Anulare act. Decizia 51/2009. Curtea de Apel Constanta

Comentarii

0

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,

LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.51/CM

Ședința publică din 09 Februarie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE: Jelena Zalman

JUDECĂTOR 2: Maria Apostol

JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel

Grefier - -

S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta pârâtă, cu sediul în T,-, județul T, împotriva sentinței civile nr.2448/07.11.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu domiciliul în T,-,.1C,.A, apart.26, județul T, având ca obiect anulare decizie de concediere.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința de judecată din 03.02.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 05.02.2009 și respectiv 09.02.2009, când a pronunțat următoarea soluție:

CURTEA:

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr-, reclamantul a chemat în judecată SC "" SRL T, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de concediere nr.6/31.03.2008, reintegrarea în funcția deținută anterior, plata tuturor drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit în calitate de salariat, până la reintegrarea efectivă, anularea deciziei de sancționare nr.48/25.10.2007 și obligarea intimatei să-i plătească daune morale în cuantum de 10.000 lei.

În motivare, contestatorul a arătat că este angajatul intimatei de 24 de ani,m iar din anul 1995 îndeplinește funcția de președinte de sindicat, că raportul său de muncă cu angajatorul a decurs normal până în vara anului 2007 când în societate s-a organizat de către sindicatul pe care îl conduce, o grevă generală cu încetarea lucrului și că după această grevă conducerea societății a început să-i aplice, gradual, sancțiuni disciplinare, sancțiuni ce aui fost anulate de către instanța de judecată.

A mai arătat contestatorul că intimata a mutat sediul sindicatului la periferia societății și, în paralel, a trecut la disponibilizări colective, primii disponibilizați fiind membri de sindicat, astfel încât sindicatul a rămas fără membrii.

A menționat contestatorul că era singurul salariat care nu intra în unitate până nu făcea alcooltestul, i s-a impus să semneze o altă fișă a postului, pe care nu a semnat-o și care cuprindea pe 3 pagini fel de fel de responsabilități care ar fi făcut sarcina sancționării sale disciplinare mai facilă.

A precizat că în perioada 22.02.2008 - 19.03.2008 i-a fost interzisă exercitarea atribuțiunilor din fișa postului, aceasta fiind exact perioada constatării săvârșirii abaterilor disciplinare.

S-a mai arătat că, în cadrul ședinței operative din 5.03.2008 s-a dat dispoziție ca toți colegii săi de secție și toți muncitorii să-l evite și să nu intre în discuție cu el, iar în baza de 6.03.2008 au fost încuiate și sigilate toate încăperile, blocându-i-se accesul la documentația tehnică, aparatele și și dispozitive de măsurare, piese de rezervă.

Deși contestatorul a solicitat să i se permită exercitarea atribuțiilor specifice postului pe care îl ocupă, adică șef atelier (adresându-se în acest sens inclusiv ITM T prin trei adrese), de abia în data de 19.03.2008 conducerea societății, considerând că și-a atins obiectivul și sunt suficiente rapoarte întocmite în legătură cu activitatea sa defectuoasă, a dispus ca activitatea salariaților din cadrul atelierului depoluare să fie coordonată de el, în calitate de șef atelier.

A precizat contestatorul că i-au fost făcute referate aproape zilnic:22.02. și 25.02. precum și 3, 4, 6, 7 și 10 martie 2008.

Menționează contestatorul că în perioada 15.10.2007 - 9.11.2007 a fost în concediu medical, iar în perioada 22.10.2007 - 30.10.2007 a fost internat în spital.

Având în vedere persistența unității în a-l hărțuii cu procese și cu o astfel de atitudine timp de 1 an, supunându-l la tratamente discriminatorii și stras zilnic în condiții inumane, contestatorul a solicitat să-i fie încuviințată cererea privind acordarea de despăgubiri morale pentru recuperarea prejudiciului creat prin fapta ilicită a acesteia care i-a zdruncinat grav starea de sănătate, precum și viața de familie și viața socială.

În dovedire, au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri.

