Anulare act. Decizia 414/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ nr. 414/2008-
Ședința publică din 13 martie 2008
PREȘEDINTE: Moșincat Eugenia | - - | - JUDECĂTOR 2: Stan Aurelia Lenuța |
- --- | - JUDECĂTOR 3: Popa | |
- | - judecător | |
- grefier |
Pe rol fiind judecarea recursurilor civile declarate de recurenții pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B- sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O-/B județul B, -, ambii cu domiciliul în O-. 4 județul B, Statul Român prin CONSILIUL LOCAL al mun. O, cu sediul în p-ța - nr. 1 județul B, în contradictoriu cu intimații reclamanți, ambii cu domiciliul în O- județul B și cu intimata pârâtă B SA, cu sediul în O bld. nr. 108 - județul B, împotriva deciziei civile nr. 474/ din 17 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 3260 din 5 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr. 8442/2005, având ca obiect: anulare act,
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă pentru recurenta pârât, asistată de reprezentanta sa și a recurentului pârât -, lipsă, avocat în baza împuternicirii avocațiale nr. 52/2007 emisă de Baroul Bihor - Cabinet individual, intimatul reclamant asistat de reprezentanta sa avocat în baza împuternicirii avocațiale nr. 2/2008 eliberată de Baroul Bihor - Cabinet individual, reprezentanta recurentului pârât CONSILIULUI LOCAL al mun. O - cons. jur. în baza delegației nr. -/10.01.2008, iar pentru intimatul reclamant, lipsă, reprezentantul său av. în baza împuternicirii avocațială din 09.01.2008 emisă de Baroul Bihor - Cabinet individual, lipsă fiind de asemenea recurentul pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin B și intimata pârât B sa
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței ce le de mai sus, faptul că recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru, că intimata pârât B SA Oad epus întâmpinare la dosar prin registratura instanței, la data de 10.03.2008,după care:
Instanța comunică întâmpinarea de la dosar cu reprezentanții părților, după care, nefiind alte cereri sau excepții de formulat, declară dezbaterile închise și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurenților pârâți solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, respingerea apelului reclamanților și păstrarea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată în apel și recurs. Se arată că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu interpretarea excesivă și greșită a articolelor 2 și 9 din Legea nr. 112/1995, a articolului 45 din Legea nr. 10/2001 și articolului 1899 din Codul civil. Instanța de apel s-a folosit de o probațiune inconsistentă, s-a invocat faptul că recurenții nu aveau dreptul să cumpere apartamentul deoarece au ocupat locuința abia în anul 1994, la data de 31.12.1989 neavând calitatea de chiriași. S-a pornit de la premise total greșite, noțiunea de apartament liber este expres reglementată de articolul 2 din HG nr. 20/1996, conform căruia au această calitate apartamentele care la 22.12.1989 nu erau locuite de persoane fizice în temeiul unui contract de închiriere, cele care nu erau locuite de persoane fizice la data intrării în vigoare a legii și cele eliberate după data intrării în vigoare a legii. Astfel, în mod nelegal instanța de apel a adăugat la lege. O parte a apartamentului a devenit liberă prin decesul numitei în anul 1995, fiind închiriată soților la data de 25.04.1995 cu contract de închiriere, iar cealaltă parte rămasă era ocupată la 22.12.1989 de chiriașa care ulterior a plecat în străinătate și a eliberat locuința în anul 1995, când, la cererea de extindere soților, întreg apartamentul le-a fost închiriat acestora cu contract legal de închiriere. Așadar la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, apartamentul 4 reîntregit era locuit în baza unui contract legal de închiriere de soții, care erau astfel îndreptățiți să cumpere locuința. Greșit a reținut instanța de apel și reaua credință a cumpărătorilor, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista nici o cerere de revendicare a apartamentului, nu era notat nici un proces în CF, nu a existat nici o notificare, toate cererile anterioare de revendicare au fost respinse de Primărie. B credință se prezumă iar reaua credință nu a fost dovedită conform articolului 46 aliniatul 2 din Legea nr. 10/2001, astfel că în mod greșit a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare. Se mai solicită admiterea ca fondat a recursului declarat de DGFP
Reprezentanta recurentului pârât CONSILIULUI LOCAL al mun. O solicită admiterea recursului lor, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond, conform motivelor redactate în scris, fără cheltuieli de judecată. De asemenea, arată că lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a celorlalte recursuri declarate în cauză.
