Anulare act. Decizia 5049/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3159/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5049/
Ședința publică din data de 07 iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către recurenta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS - împotriva sentinței civile nr.7883 din data de 17.12.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII a Civilă Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.31158/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-având ca obiect "plată despăgubiri".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 30 iunie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate recurentei-pârâte de a formula și prezenta la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 07 iulie 2009, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7883/17.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte contestația, formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a dispus anularea Ordinului de concediere nr. 939/02.06.2008.
A obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deținut anterior concedierii, la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii și până la reîncadrare.
A obligat intimata la plata către contestator a sumei de 10.000 RON daune morale; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea adresei nr. P/3259/14.05.2008.
A obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată de 7500 RON în favoarea contestatorului.
În considerente a reținut că recurentul-contestatorul a fost angajatul intimatei AVAS, ocupând funcția de Director General Adjunct în cadrul Direcției Generale Valorificare Creanțe.
Prin Ordinul nr.939/02.06.2008 intimata a dispus concedierea contestatorului în temeiul dispozițiilor art.65 din Codul muncii.
Analizând decizia sus-menționata prin prisma mențiunilor obligatorii pe care aceasta trebuie să le cuprindă sub sancțiunea nulității absolute, instanța a apreciat că decizia de concediere a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.74 lit. b) din Codul muncii.
Potrivit dispozițiilor art.74 lit. b) decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu "durata preavizului". Este evident că prin "durata preavizului" se înțelege data când a început să curgă și cea a expirării preavizului, cu precizarea eventual a cauzelor care au determinat suspendarea preavizului conform art.74 alin.2 Codul muncii și care au dus la prelungirea duratei acestuia. Menționarea "duratei preavizului" nu înseamnă precizarea numărului de zile acordate ca preaviz pentru că acest număr rezultă din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă.
În cazul dedus judecații, angajatorul nu numai că a omis să indice în decizie durata preavizului, ci a dispus acordarea acestuia concomitent și nu anterior, cum era firesc.
Prin definiție preavizul presupune înștiințarea prealabilă a celeilalte părți despre încetarea raporturilor de muncă având drept scop evitarea consecințelor negative pe care le-ar produce denunțarea unilaterala a contractului, pentru salariat reglementarea preavizului constituind și o garanție a dreptului la muncă și a stabilității în muncă.
Așadar, preavizul în scopul concedierii reprezintă înștiințarea făcută salariatului de către angajator despre intenția de a-i desface într-un viitor apropiat contractul de muncă.
Așadar, preavizarea trebuie să aibă loc înainte de emiterea deciziei de concediere și nu o dată cu emiterea acesteia, pentru că, în conformitate cu dispozițiile art.75 Codul muncii decizia de concediere produce efecte în sensul încetării raporturilor de muncă de la data comunicării ei salariatului, ori, curgerea preavizului după această dată este lipsită de sens câtă vreme raportul de muncă și-a încetat existența potrivit dispozițiilor legale. În speță, intimata, prin decizia de concediere, prevede în art.2 din dispozitiv că la expirarea duratei preavizului încetează contractul de muncă al reclamantului, cu inculcarea dispozițiilor art.75 Codul muncii.
Instanța a apreciat de asemenea, că decizia de concediere este ilegală, întrucât cauza desființării postului ocupat de contestator este și neserioasă.
Practica judecătorească și doctrina de specialitate au stabilit că măsura concedierii se justifică dacă se face dovada că efectiv a avut loc o reorganizare și restrângere a activității angajatorului, impusă de nevoile societății.
Chiar în preambulul ordinului de concediere contestat se arată că modificarea structurii organizatorice a AVAS s-a impus ca urmare a aplicării dispozițiilor HG nr.68/2008 pentru modificarea și completarea art.4 din HG nr.937/2004 privind organizarea și funcționarea AVAS care a avut ca rezultat concedierea colectivă la nivelul AVAS și ca efect diminuarea numărului de posturi de la 610 la 510, exclusiv președintele și vicepreședintele.
Cu alte cuvinte, intimata susține că motivul care a stat la baza desființării postului ocupat de contestator a fost finalizarea procedurii concedierii colective a 100 salariați prevăzută de HG nr.68/2008 or, instanța apreciază că acest motiv nu este unul serios.
În întâmpinare intimata arată că "după consumarea etapei ce a privit strict concedierea colectivă, s-a procedat la modificarea structurii organizatorice și a AVAS, bazată pe principii de eficiență, coerență, corelare a atribuțiilor la nivelul AVAS și pe fiecare activitate în parte, cu echilibrarea volumului de muncă pe fiecare salariat AVAS".
Instanța a reținut că HG nr.68/2008, ce prevedea limitarea numărului salariaților AVAS de la 610 la 510 nu stabilea care dintre posturi urmau să fie desființate și cu atât mai puțin nu interzicea desființarea posturilor de conducere precum cel deținut de contestator.