Prin întâmpinare, intimata a arătat motivele concrete, de fapt și de drept avute în vedere și precizate în decizia de concediere nr.6/31.03.2008, au avut legătură chiar cu neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare în zilele de 3.03.2008, 4.03.2008, 07.03.2008 și 10.03.2008 a atribuțiilor prevăzute în fișa postului de șef atelier depoluare, funcție aflată în relație directă de subordonare ierarhică față de directorul direcției mecano-energetice și șefii secției reparații metalurgice.

Apreciază intimata că faptele săvârșite de către contestator întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare de neîndeplinire a sarcinilor și atribuțiilor de serviciu din fișa postului de șef atelier, alin.5, alin.6 și alin.9 coroborat cu prevederile art.17 pct.2 lit.c, lit.f și g din Regulamentul intern, constând în obligația de a executa dispozițiile șefilor în temeiul subordonării ierarhice, de a verifica buna funcționare a dispozițiilor de producție și de a aduce la cunoștință informațiile cerute în legătură cu starea utilajelor din dotare și de a colabora cu șefii de secție coordonatori în vederea efectuării intervențiilor planificate de către aceștia la respectivele utilaje de producție.

În apărare, intimata a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

Prin cererea adresată instanței la data de 31 iulie 2008, intimata a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că a contestat și a solicitat pentru prima dată anularea deciziei nr.48/25.10.2007, comunicată acestuia în data de 29.10.2007, abia în luna aprilie 2008, cu mult după expirarea termenului legal.

Față de excepția tardivității, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin emiterea deciziei nr.48/25.10.2007, intimata l-a sancționat pe contestator cu reducerea salariului de bază pe luna octombrie 2007 cu 5%.

Art.268 alin.5 din Codul Muncii prevăd că: "decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării."

Față de dovada de comunicare a deciziei nr.48/25.10.2007, în ședința publică din data de 1 octombrie 2008, instanța a procedat la verificare de scripte și a dispus ca reclamantul să semneze în poziția șezândă și ortostatică, întocmindu-se proces verbal în acest sens.

Ori, având în vedere că semnătura de pe confirmarea de primire a deciziei nr.48/2007 nu aparține contestatorului, văzând și disp. art.268 alin.5 din Codul Muncii, instanța urmează a respinge excepția tardivității ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 2448/07.11.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea asupra fondului cauzei, s-a admis contestația, au fost anulate deciziile nr.48/25.10.2007 și nr. 6/31.03.2008 emise de SC SRL T ca netemeinice și nelegale și s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii. A fost totodată obligată intimata să plătească contestatorului drepturile salariale aferente lunii octombrie 2007 ( diferența neacordată ) precum și o despăgubire egală cu salariile indexate majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul în perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării efective precum și daune morale în cuantum de 10.000 lei și suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin emiterea deciziei nr.48 din 25.10.2007, intimata l-a sancționat pe contestator cu reducerea salariului de bază pe luna octombrie 2007 cu 5%.

La baza emiterii acestei decizii a stat referatul nr.4925/1.10.2007, prin care șeful oficiului juridic a adus la cunoștința intimatei împrejurarea că, în timpul ședinței comisiei de analiză disciplinară din data de 26.09.2007, a avut un comportament ofensator și jignitor manifestat prin afirmații calomnioase și jignitoare la adresa membrilor comisiei și, îndeosebi la adresa șefului oficiului juridic, violență de limbaj și atitudine discriminatorie bazată pe apartenență națională, etnie și origine socială.

S-a reținut în sarcina contestatorului că a încălcat dispozițiile prevăzute de art.39 pct.2 lit.b), c) și d) din Codul Muncii, disp. art.17 pct.3 lit.a) și pct.8 și art.19 din Regulamentul intern, precum și disp. art.127 și art.128 alin.1 lit.n) și r) din CCM la nivelul societății pentru anii 2007 - 2008.

Potrivit certificatului de concediu medical seria - nr.-, în perioada 22.10.2007 - 31.10.2007, contestatorul s-a aflat în concediu medical.

În temeiul art.50 lit.b) din Codul Muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în perioada în care salariatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.

Or, având în vedere că la data emiterii deciziei de sancționare nr.48/25.10.2007, contestatorul s-a aflat în concediu medical, instanța constată că la această dată avea contractul individual de muncă suspendat, neexistând raporturi de muncă între contestator și intimată și, prin urmare, instanța a dispus anularea deciziei nr.48/25.10.2007 emisă de SC SRL T, ca netemeinică și nelegală.