Reprezentanta intimatului reclamant solicită respingerea recursului reclamanților și a CONSILIULUI LOCAL al mun. O și lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a recursului DGFP B, cu cheltuieli de judecată. Se arată că toate celelalte apartamente din imobil au fost restituite în natură, toată lumea a înțeles să restituie de bună voie locuințele, în afară de recurenții care ocupă acest apartament. Se invocă caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și practica judiciară constantă a Curții de Apel Oradea, care interpretează legea în favoarea foștilor proprietari. Din toate criteriile și considerentele ce au stat la baza pronunțării hotărârii instanței de apel, referitor la preluarea fără titlu a imobilului, la caracterul litigios al contractului de vânzare-cumpărare, la faptul că procedura de vânzare trebuia suspendată având în vedere că cererea de restituire în natură nu fusese soluționată, la caracterul liber al apartamentului, la buna sau reaua credință a părților, nu au fost atacate decât două aspecte. Se susține doar că s-a interpretat excesiv articolul 2 din HG nr. 20/1996 și se susține că legiuitorul nu a avut în vedere doar data de 22.12.1989 la determinarea caracterului liber al apartamentului. Legea nu se referă la data de 22.12.1989 ca fiind singurul moment al existenței raportului juridic, ci are în vedere întregul interval de timp care începe să curgă după data indicată în lege. A susține contrarul înseamnă a denatura caracterul reparatoriu al legii și a permite manevre speculative cu privire la aceste imobile. Corect a reținut instanța de apel și lipsa bunei credințe, era de notorietate în oraș și era cunoscut și din presă faptul că întreg palatul de pe str. - era revendicat de foștii proprietari, statul cunoștea caracterul litigios al imobilului,astfel că nu a fost de bună credință atunci când a vândut apartamentul, mai ales că procedura de vânzare trebuia suspendată până la soluționarea cererii de revendicare.
Reprezentantul intimatului reclamant solicită respingerea tuturor recursurilor declarate în cauză, deoarece nu există motive de nelegalitate, fără cheltuieli de judecată. Este cunoscut faptul că au fost pornite acțiuni de revendicare încă din anul 1990, palatul "-" a fost preluat de stat încă în anul 1948, dar acesta nu și-a întabulat dreptul de proprietate decât în anul 1978, cu titlu de prescripție, care nu este titlu valabil. Apartamentul 4 din litigiu face parte tot din palatul și se afla în administrația fondului locativ de stat în anul 1996. din cele 16 apartamente, doar acesta singur a fost cumpărat, au mai existat altele 4 dar s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare și s-au dat banii înapoi. Singurul apartament pentru care se refuză anularea contractului este cel din litigiu. Referitor la notorietate, se știe că intimatul i-a avertizat tot timpul pe locatari să nu cumpere pentru că a revendicat întregul imobil, toată lumea cunoștea acest aspect. Recurenții nu au depus nici un fel de diligențe pentru a se asigura că apartamentul este liber, de a cunoaște care este situația juridică a acestuia. Reaua credință a B SA s-a dovedit, deoarece aceasta cunoștea că există litigii cu privire la întregul imobil.
