție asupra existenței dreptului de proprietate al reclamantului este de prisos, fiind cert că terenul nu se află în patrimoniul său cu acest titlu și nici cu vreun alt titlu valabil.
Este nefondat și motivul 5 din apel, motiv care a fost înlăturat pentru considerentele expuse mai sus, respectiv motivele pentru care s-a demonstrat că prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 nu sunt aplicabile, subzistă și pentru motivul invocat în apel potrivit căruia bunul ar fi devenit proprietatea reclamantului conform art. 20 alin. 2 din același act normativ, astfel că aceste considerente nu vor fi reluate.
S-a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul făcea parte din patrimoniul unei societăți comerciale privatizate în condițiile legii.
Susținerea este adevărată numai că bunul a rămas doar în administrarea de fapt a reclamantului, nefăcând obiectul contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni, și oricum bunul nu a intrat în mod valabil în patrimoniul societății.
Faptul că ar fi exercitat prerogativele dreptului de proprietate nu are nici importanță din moment ce reclamantul a avut doar o administrare de fapt care nu produce nici o consecință în planul dreptului de proprietate.
Sunt nefondate și motivele 6 și 7 din apel și care se referă la același aspect, respectiv la motivele de nulitate a deciziei de restituire nr. 170/2003.
Susținerea că primăria nu era competentă să soluționeze notificarea nu poate fi primită.
Potrivit prevederilor art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent iar notificarea prin care se solicită restituirea se adresează instituției publice care a efectuat privatizarea, respectiv S, Ministerului d e, ori Autoritatea Administrației Publice Locale.
Conform textului de lege, instituțiile publice implicate în privatizare devin competente în soluționarea notificării de restituire a imobilului numai în situația în care imobilele evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate au fost preluate cu titlu valabil.
In speță, așa cum s-a arătat mai sus, imobilul nu a fost preluat în baza unui titlu valabil, prevederile Decretului nr. 92/1950 nefiind aplicabile astfel că dispozițiile art. 27 din Legea 10/2001 nu sunt aplicabile, cum corect a reținut prima instanță.
Mai mult, cu actul nr. 19197/5.04.2001 ( fila 191 fond), Primăria Municipiului Baa dus la cunoștința Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor că imobilul a rămas în patrimoniul unității administrativ teritoriale, întrucât prevederile HG nr. 834/1991 nu mai pot fi aplicabile, motivație care reprezintă parte din motivarea dispoziției nr. 1762/2002 de restituire în natură, însă această chestiune nu a fost atacată în justiție, deși constituia un argument hotărâtor în restituirea în natură a terenului.
Nu a fost atacată dispoziția nici pe motivarea potrivit căreia imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, deși era de esența aplicării prevederilor art. 27 din Legea 10/2001, de care se prevalează reclamantul în susținerea încălcării normelor de competență în emiterea dispoziției.
Cert este că imobilul nu intră sub incidența prevederilor art. 27 din Legea 10/2001, astfel că potrivit art. 20 din același act normativ, competența soluționării notificării revenea Primăriei, astfel că acest motiv de nulitate nu poate fi primit, iar alte motive sub aspectul competenței nu s-au invocat.
S-a arătat că Municipiul B, în mod greșit s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului, motiv care nu poate fi primit.
Din lecturarea prevederilor art. 20 și 27 din Legea nr. 10/2001, se reține că sunt supuse restituirii, în natură sau prin echivalent, imobilele preluate în mod abuziv ori cu titlu valabil, iar în soluționarea notificărilor se emit decizii ori dispoziții de restituire.
Prin urmare, persoana chemată să soluționeze notificarea trebuie să analizeze titlul statului pentru a putea dispune asupra formelor de restituire în natură sau prin echivalent, legiuitorul derogând de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin Legea nr. 10/2001, care este o lege specială în materie.
Obligația de analizare a titlului statului este prevăzută în mod expres în pct. 2.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, norme care explică dispozițiile art. 2 din lege, astfel că motivul invocat nu este fondat.