Întrucât decizia nr.48/25.10.2007 este netemeinică și nelegală, iar contestatorului i-au fost reținute drepturile salariale așa cum s-a dispus din această decizie, instanța a obligat intimata să plătească contestatorului drepturile salariale aferente lunii octombrie 2007 (diferența neacordată).

În ceea ce privește decizia nr.6/31.03.2008 emisă de SC SRL T, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin emiterea deciziei nr.6/31.03.2008, intimata l-a sancționat pe contestator cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, începând cu data de 3.04.2008.

S-a reținut în sarcina contestatorului că nu s-a conformat dispozițiilor primite de la conducătorul său ierarhic, șeful secției reparații metalurgice, în subordinea căruia își desfășoară activitatea, manifestând un comportament de respingere, desconsiderare și sfidare față de acesta.

Prin referatul înregistrat sub nr-672/3.03.2008, șeful secției reparații metalurgice i-a adus la cunoștință directorului societății că în data de 3.03.2008 nu și-a îndeplinit sarcinile de serviciu, refuzând să identifice sacii filtranți deteriorați de pe linia de depoluare nr.3, iar prin referatul nr.687/5.03.2008, șeful secției reparații metalurgice a adus la cunoștința conducerii faptul că, în data de 4.03.2008, deși i-au fost trasate mai multe sarcini de serviciu contestatorului, acesta a îndeplinit doar o parte dintre acestea.

Din referatul nr.702/6.03.2008, întocmit de către șeful adjunct al secției reparații metalurgice, rezultă că în data de 4.03.2008, în timp ce efectua instructajul pe linie de protecție a muncii, a fost amenințat în fața muncitorilor de către contestator că va fi lovit cu obiecte contondente.

Prin referatele nr.780/14.03.2008 și 781/14.03.2008, șeful secției reparații metalurgice, a adus la cunoștința societății modul defectuos în care contestatorul și-a exercitat atribuțiile de serviciu în zilele de 7 și respectiv 10 martie 2008.

Analizând comparativ cele două fișe de post ale contestatorului, cea semnată la data de 2.08.2004 pentru funcția de șef atelier depoluare și noua fișă a postului pentru funcția de subinginer, pe care contestatorul a refuzat să o semneze, se poate observa că, prin noua fișă a postului i s-a schimbat felul muncii, dându-i-se și alte atribuții ce nu trebuie îndeplinite de un subinginer.

Potrivit art.41 al.1) din Codul Muncii "Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților."

Or, prin noua fișă a postului contestatorului i s-au dat și alte atribuții ce nu se regăseau în vechea fișă a postului, prin urmare, acestuia schimbându-i-se astfel unilateral felul muncii.

Și din depoziția martorului rezultă că pe perioada 22.02.2008 - 19.03.2008 contestatorului i s-au luat atribuțiile de coordonare a echipei, acestea fiind preluate de inginerul.

Prin adresele înregistrate sub nr.51, nr.2220 și nr.67/2008 la ITM T, face dovada că a adus la cunoștința acestei instituții faptul că este împiedicat să-și desfășoare activitatea conform fișei postului și că-i sunt impuse activități de nivel necalificat.

Din probele depuse la dosarul cauzei rezultă că nu putea să-și desfășoare normal activitatea, pe de o parte din cauza lipsei echipei pe care trebuia să o coordoneze, dar și pentru faptul că nu avea acces la documentația tehnică.

Potrivit notei operative din 7.03.2008, au fost sigilate toate atelierele.

Atitudinea intimatei față de contestator a fost șicanatoare, având în vedere că acestuia i-au fost făcute mai multe referate, respectiv în zilele de 22, 25 februarie 2008 și 3, 4, 6, 7, 10 martie 2008.

Martorul în declarația dată în fața instanței a menționat că lui personal i s-a impus să solicite încetarea raporturilor de muncă pentru că, în caz contrar, i se vor face referate în fiecare zi până când va fi concediat disciplinar.