În replică, reprezentanta recurenților reclamanți susține că notorietatea este o noțiune abstractă, fără nici o legătură cu prevederile legale, că în anul 1996 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nu a existat nici o cerere de retrocedare, iar martorul și alții au renunțat la contractele lor sub imperiul amenințărilor și presiunilor.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3260 din 5 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosar nr. 8442/2005,fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții, B SA O, Statul Român prin CONSILIUL LOCAL al mun. O; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B SA în contradictoriu cu chemații în garanție MINISTERUL FINANȚÂELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B; au fost obligați reclamanții să plătească în favoarea pârâților și suma de 600 RON cu titlul cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a constatat că au fost respectate condițiile legale în vigoare, în speță prevederile Legii 112/1995 cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită. S-a reținut că în momentul intrării în vigoare a Legii 112/1995 pârâții și ocupau imobilul în litigiu în calitate de chiriași, astfel că apartamentul nu făcea parte din categoria celor care puteau fi restituite în natură în favoarea foștilor proprietari. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut după expirarea termenului de 6 luni prev. de art. 14 astfel că au fost respectate prevederile Legii 112/1995 în vigoare la acea dată. Părțile contractante au fost de bună credință întrucât reclamanții nu au putut face dovada că anterior încheierii contractului le-ar fi notificat pârâților intenția lor de redobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu iar în Cartea Funciară nu apărea nici o mențiune care să pună sub semnul incertitudinii dreptul de proprietate al Statului român.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, s-a constatat că pârâții nu au formulat o cerere reconvențională prin care să solicite ca în cazul în care va fi admisă acțiunea principală să fie obligată pârâta să restituie valoarea actualizată a prețului de vânzare al apartamentului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal, scutit de taxă de timbru reclamanții și solicitând admiterea lui și modificarea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii precizate, a se dispune anularea contractului de vânzare cumpărare nr.162/1996 precum și radierea înscrierilor de Carte Funciară și restabilirea situației anterioare de Carte Funciară, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.474/A din 17 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr- a fost admisca fondat apelul civil introdus în cauză împotriva sentinței civile nr. 3260 din 5 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Oradea, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă ca fondată acțiunea civilă formulată de reclamanții, și în consecință s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 162 din data de 23 august 1996 încheiat între B și,.
S-a dispus radierea înscrierilor din cartea funciară nr. 81533-O cu număr cadastral al parcelei 765/1/4 de sub 1 și 2 și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Au fost menținute restul hotărârii atacate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, din actele și lucrările dosarului, următoarele:
Potrivit art. 50 alin. 1 și 2 din legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care au fost respectate legile în vigoare la data înstrăinării, respectiv au fost încheiate cu bună credință, ori din actele și lucrările dosarului se poate reține că nici una din condițiile prev. de dispozițiile sus arătate, nu sunt îndeplinite în speță pentru menținerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare atacat. Intimații și, chiar dacă aveau calitate de chiriași ai imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii 112/1995, nu se încadrează în categoria persoanelor care puteau beneficia de cumpărarea apartamentului nr. 4 în condițiile Legii 112/1995. în conformitate cu dispozițiile Legii 112/1995, chiriașii aveau posibilitatea achiziționării apartamentului în care locuiau, cu condiția ca aceste apartamente să nu fie "libere" în sensul art. 2 alin. 1 din acest act normativ. Potrivit practicii și literaturii juridice, pentru menținerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare, una dintre condițiile impuse este ca la data de 22 decembrie 1989 beneficiarii contractului de vânzare cumpărare să fi ocupat apartamentul respectiv în baza unui contract de închiriere valabil încheiat. Or, conform susținerilor intimaților, aceștia s-au mutat în O doar în anul 1994 și au ocupat locuința în litigiu în baza contractului de închiriere - din 28 aprilie 1995, prin urmare la data de 22 decembrie 1989 intimații nu ocupau apartamentul în litigiu în baza unui contract de închiriere valabil, condiție esențială pentru menținerea contractului de vânzare-cumpărare. Din coroborarea declarației martorei cu susținerile intimaților din notele de ședință depuse la registratura Judecătoriei Oradea la 28 aprilie 2006, apartamentul nr. 4, pe care inițial intimații l-au ocupat pe la sfârșitul lunii aprilie 1994, fost eliberat prin decesul fostei chiriașe, ceea ce înseamnă că cel puțin la momentul decesului numitei apartamentul era "liber" în sensul textului de lege menționat mai sus, astfel că el era supus restituirii în natură fostului proprietar. În ceea ce privește apartamentul 4/b cu privire la care intimații au formulat la data de 18 august 1995 o cerere de extindere, ca urmare a plecării chiriașei anterioare în Ungaria, este de observat că acest apartament a fost restituit în natură apelanților prin Dispoziția nr.1216/17.XII.2001 emisă de primarul mun. O în baza Legii 10/2001. Față de cele arătate mai sus, constatând că apartamentul cu nr. 4 situat în O,- nu reprezenta un apartament "liber", în sensul dispozițiilor art. 2 din legea 112/1995 și art. 1/1 din nr.HG11/1995, fiind supus restituirii în natură, instanța a apreciat că acesta nu putea fi înstrăinat către chiriași în temeiul art. 9 al legii 112/1995.