Articolul unic - punctul 2 din HG dispunea doar că - concedierile colective trebuiau să fie realizate conform dispozițiilor legale și ale CCM aplicabil, rămânând practic la latitudinea AVAS să decidă în funcție de necesitățile instituției care erau cele 100 de posturi de care se putea dispensa.
Instanța a considerat că dacă nu s-a apreciat de către AVAS la momentul realizării procedurii concedierii colective că postul deținut de contestator nu era necesar, această instituție nu poate invoca acum, după finalizarea procedurii concedierii colective a salariaților, împrejurarea că postul contestatorului ar fi devenit inutil, cu atât mai mult cu cât instanța reține că nu a intervenit după momentul concedierii o împrejurare, o situație sau un alt eveniment legislativ care să nu fi fost prevăzute la momentul efectuării concedierii colective și care să fi impus o nouă reorganizare a societății și o nouă modificare a organigramei societății.
Pe de altă parte, se poate aprecia că AVAS a încălcat chiar dispozițiile HG nr.68/2000 de care se prevalează, de vreme ce, deși acest act normativ stabilea că numărul de posturi în cadrul AVAS la nivelul anului 2008 este de 510 salariați, excluzând posturile de președinte și vicepreședinte, restul până la 610 urmând să fie concediați colectiv, AVAS a decis să concedieze 100 salariați prin concediere colectivă, iar pe unii dintre salariați, în număr de 5, printre care și contestatorul, prin concediere individuală și, mai mult, a decis din exces de zel să treacă sub limita de 510 posturi stabilită prin hotărâre de guvern, reducând numărul de salariați la 505 (100 concediați colectiv și 5 individual) așa cum rezultă din statul de funcții aflat în copie la filele 101-120 din dosar.
Întrucât instanța a apreciat că Ordinul nr.939/22.05.2008 este netemeinic și nelegal, a admis în parte contestația formulată, a dispus anularea acestui ordin, iar în temeiul dispozițiilor art.78 din Codul munciia obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deținut anterior concedierii și să plătească acestuia o despăgubire egală cu salariile de care a fost lipsit.
Instanța a respins capătul de cerere privind anularea adresei cu nr. P/3259/14.05.2008 întrucât acest act reprezintă doar o ofertă făcută de angajator contestatorului, în sensul ocupării unui alt post de expert jurist (deși acest post nu era vacant așa cum rezultă din însuși cuprinsul adresei), ca alternativă la concedierea individuală.
Această adresă nu și-a produs efecte în sensul modificării raporturilor de muncă dintre părți, astfel încât aceasta nu intră sub jurisdicția muncii.
Instanța a admis în parte capătul de cerere privind plata daunelor morale, sens în care a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 10.000 RON, întrucât apreciază că prin concedierea sa abuzivă contestatorul a suferit un prejudiciu moral ce trebuie reparat.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că niciuna din aprecierile instanței de fond referitoare la modul de interpretare ș aplicare a dispozițiilor art. 74 lit. b) nu poate constitui cauză de anulare a ordinului de concediere cel puțin pentru următoarele motive:
Ordinul de concediere cuprinde elementul prevăzut de art.74 lit. b) "durata preavizului".
Astfel, art. 1 din Ordin cuprinde mențiunea expresă că se acordă intimatei un preaviz plătit de 20 de zile lucrătoare.
Noțiunea "durata preavizului" nu poate avea decât înțelesul literal al termenului, respectiv numărul de zile socotit de la înștiințarea făcută de una dintre părți celeilalte cu privire la încetarea raporturilor de muncă și până la încetarea efectivă a contractului de muncă. Această noțiune se regăsește nu numai în cadrul art. 73 și 74, dar și în cadrul art. 79 din Codul muncii care, la alin. 7, prevede: "Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz".
Interpretarea dată de instanța de fond art. 75 din Codul muncii, conform căreia "decizia de concediere produce efecte în sensul încetării raporturilor de muncă la data comunicării ei salariatului" este în mod evident eronată câtă vreme articolul citat stabilește că "Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului". Este evident că "de la data" înseamnă "începând cu data" și nicidecum "la data".
Coroborând dispozițiile art.74 lit. b) cu dispozițiile art.75 din Codul muncii, rezultă că decizia de concediere, cuprinzând
durata preavizului produce efecte față de salariat începând cu data comunicării ei, data încetării efective a contractului de muncă depinzând de curgerea integrala a termenului de preaviz care, așa cum prevede art.73 din Codul muncii, este susceptibil de suspendare.