Având în vedere că decizia nr.6/31.03.2008 este netemeinică și nelegală, văzând și disp. art.78 din Codul Muncii, instanța a dispus reintegrarea contestatorului pe funcția deținută anterior concedierii și a obligat intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul în perioada cuprinsă între data concedierii și data reorganizării efective.

Față de capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, instanța a reținut următoarele:

Din depoziția martorului, rezultă că o perioadă de timp a fost internat în spital, iar problemele sale de sănătate s-au datorat presiunilor exercitate de către șefii săi la locul de muncă.

Din certificatul de concediu medical depus la dosarul cauzei rezultă că în perioada 26.02.2008 - 29.02.2008, contestatorul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.

Potrivit art.269 alin.1) din Codul Muncii: "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul."

În ceea ce privește decizia nr.40/2007 pronunțată de, aceasta este anterioară modificării art.269 din Codul Muncii, care prevede în mod expres posibilitatea acordării de daune morale pentru acoperirea unor prejudicii morale.

Față de aceste considerente, având în vedere că a suferit psihic datorită șicanelor zilnice ce s-au exercitat asupra sa și datorită piederii locului de muncă, văzând și disp.art.269 alin.1 din Codul Muncii, instanța urmează a obliga intimata să plătească contestatorului daune morale în cuantum de 10.000 lei.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta. În motivare a criticat sentința recurată pentru patru motive: depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, hotărârea nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat iar motivele expuse sunt contradictorii, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenta a arătat următoarele:

Instanța de fond a nesocotit prevederile art. 77 din Codul Muncii prin aceea că în analiza deciziei nr. 6/31.03.2008 și a deciziei nr. 48/25.10.2007 a avut în vedere motive de fapt și de drept colaterale, fără legătură cu cele avute în vedere de angajator, necunoscute acestuia și care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancțiunii.

În referire la excepția tardivității contestării deciziei nr. 48/2007 s-a susținut că în mod greșit prima instanță a respins-o, urmare a verificării de scripte, întrucât au fost ignorate mențiunile oficiale făcute pe dovada de comunicare de către agentul procedural poștal și în mod greșit s-a apreciat că înscrisul respectiv are valoarea unui înscris sub semnătură privată iar nu a unui înscris oficial emis de o instituție publică. S-a apreciat în consecință că verificarea conținutului acestui înscris putea eventual fi făcută doar prin înscrierea în fals în contra agentului procedural.

În continuare, cu privire la fondul contestației, referitor la decizia nr. 6/31.03.2008 s-a arătat că instanța de fond a ignorat probatoriile intimatei sau le-a respins fără o motivare suficientă și a tratat cu superficialitate importanța raportului juridic de muncă născut între părți, în care existat obligații și drepturi atât pentru angajator cât și pentru angajat. Recurenta a reiterat motivele aplicării sancțiunii disciplinare, respectiv neîndeplinirea de către angajat a obligațiilor de serviciu și încălcarea regulilor de conduită și a lipsa de respect față de șefii ierarhici direcți. Cu privire la obligațiile angajatului, a arătat că instanța de fond în mod greșit a avut în vedere o fișă a postului care nu era aplicabilă, în loc să țină cont de obligațiile angajatului așa cum rezultau ele din fișa postului aplicabilă din 02.08.2004 și, deși în cauză instanța nu a fost învestită cu cercetarea nulității noii fișe a postului, aceasta a analizat acea fișă a postului care nu fusese semnată de salariat, deși ea nu fusese invocată în decizia de concediere. Totodată, în opinia recurentei, instanța de fond nu a explicat pentru ce motiv sarcinile de serviciu atribuite reclamantului intimat nu puteau fi îndeplinite de un subinginer și de ce nu corespundeau atribuțiilor cuprinse în fișa postului care a fost semnată de angajat. Un alt argument a fost acela că au fost avute în vedere fapte petrecute în 22 februarie, 25 februarie, sau 6 martie 2008, contrar art. 77 din Codul Muncii.

Un alt argument expus de recurentă a fost acela că instanța de fond a ignorat un aspect de fapt esențial și anume că activitatea era întreruptă, deci intimatul nu avea nevoie de o echipă pentru a-și desfășura activitatea și de altfel nu s-a demonstrat că ar fi avut vreodată în subordine o echipă de muncitori, iar potrivit art. 63 al.2 coroborat cu art. 63 al.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în perioada în care activitatea este întreruptă, angajații sunt obligați să presteze alte activități temporare cerute de patron.