În altă ordine de idei, față de probele administrate în dosar s-a apreciat că în mod greșit a reținut prima instanță buna credință a părților contractante cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 162/23 august 1996. Astfel cum s-a reținut din declarațiile martorilor și din hotărârile depuse la dosar, imediat după evenimentele din anul 1989, pe întregul interval premergător apariției Legii 112/1995, cât și ulterior, apelanții au făcut demersuri devenite de notorietate, din care rezultă intenția lor evidentă de recuperare în natură a întregului imobil situat în O,-. Or, despre aceste demersuri, chiriașii imobilului au fost încunoștințați și în perioada în care intimații ocupau imobilul în litigiu. Potrivit notelor de ședință depuse de intimați la Registratura Judecătoriei Oradea la data de 28 aprilie 2006, (fila 80 din dosar 8442/25) intimații au ocupat apartamentul nr. 4 încă din aprilie 1994. Martorul a arătat faptul că în anul 1994, tatăl său chiriaș în imobil a fost anunțat printr-o adresă din partea avocatului apelanților, despre procesul de revendicare, iar acesta a comunicat și celorlalți chiriași despre litigiu, fiind de notorietate în imobil și în oraș despre demersurile întreprinse de apelanți pentru restituirea imobilului. Față de aspectele reținute mai sus, având în vedere faptul că imobilul cuprindea un număr restrâns de apartamente, că demersurile întreprinse de apelanți au fost comunicate și celorlalți chiriași, instanța de apel a tras concluzia că, în momentul perfectării contractului, intimații au fost de rea credință întrucât cunoșteau împrejurarea că apartamentul ce se vinde este un bun litigios.
Pe de altă parte, nu s-a contestat faptul că apelanții au formulat cererea de restituire în natură a întregului imobil în temeiul legii 112/1995, or, în această situație Comisiile Locale sau Județene de aplicare a legii 112/1995 aveau obligația să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a imobilului, suspendând procedura de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare. Este cert că la data încheierii contractului titlul statului era litigios și exista o la perfectarea acestui contract, iar cumpărătorii aveau obligația de minimă diligență de a se informa dacă titlul vânzătorului este sau nu contestat, dacă titlul statului este sau nu litigios și printr-o simplă verificare a listelor Comisiei Locale de aplicare a Legii 112/1995 ar fi putut constata această situație. Ca o consecință a admiterii acțiunii formulată de reclamanți, a fost înlăturată și obligația acestora la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaților și.
Împotriva acestei decizii a introdus recurs DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B - atât în nume propriu cât și în reprezentarea MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat modificarea în parte a deciziei în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs, sunt învederate următoarele aspecte:
recurenta nu este intimat pârât - așa cum se înscrie în aliniatul 1 al dispozitivului hotărârii - ci este doar chemat în garanție de către B SA, iar în motivarea deciziei s-a scris că sentința "se va menține numai în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție aceasta fiind formulată prematur";
în atare situație, este necesară înscrierea cu claritate în dispozitivul deciziei a exonerării atât a Statului Român prin MEF, cât și a DGFP B de la plata cheltuielilor de judecată;
În drept sunt invocate dispozițiile articolului 304 punctul 9 Cod de procedură civilă.
Recurenții - și au solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate și respingerea apelului reclamanților, păstrând hotărârea primei instanțe.