Recurenta a învederat Curții de Apel că, prin contestația formulată, intimatul-contestator nu invocă niciunul din motivele de nelegalitate "identificate" de instanța de fond, nu a pretins că nu a beneficiat de preavizul de 20 de zile acordat de angajator și nici că raporturile sale de muncă ar fi încetat la data comunicării ordinului.
În ceea ce privește aprecierea instanței că "decizia de concediere este ilegală întrucât cauza desființării postului ocupat de contestator este " recurenta susține că reorganizarea structurii organizatorice a AVAS prin redimensionarea numărului de posturi de conducere raportat la funcțiile de execuție, precum și recorelarea atribuțiilor direcțiilor generale a fost cauza reală și serioasă a desființării postului ocupat de intimatul-contestator.
În baza prerogativei angajatorului de a stabili organizarea și funcționarea unității (art. 40 alin. 1 lit. a din Codul muncii ) este fără îndoială că acesta stabilește regulile de desfășurare și organizare a activității.
În cadrul AVAS, ca urmare a aplicării dispozițiilor HG nr. 68/2008, au avut două etape:
- concedierea colectivă aprobata prin HG nr. 68.2008;
- aprobarea structurii organizatorice si a -ului AVAS.
Astfel, măsura desființării Direcției Generale Valorificare Creanțe, și implicit a postului de director general adjunct al acestei direcții generale a fost consecința firească a adoptării unei noi structuri organizatorice a AVAS și a unui.
Conform art. 7 alin.1 lit. b) din OUG nr.23/2004, competența stabilirii
structurii organizatorice a AVAS aparține exclusiv și nu instanței
judecătorești, cum greșit a apreciat instanța de fond.
Această măsură a fost determinată de diminuarea portofoliului de creanțe bancare (preluate de la fostele și Banca Agricola), fiscale (cele existente în soldul CNAS la data de 30 iunie 2003) și comerciale, fiind o realitate, nu numai notorie, dar și invocată în documentele existente în dosar, dar despre care instanța de fond nu pomenește nici măcar o dată în sentința pronunțată.
În concluzie, având în vedere că motivele care au stat la baza formării convingerii instanței de fond, că măsura concedierii intimatului este netemeinică sunt pe de o parte străine de natura pricinii, iar pe de altă parte lipsite de fundament real, recurenta solicită Curții să constate că Ordinul nr.939/2008 este nu numai legal, dar și temeinic și, în consecință, să se admită recursul și să se respingă
contestația prin care s-a solicitat anularea acestui ordin.
Recurenta solicită instanței să constate că desființarea postului intimatului este efectivă. Conform noii organigrame a AVAS, aprobată în 12.05.2008 a fost desființat postul intimatului, ca urmare a desființării Direcției Generale Valorificare Creanțe. În mod logic, acest post nu mai figurează nici în noul stat de funcții, valabil de la 02.06.2008, aprobat prin Ordinul nr. 450/2.06.2008.
Cât privește obligarea AVAS la plata daunelor morale în sumă de10.000 lei, dacă recurenta ar lua în considerare admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul desfacerii contractului de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, acestea ar trebui să-și găsească suport în prejudiciul moral suferit de salariat, pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale a acestuia în legătură cu munca.
Or, instanța de fond nu a arătat în ce mod și cât a suferit intimatul pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale, ca urmare a concedierii pentru motive neimputabile persoanei salariatului.
Daunele morale ar trebui să-și găsească suport în prejudiciul moral suferit de salariat, dar simpla afirmare a unor suferințe psihice și atingerea adusă prestigiului profesional al persoanei, nesusținută de probe, nu face admisibilă acordarea acestora.
Admiterea acestei cereri este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși existența măsurii desfacerii contractului de muncă.
Tribunalul a stabilit că suferința psihică îndurată de intimat ca urmare a faptului că nu mai ocupa postul de director general adjunct al Direcției Generale Valorificare Creanțe (desființată) este atât de mare, încât a obligat AVAS la plata sumei de 10.000 lei, fără a motiva în vreun fel modul în care s-a ajuns la acest cuantum și fără a solicita intimatului vreo probă în acest sens.
Această sentință reprezintă un precedent periculos de natură a crea în rândurile salariaților AVAS convingerea că posturile deținute nu vor putea fi niciodată desființate, chiar dacă restrângerea treptată a activității instituției reclamă în permanență reorganizări și reduceri de personal.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a susținut caracterul fondat al tuturor considerentelor instanței de fond referitoare la motivele de nelegalitate a Ordinului nr. 939/02.06.2008, cu consecința și a temeiniciei obligării AVAS la plata daunelor morale.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este fondat.
Într-adevăr, se reține, pe de o parte, că statuând asupra nevalabilității ordinului de concediere pentru nerespectarea dispozițiilor art. 74 și 75 din Codul muncii, referitoare la durata preavizului și momentul încetării raporturilor de muncă, prima instanță a depășit limitele învestirii, pronunțându-se asupra unor temeiuri de fapt și de drept neinvocate de reclamant și nepuse în discuția părților, fiind încălcate principiile disponibilității, contradictorialității, respectării dreptului la apărare și asigurării egalității armelor părților în proces ca părți componente ale unui proces echitabil.