S-a arătat că activitățile pe care trebuia să le realizeze intimatul, și a căror nerealizare a atras sancționarea sa disciplinară, au fost atribuite de șefii ierarhici, potrivit atribuțiunilor acestora și în final au fost efectuate chiar de către și, fără a fi fost ajutați de alți muncitori.

Cu privire la probatoriul administrat, recurenta a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere că martorul, fost salariat al societății, se află în relații de dușmănie cu conducerea societății, aspect de altfel recunoscu de acesta.

În sfârșit, s-a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat în nici un fel asupra celorlalte abateri disciplinare săvârșite în mod repetat de intimat respectiv insubordonarea, lipsa de respect și jignirile aduse șefilor ierarhici.

Referitor la acordarea daunelor morale, recurenta a susținut că această dispoziție a instanței de fond este nelegală și nefondată întrucât contestatorul nu a dovedit existența unui raport de cauzalitate între sancțiunea desfacerii contractului individual de muncă și eventualele daune morale suferite, neexistând acte medicale care să ateste că internarea s-a produs din motive care să aibă legătură cu sancțiunea aplicată. În special, s-a arătat că certificatul medical din 26.02.2008 a fost eliberat când încă intimatul nu săvârșise abaterile disciplinare și nici nu fusese sancționat. În sfârșit, recurenta a criticat faptul că instanța de fond și-a întemeiat soluția de acordare a daunelor morale numai pe declarația martorului.

Intimatul nu a formulat întâmpinare, formulând doar concluzii scrise în care a combătut motivele de recurs.

Analizând sentința recurată prin prisma susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 304¹Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la modul de soluționare a excepției tardivității contestării deciziei nr. 48/25.10.2007:

Recurenta nu susține că semnătura realizată pe dovada de comunicare ar aparține intimatului și nu critică constatarea contrară a instanței de fond.

Recurenta susține numai că respectivul înscris nu putea fi verificat și înlăturat în procedura verificării de scripte.

În această privință, se reține că recurenta califică confirmarea poștală de comunicare a corespondenței ca fiind un "înscris oficial", fără a defini această sintagmă, și pornește de la premiza că agentul poștal care a întocmit-o este un agent al unei instituții publice.

Mai întâi, trebuie avut în vedere că agentul poștal nu are calitatea de funcționar public iar Compania Națională "Poșta Română" - A nu este persoană juridică de drept public.

Astfel, potrivit art. 1(3) din nr.HG 371/1998 privind înființarea Companiei Naționale "Poșta Română" prin reorganizarea Regiei Autonome "Poșta Română", "Poșta Română" este societate comercială pe acțiuni, care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară.

Ca urmare, actelor îndeplinite de agenții poștali nu le sunt aplicabile prevederile art. 1171 din Codul Civil iar atestarea comunicării corespondenței de către aceștia nu poate fi calificată drept o constatare personală a unor agenți învestiți cu autoritatea de stat, care să facă dovada până la înscrierea în fals.

Nu se poate contesta totodată că orice dovadă de comunicare a unei scrisori recomandate, cum este cazul de față, poate conține semnătura destinatarului, semnătură pe care acesta o poate contesta dacă nu o recunoaște.