Față de inaplicabilitatea prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, sunt înlăturate susținerile referitoare la arogarea de către municipiu a calității de persoană deținătoare, precum și cele referitoare la naționalizare și dezmembrarea imobilului.
Referitor la natura naționalizării invocată în finalul motivelor de apel s-a reținut, alături de caracterul abuziv al acestui act explicat mai sus, că este neadevărată susținerea că, potrivit poziției 483 din anexa la Decretul nr. 92/1950 s-au naționalizat imobilele lui, fiind evident printr-o simplă lecturare a anexei că proprietarul naționalizat a fost, o persoană decedată cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 92/1950 și care nu avea nimic comun cu imobilul în litigiu.
In ce privește dezmembrarea imobilului nu are nimic în comun cu nulitatea actului administrativ devenit civil prin intrarea în circuitul civil, reținându-se că este normală dezmembrarea din moment ce s-a restituit în natură o parte din corpul de teren, fiind însă de reținut că în dreptul nostru, construcția este accesoriul iar terenul principalul și nu invers cum eronat se afirmă în finalul motivelor de apel.
Impotriva deciziei a declarat recurs reclamant - Institutul SA B, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitățile prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârilor atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, constatând nulitatea dispoziției nr. 1762/4 octombrie 2002 Primarului Municipiului B, privind restituirea în natură a părții din imobilul înscris în CF 11510 B, nr. top. 2136/1, rectificarea de CF în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub B 10 - 11 și a înscrierii dreptului de administrare operativă a reclamantei de sub C 3-4 și reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român și al dreptului de administrare operativă al reclamantei.
In motivarea recursului, a susținut în esență, că în baza Legii 15/1990 și HG nr. 834/1991 a devenit proprietară asupra imobilului din litigiu și că instanța de fond, motivând sentința, a analizat chestiuni de fapt și de drept care nu au fost puse nicicând în discuția contradictorie a părților.
Mai arată că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică, are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional. Se mai susține că analiza valabilității titlului statului este atributul exclusiv al instanțelor de judecată și că valabilitatea acestui titlu nu poate fi apreciat prin lege.
De asemenea, arată că actele administrative nu pot să modifice, să completeze sau să abroge o lege, așa cum a interpretat greșit instanța de apel, invocând și practica Curții Constituționale.
Arată că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, atunci când s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului asupra imobilului în discuție, deși acest lucru n-a fost cerut în mod expres, și nici când nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților.
Că, potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 15/1990 a devenit proprietara bunului ce se află în patrimoniul său la data adoptării acestei legi și apoi a HG 834/1991, astfel că titlul său este legal și valabil, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un instrument probator și nu un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, imobilul figurând în lista anexă la HG 834/1991 pe numele recurentei.
Mai susține că imobilul, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, făcea parte din patrimoniul unei societăți privatizate care a exercitat permanent și fără întrerupere atributele specifice ale dreptului de proprietate, intimata fiind îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent.
Că dispoziția este nulă deoarece imobilul nu se află în patrimoniul Municipiului B ci a recurentei, iar notificarea trebuia transmisă acesteia, așa cum prevede Legea 10/1991, Primarul depășindu-și atribuțiile.
Prin completarea motivelor de recurs a fost invocată necompetența materială a judecătoriei, și respectiv a Curții de Apel Brașov, invocând dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. "b" din codul d e procedură civilă și că intimata nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite.
Pe de altă parte, a invocat că notificarea a fost făcută de o terță persoană, fără a avea mandat de la intimată iar decizia este lovită de nulitate și pentru faptul că nu a fost semnată de Primarul Municipiului
A mai susținut că numai terenul a fost restituit intimatei și că implicit, recurentei i se recunoaște dreptul de proprietate asupra construcțiilor.
La cuvântul în fond au fost formulate excepțiile consemnate în practicaua prezentei hotărâri, printre care și retractul litigios, prevăzut de art. 1402 - 1404 cod civil, întrucât retractul litigios poate fi invocat oricând și se discută cu prioritate înaintea oricărei excepții, instanța va proceda la examinarea acestei excepții.