În motivarea cererii, recurenții invocă următoarele:
noțiunea de "apartament liber" este expres reglementată de articolul 2 din HG nr. 20/1996, ea nepermițând nici un fel de adăugare sau interpretare din partea instanțelor, iar în speță instanța de apel tocmai asta a făcut;
la o simplă comparare a cerințelor exprese ale legii cu situația concretă în speță, se poate constata că cerința ca apartamentul să nu fi fost liber la apariția legii este îndeplinită;
situația locativă a apartamentului nr. 4 este pe larg explicată în adeverința nr. 7020 din 16.05.2002, din care rezultă în detaliu modul și timpul în care cele două componente ale aceluiași mic apartament nr. 4 au fost ocupate succesiv de alți chiriași cărora le-a încetat contractul de închiriere precum și modul și data închirierii pe seama familiei;
soții au ocupat legal apartamentul litigios, contrar celor reținute de instanță, iar legea nu condiționează data ocupării apartamentului, fiind suficient ca titularii de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură să aștepte termenul prevăzut de articolul 14, după care pot opta pentru cumpărare;
noțiunea bunei credințe în materie tabulară este clar definită în articolul 34 aliniatul 2 din Legea nr. 7/1996, iar în speță reclamanții au pierdut din vedere necesitatea notificării chiriașilor, notării proceselor la CF și a altor demersuri, manifeste din care să rezulte neechivoc dreptul lor la restituirea în natură.
. sunt invocate dispozițiile articolului 304 punctul 9 Cod de procedură civilă.
Prinîntâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că, în mod temeinic, tribunalul a reținut că apartamentul era liber și, ca atare, el era supus restituirii în natură către fostul proprietar, de asemenea, procedura de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la toate apartamentele era suspendată, nefiind încă rezolvată cererea intimatului de restituire în natură.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, precum și din oficiu, instanța reține următoarele:
Criticile aduse hotărârii recurate nu pot fi primite, instanța de apel stabilind corect situația de fapt și făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.
Astfel, s-a stabilit corect că apartamentul litigios a fost vândut recurenților chiriași cu încălcarea prevederilor articolului 9 din Legea nr. 112/1995, care exclude în mod expres din sfera apartamentelor ce se pot înstrăina cele care se restituie în natură foștilor proprietari. Apartamentul a fost cumpărat la data de 23 august 1996 prin contractul nr. 162/1996, însă foștii proprietari au început demersurile în vederea retrocedării pe calea dreptului comun a imobilului situat în O- încă în anul 1991, iar cât privește procedura la Legea nr. 112/1995, la data de 27.08.1996, Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 încă nu adoptase nici o hotărâre asupra cererii de restituire în natură a imobilului, astfel cum rezultă din adresa nr. 9578/1996 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Se poate lesne observa că vânzarea s-a perfectat înainte de apariția unei soluții definitive a comisiei investită cu cererea de revendicare, or, doar comisiile instituite potrivit articolului 16 din Legea nr. 112/1995 și investite cu competența de a primi cererile și a rezolva actele și respectiv de a oferi soluții puteau face aprecieri cu privire la regimul juridic al apartamentului, restituibil sau nu în natură, iar până la darea unei astfel de hotărâri, instituția care se ocupa cu soluționarea cererilor chiriașilor, de cumpărare a apartamentelor, nu avea dreptul de a proceda la vânzarea acestora.
Faptul că intimatei B SA Ois -a comunicat prin adresa Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995 situația imobilelor solicitate în natură, abia la data de 28 august 1996, deci la un moment ulterior celui la care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, denotă existența unor disfuncții de ordin organizatoric care însă nu pot justifica demersul societății de a proceda la vânzarea apartamentului, câtă vreme nu ea era abilitată să facă aprecieri cu privire la regimul juridic al acestuia.
Rezultă așadar, cu claritate, că singura în măsură să aprecieze dacă intimaților reclamanți li se cuvine bunul în natură sau prin echivalent era Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, a cărei soluție nu s-a așteptat și apartamentul a fost vândut recurenților chiriași cu nesocotirea dispozițiilor legale. Potrivit articolului 9 din legea menționată, chiriașii care aveau contract de închiriere la momentul apariției legii puteau încheia contracte de vânzare-cumpărare cu condiția ca apartamentele să nu fi fost revendicate de foștii proprietari, iar că o atare condiționare a constituit voința legiuitorului rezultă cu prisosință din inserarea în text a sintagmei "ce nu se restituie în natură", doar titularii contractelor având ca obiect astfel de apartamente putând opta pentru cumpărarea lor, prin urmare nu este suficient ca foștii chiriași să fi așteptat expirarea termenului prevăzut la articolul 14 din lege, ci mai era necesar a fi întrunită și cealaltă cerință mai sus relevată. Or în speță, astfel cum s-a detaliat anterior, la data încheierii contractului din litigiu Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 încă nu pronunțase o hotărâre prin care să fi stabilit că imobilul litigios nu se restituie în natură.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 4 era ocupat de recurenții și în baza unui contract de închiriere, acest apartament nu a fost liber nici la data de 22.12.1989, astfel, se constată, din perspectiva dispozițiilor articolului 2 din HG nr. 20/1996, că reținând contrariul, tribunalul a dat acestora o interpretare eronată, însă față de ansamblul motivelor reliefate în aliniatele precedente, concluzia ce se desprinde este aceea că, în speță, a fost încălcată procedura Legii nr. 112/1995, care permitea vânzarea apartamentelor ce intrau sub incidența acestei legi numai după clarificarea situației lor juridice.