În plus, în cazul oricărei dovezi de comunicare, inclusiv a actelor de procedură, instanța are obligația de a verifica legalitatea efectuării comunicării, putând constata neregulata comunicare a unui act fără ca acesta să facă în mod necesar obiectul unei acțiuni în anulare sau al unei proceduri penale, prin aplicarea prevederilor art. 100 al.3 Cod.pr.civ. Neregulile procedurale pot consta inclusiv în inexistența semnăturii de primire pe dovada de comunicare sau neindicarea numelui, prenumelui și calității primitorului, chiar dacă agentul poștal atestă predarea corespondenței către o anume persoană. În acest caz instanța poate constata neregulata comunicare a actului cu consecințele legale corespunzătoare, în cazul de față fiind vorba de neînceperea curgerii termenului de formulare a contestației. Este adevărat că art. 100 al.4 Cod.pr.civ. prevede că procesul - verbal face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel ce le-a încheiat, dar acest text trebuie interpretat în mod sistematic, având în vedere și prevederile alineatelor 1, 2 și 3 ale aceluiași articol, astfel încât, pentru a dobândi această forță probantă, constatarea persoanei însărcinate cu înmânarea actului de procedură trebuie să se realizeze în mod legal, cu respectarea regulilor impuse de celelalte norme procedurale incidente, în caz contrar procesul - verbal neputând avea o astfel de forță probantă întrucât este un act nelegal. În cauză, constatând că semnătura realizată pe dovada de comunicare a corespondenței nu aparține intimatului reclamant, instanța de fond în mod corect a considera că respectiva comunicare nu este regulat efectuată prin raportare la art. 100 Cod.pr.civ., aplicabil în conformitate cu art. 291 și 295(1) din Codul Muncii.

De altfel, în confirmarea de primire a scrisorii recomandate invocate de recurentă nu este indicat nici înscrisul care a fost comunicat, în cuprinsul acesteia menționându-se doar cuvântul "decizie", astfel încât nu este cert că este vorba de decizia nr. 48/25.10.2007. În plus, în confirmarea de primire se indică primirea de către destinatar dar nu și numele și prenumele acestuia și nici vreun act de identitate al acestuia.

Ca urmare, în mod corect instanța de fond a respins excepția tardivității contestației în ceea ce privește această decizie.

2. Cu privire la motivele procedurale de recurs.

Recurenta invocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat iar motivele expuse sunt contradictorii, că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Se constată mai întâi că recurenta nu indică în mod concret în ce mod instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prevederile art. 281 din Codul Muncii, raportat la art. 283 al.1 lit. a, art. 248 și art. 78 din Codul Muncii și art. 67 lit. a și art.70 din Legea nr. 168/1999 atribuie deplină competență instanțelor judecătorești pentru verificarea legalității concedierilor, astfel încât instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea competenței generale atribuite de lege.

Nu se poate reține nici motivul referitor la faptul că hotărârea instanței de fond nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină iar acestea sunt contradictorii.

Acest motiv în sine este contradictoriu pentru că se susține că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină iar pe de altă parte, atunci când există ele sunt contradictoriu, cele două susțineri neputând fi adevărate din punct de vedere logic în același timp. Articolul 304 pct.7 Cod.pr.civ. se referă în mod alternativ la cele două ipoteze.

Recurenta nu a indicat în concret în ce sens și cu privire la ce aspecte ar lipsi motivarea instanței de fond și nici ce motive și cu privire la ce aspecte sunt contradictorii, iar Curtea constată că sentința recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel cum s-a arătat anterior și nu se identifică contradicții în motivare.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, se constată că și în acest caz este vorba practic de o preluare a formulării unuia dintre motivele de recurs cuprinse în art. 304 Cod.pr.civ. fără a se indica în concret ce act juridic a fost greșit interpretat și în ce sens s-a schimbat natura și înțelesul acestuia.

Actele deduse judecății sunt cele două decizii de concediere contestate iar instanța de fond le-a analizat prin prisma naturii lor stabilite de lege respectiv acte unilaterale ale angajatorului prin care s-au aplicat sancțiuni disciplinare, una dintre ele constituind concedierea adică o încetare a contractul individual de muncă din inițiativa angajatorului.

Ca urmare, aceste motive de recurs nu pot fi primite.

3. Cu privire la fondul cauzei:

A) referitor la limitele sesizării instanței și probațiune:

În cauză, instanța a fost sesizată cu o contestație împotriva a două decizii prin care au fost aplicate sancțiuni disciplinare intimatului reclamant.

În aceste condiții, instanța are obligația de a verifica legalitatea și temeinicia celor două decizii.

Într-adevăr, art. 77 din Codul Muncii stabilește că în cazul unui conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Recurenta interpretează eronat însă acest text legal.

Prevederile art. 77 din Codul Muncii au menirea de a proteja angajatul, astfel încât în cazul unei contestații împotriva unei decizii de concediere împotriva acestuia să nu se poată invoca alte elemente de fapt și de drept, care nu au făcut obiectul cercetării disciplinare sau obiectul altor proceduri prealabile, de informare și consultare, și față de care angajatul sau organizația sindicală nu au putut formula un punct de vedere prealabil.