Potrivit textelor de lege mai sus arătate, retractul litigios poate fi invocat oricând pe parcursul litigiului, se discută cu prioritate înaintea oricărei alte excepții, acesta nu trebuie să fie însoțit de o ofertă reală și urmărește stingerea proceselor. Acesta este o formă de cesiune forțată, și poate fi exercitat de cel împotriva căruia există un drept litigios vândut, fără să conteze calitatea procesuală. Dreptul litigios poate să vizeze atât un drept real cât și de creanță, deoarece art. 1403 cod civil, nu distinge între un drept real și un drept de creanță, iar art. 1404 cod civil, prevede că nu se poate face retract litigios în contra cesionarului care este și el coproprietar sau comoștenitor astfel că, per a contrario, când vânzarea dreptului se face de către un coproprietar sau comoștenitor unui terț, se poate face retractul litigios de la comoștenitor sau coproprietar.
Prin emiterea dispoziției de Primar nr. 1762/04.10.2002, și înscrierii în CF nr. 11510 localității Bad reptului de proprietate asupra imobilelor în favoarea lui conform încheierii din 02.12.2003 a Biroului de CF B: s-a născut prezumția că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor cu nr. top. 2136/1/1, 2136/1/3, 2133/3; s-a născut prezumția că - Institutul SA, care deține aceste imobile, este debitorul dreptului real de proprietate, prezumat a fi a lui.
Din punct de vedere material, subiecții raportului litigios sunt: este titularul prezumat al dreptului de proprietate asupra imobilelor; - Institutul SA care deține aceste imobile, este debitorul dreptului real, prezumat a fi al lui.
Din punct de vedere procesual, acest raport litigios de drept material poate fi soluționat prin: o acțiune în realizare, formulată de titularul dreptului litigios respectiv de, prin care să ceară obligarea - Institutul să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele; o acțiune în constatare negativă, formulată de debitorul dreptului litigios, respectiv de - Institutul SA, prin care să ceară constatarea nulității dispoziției de Primar nr. 1762/04.10.2002, în care interesul este constatarea inexistenței dreptului lui asupra imobilului și inexistența vreunei obligații a - Institutul SA de a-i lăsa acesteia, în posesie și proprietate imobilele în litigiu.
De menționat că art. 1402 cod civil, impune numai calitatea de debitor al dreptului litigios vândut astfel că o anume calitate procesuală nu contează, nefiind condiție impusă de lege.
In speță, soluționarea raportului de drept material litigios se face printr-o acțiune în constatare negativă formulată de - Institutul SA, în calitate de debitor prezumat al dreptului real al lui, introdusă imediat după momentul înscrierii în CF a dreptului în favoarea lui, prin care solicită să se constate nulitatea dispoziției de Primar nr. 1762/04.10.2002, aceasta fiind o acțiune prin care urmărește a se constata că nu există nici un drept al numitei asupra imobilelor restituite acesteia, și că nu există nici o obligație a Institutului de a lăsa acesteia în proprietate și posesie aceste imobile, pe care le deține de zeci de ani.
Atât în perioada soluționării notificării cât și ulterior, respectiv începând cu anul 2001, - Institutul SA a contestat acest drept prezumat al lui, dovada fiind și litigiul de față, astfel încât acest drept prezumat al lui este drept litigios conform art. 1403 cod civil care prevede: Lucrul se socotește litigios când exista proces sau contestație asupra fondului dreptului.
In timpul desfășurării litigiului numita înstrăinează dreptul litigios către SC s SRL, prin două contracte de vânzare cumpărare și anume nr. 498/25.03.2005 autentificat de și nr. 669/21.02.2006 autentificat de.
In urma acestor vânzări de drepturi litigioase, - Institutul SA a devenit debitorul concesionarului de drept litigios, respectiv debitorul lui SC s SRL.
Impotriva cesionarului de drept litigios, debitoarea dreptului litigios vândut are dreptul de a exercita retractul litigios conform art. 1402 cod civil, care prevede: cel în contra cărui exista un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i prețul real al cesiunii, spezele contractului și dobânda din ziua când cesionarul a plătit prețul cesiunii.