Pe de altă parte, aprecierile referitoare la nerespectarea termenului de preaviz sunt și eronate, dispozițiile art. 73 alin. 1 și 78 alin. 1 lit. b) din Codul muncii fiind pe deplin respectate, astfel, ordinul contestat cuprinde durata de 20 de zile a preavizului, ce începe să curgă de la data comunicării acestui ordin, producând efectul încetării raporturilor de muncă la data expirării lui, ceea ce satisface atât natura de înștiințare prealabilă și rațiunea acordării termenului de preaviz, cât și dispozițiile art. 75 din Legea nr. 53/2003, care se opun ca decizia de concediere să producă efecte anterior comunicării ei, dar nu împiedică producerea acestor efecte la un anumit termen de la data comunicării.
Sub aceste aspecte, cerințele imperative ale legii sunt îndeplinite, în sensul că salariatul a beneficiat de preaviz anterior desfacerii raporturilor de muncă, efectele contractului său individual de muncă încetând la data expirării acestuia.
Ordinul atacat este legal și prin raportare la dispozițiile art. 65 alin. 2 din Codul muncii care cer ca desființarea locurilor de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă, caracterul real, efectiv și serios presupunând ca locul de muncă să nu se mai regăsească în structura organizatorică a instituției, să fi fost realmente suprimat, iar nu reorganizat sau reînființat sub o altă denumire, eventual ocupat de o altă persoană, concomitent sau ulterior concedierii, într-un timp față de care se poate presupune că postul nu a fost în mod real desființat.
Astfel, instituția dispune de obiectul activității sale, în condițiile legii asumându-și și riscul desființării acesteia, astfel că, prin organele sale deliberative, poate decide desființarea oricărui loc de muncă, aparținându-i și aprecierea cu privire la utilitatea acestuia, apreciere ce nu poate fi suplinită de o opțiune a instanței în sensul că, față de rezultatele instituției, starea financiară și economică a acesteia sau cea care s-ar produce în urma reorganizării, s-ar impune menținerea în continuare a locului de muncă. Organizarea activității instituției în condițiile cele mai profitabile rentabilității și eficienței acesteia este exclusiv la latitudinea legii (în sens larg) și a organelor prin care se exprimă voința acesteia, în speță, prin hotărârea Consiliului de Supraveghere și Îndrumare aprobându-se noua structură organizatorică cu consecința desființării Direcției Generale Valorificare Creanțe și alte posturi de director general adjunct al acesteia, ocupat de reclamantul-intimat.
Din această perspectivă, este irelevant că desființarea postului în discuție nu-și are cauza direct și nemediat în prevederile HG nr. 68/2000, fiind numai ocazionată de punerea în aplicare a acesteia, ceea ce a făcut inevitabilă restructurarea și dat fiind că exigențele art. 65 din Codul muncii sunt îndeplinite, ca de altfel și cele ale articolelor 73-75, care circumscriu condițiile de fond și formă pe care trebuie să le satisfacă decizia de concediere.
Sunt nepertinente, din perspectiva obiectului acțiunii, naturii, și conținutului ordinului contestat, motivele acțiunii reclamantului referitoare la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă (în speță operând o concediere, subsecventă propunerii unui alt loc de muncă, în respectul și în condițiile art. 64 din Codul muncii ), respectiv la îndeplinirea obligațiilor de informare (în materie de concediere aceasta fiind satisfăcută prin preavizarea salariatului, informarea asupra locurilor de muncă vacante și comunicarea deciziei de concediere), după cum instanța nu este îndrituită nici să se pronunțe asupra unui alt post pe care ar fi fost îndreptățit salariatul să-l ocupe, pe baza meritelor și experienței, fiind limitată la verificarea legalității și temeiniciei concedierii.
Or, sub acest aspect, astfel cum s-a argumentat anterior, în speță a avut loc o concediere individuală, în condițiile art. 65 din Codul muncii, ce-și are cauza în reorganizarea instituției și dispoziția expresă a în sensul desființării direcției al cărei director general adjunct era contestatorul, conținută într-o hotărâre pe care avea competența s-o adopte, nerevocată și neanulată în instanță, astfel că nu pot fi reținute motivele legate de caracterul nelegal, netemeinic, abuziv sau șicanatoriu al concedierii.
În consecință, potrivit celor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 și 3041pr. civ. Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii în tot a acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS - împotriva sentinței civile nr.7883 din data de 17.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.31158/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge în tot acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.07. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 EX./08.09.2009
Jud. fond:
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