Pe de altă parte, recurenții nu au făcut demersuri pentru a cunoaște situația juridică a apartamentului, în favoarea lor neputând opera prezumția relativă a bunei credințe instituită de articolul 46 aliniatul 2 din Legea nr. 10/2001. De altminteri, recurenții au recunoscut că nu s-au interesat la instituțiile abilitate pentru a obține informații cu privire la imobil, mai exact dacă există vreun litigiu privind intenția foștilor proprietari de a redobândi imobilul (filele 40-43 din dosarul nr. 8442/2005 al Judecătoriei Oradea ). Apoi, la nivelul imobilului era de notorietate faptul că foștii proprietari au revendicat clădirea - compusă din mai multe apartamente -, după vizitele unuia dintre proprietari unii dintre chiriași au renunțat la intenția de a cumpăra apartamentele în care locuiau, iar alții chiar au convenit la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, opunându-se la desființarea acestora doar recurenții.
B credință a cumpărătorului la momentul cumpărării trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă dobânditorului, ceea ce însă nu se poate reține în cazul recurenților pârâți.
Aspectele relevate în aliniatele precedente conduc la concluzia că recursurile introduse de recurenții și de CONSILIUL LOCAL al mun. O, sunt nefondate, neîntemeiate dovedindu-se și criticile formulate de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE Astfel, în condițiile în care tribunalul, prin hotărârea recurată, a admis acțiunea introdusă față de toți pârâții din cauză, instanța a făcut o corectă aplicare a prevederilor articolului 274 din Codul d e procedură civilă. Este adevărat că în dispozitivul deciziei se regăsește dispoziția de obligare a intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată în favoarea apelanților reclamanți, însă recurentul are calitatea de chemat în garanție, ca atare el nu intră în categoria pârâților care au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată. Este adevărat că, din eroare, în dispozitivul deciziei, în paragraful destinat enumerării pârâților în cauză, apare menționat și recurentul ca având această calitate, însă o atare eroare este aptă de remediere în condițiile dispozițiilor articolului 281 din Codul d e procedură civilă, mai ales că în minuta deciziei sunt trecute mențiunile corecte.
Față de considerentele ce preced, instanța, în baza articolului 312 aliniatul 1 din Codul d e procedură civilă, va respinge ca nefondate toate recursurile, iar în conformitate cu prevederile articolului 274 din Codul d e procedură civilă, recurenții-, și CONSILIUL LOCAL al mun. O, cărora le aparține culpa procesuală, vor fi obligați la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului reclamant, reprezentând valoarea onorariului avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
RESPINGE ca nefondate recursurile civiledeclarate derecurenții pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B- sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în O-/B județul B, -, ambii cu domiciliul în O-. 4 județul B, Statul Român prin CONSILIUL LOCAL al mun. O, cu sediul în p-ța - nr. 1 județul B, în contradictoriu cu intimații reclamanți, ambii cu domiciliul în O- județul B și cu intimata pârâtă B SA, cu sediul în O bld. nr. 108 - județul B, împotriva deciziei civile nr. 474/A din 17 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Obligă părțile recurente, CONSILIUL LOCAL al mun. O, să plătească părții intimate suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCAB I L
Pronunțată în ședința publică de azi, 13 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - --- -
decizie:./10.04.2008
Complet fond:
Complet apel.,
în 2 ex.: /14.04.2008
Președinte:Moșincat EugeniaJudecători:Moșincat Eugenia, Stan Aurelia Lenuța, Popa