Având în vedere că retractul litigios este o instituție de drept material, în care subiecții de drept sunt debitorul dreptului litigios și cesionarul dreptului litigios, condițiile impuse de art. 1402 cod civil sunt pe deplin îndeplinite și urmează a fi constatat că a intervenit retractul litigios ca urmare a voinței unilaterale exprimată de - Institutul SA ( ca debitor al dreptului litigios) potrivit art. 1402 cod civil.
Ca urmare a retractului litigios, retractantul - Institutul SA, îl substituie pe retractantul cesionar SC s SRL, devenind titularul drepturilor litigioase ce fac obiectul celor două contracte de vânzare - cumpărare și anume nr. 498/25.03.2005 autentificat de și nr. -.02.2006 autentificat de.
- Institutul SA este posesorul fondului litigios și până în prezent nu și-a dat consimțământul nici unuia dintre titularii prezumați de drept litigios, de a le da posesia sau de a le lăsa în proprietate imobilele din litigiu, și nici nu exista vreo hotărâre judecătorească care să-l oblige în acest sens.
Exercitarea retractului litigios reglementat de art. 1402 și 1404 cod civil, nu reprezintă o recunoaștere a Institutului SA, că dreptul prezumat este în mod real al lui, ci se urmărește stingerea acțiunii de față, și menținerea posibilității ca - Institutul SA să dețină în viitor, în mod nelitigios, imobilele ce fac obiectul prezentei spețe.
Recurenta a fost de acord să plătească cesionarului dreptului litigios SC s SRL, cu prețul cesiunii menționat în contractele de vânzare - cumpărare nr. 498/25 martie 2005 autentificat de și nr. 669/21 februarie 2006 autentificat de, calculate conform art. 1403 cod civil, de îndată ce instanța va lua act de retractul litigios.
Față de aceste considerente, urmare a admiterii acestei excepții, instanța nu va mai lua în discuție celelalte excepții și nu va mai lua în discuție motivele de recurs inițiale, și cele suplimentare, iar în baza art. 312 alin. 1 și 3 cod procedură civilă, va admite recursul reclamantei, va modifica hotărârile atacate și va constata exercitat și intervenit retractul litigios opus de reclamantă în contra SC s SRL prin care - Institutul SA B, dobândește de la aceasta drepturile ce fac obiectul contractelor de vânzare - cumpărare mai sus identificate și obligă reclamanta la plata către retractatul cesionar SC s SRL a sumei de 1.382.315 lei, reprezentând prețul real al cesiunii, cu dobânzile aferente din ziua plății și a plăților făcute de cesionar.
De asemenea, se va constata stins prezentul proces urmând ca reclamanta să-și înscrie dreptul de proprietate în CF 11510 B, nr. top. 2136/1, 2137 și 2133/3 teren în suprafață de 15.417,80 mp în baza unei noi hotărâri judecătorești. Aceasta pentru faptul că reclamant nu a cerut acest lucru prin acțiunea introductivă ci doar prin notele de ședință, ceea ce nu este posibil. De reținut că imobil se află situat administrativ în B,-, județul
Pentru aceste motive:
In numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta - Institutul SA B împotriva deciziei civile nr. 1231/Ap/2004 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosar nr. 4131/Ap/2004 și a sentinței civile nr. 5759/2004 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosar nr. 3363/2004 și în consecință:
Modifică în tot hotărârile atacate și constată exercitat și intervenit retractul litigios opus de reclamantă în contra SC "s SRL prin care - Institutul SA dobândește de la aceasta drepturile ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare cu nr. 498/25.03.2005 autentificat de și nr. 669/21.02.2006 autentificat de și obligă reclamanta la plata către retractatul cesionar SC "s SRL a sumei de 1.382.315 RON reprezentând prețul real al cesiunii cu dobânzile aferente din ziua plății și a cheltuielilor făcute de cesionar.
Constată stins prezentul proces.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.06.2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - - - semn. Vicepreședintele Curții de Apel |
Grefier, - - - semn. grefier - șef - R |
.
Tehn.
2 ex/16.07.2008
-
- /
Președinte:Augustin MândrocJudecători:Augustin Mândroc, Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nicoară