Totodată, această regulă este consecința prevederilor speciale care reglementează procedura concedierii și care instituie la rândul lor reguli menite a proteja interesele angajatului.

Instanța de judecată, însă, analizând legalitatea și temeinicia unei decizii de concediere, poate avea în vedere și alte elemente de fapt și de drept decât cele indicate în respectiva decizie, pentru a verifica realitatea celor reținute de angajator ca temei al concedierii, nerealitatea sau neseriozitatea motivelor de concediere putând rezulta din alte împrejurări de fapt sau din existența unor prevederi legale aplicabile, chiar dacă nu au fost reținute de angajator. O concluzie contrară ar conduce la consecințe absurde și contrare legii, cum ar de exemplu ignorarea faptului că la data sancționării angajatul se afla în concediu medical de exemplu. Ca urmare, interpretarea recurentei cu privire la prevederile art. 77 din Codul Muncii nu poate fi primită.

Pe de altă parte, potrivit art. 287 din Codul Muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.

În cauza de față, recurenta pârâtă trebuia să propună și să producă probe pentru dovedirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina reclamantului.

În consecință, în mod corect instanța de fond a analizat întreg probatoriul administrat în cauză, sub toate aspectele, plasând faptele imputate reclamantului în contextul activității desfășurate de acesta în cadrul societății pârâte.

B) Cu privire la legalitatea și temeinicia deciziilor de sancționare și despăgubirile materiale acordate:

1) Referitor la decizia nr. 48/25.10.2007:

În mod corect instanța de fond a reținut că potrivit certificatului de concediu medical seria - nr.-, în perioada 22.10.2007 - 31.10.2007, contestatorul s-a aflat în concediu medical.

Or, potrivit art. 60 al.1 lit. a) din Codul Muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii.

În consecință în mod corect instanța de fond a anulat această decizie de sancționare și în consecință a dispus restituirea de către angajator a sumei reținute din salariul reclamantului în baza acestei decizii de sancționare disciplinară.

2) Referitor la decizia nr. 6/31.03.2008:

Prin emiterea deciziei nr.6/31.03.2008, intimata l-a sancționat pe contestator cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, începând cu data de 3.04.2008.

Așa cum a reținut și instanța de fond, recurenta a reținut în sarcina contestatorului că nu s-a conformat dispozițiilor primite de la conducătorul său ierarhic, șeful secției reparații metalurgice, în subordinea căruia își desfășoară activitatea, manifestând un comportament de respingere, desconsiderare și sfidare față de acesta.

În concret, faptele imputate reclamantului au fost următoarele: refuzul identificării sacilor filtranți deteriorați de pe linia de depoluare nr.3 - referatul înregistrat sub nr.672/3.03.2008; neîndeplinirea dispoziției de serviciu constând în efectuarea de măsurători pe cotele de rulmenți și semicuplă la trei axe exhaustori primari aflate în regim de conservare la cota 0 linia 3 și verificarea liniilor 1 și 2 din punct de vedere tehnic, inclusiv camerele cu saci sub aspectul integrității instalațiilor, calității executării reparațiilor, stării de curățenie, și posibilității cuplării liniilor în momentul verificărilor - referatul nr.687/5.03.2008; în referire la aceste fapte s-a susținut că reclamantul nu a efectuat în mod corect măsurătorile, cele raportate fiind eronate față de cele constatate ulterior iar în referire la liniile 1 și 2 nu s-a raportat de către salariat nimic, întrucât nu le-a verificat; proferarea de injurii și amenințări la adresa luni, șef Secție reparații metalurgice, la o dată neindicată, dar ulterior atribuirii sarcinilor de verificare indicate anterior și lui, la data de 04.03.2008 - referatul nr.702/6.03.2008; îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor primite în data de 07.03.2008, de verificare a instalației de epurare gaze nr. 5 și de întocmire a unui plan de reparații cuprinzând necesarul de saci filtranți care trebuie înlocuiți, respectiv în data de 10.03.2008, de verificare a lucrărilor executate de un terț la liniile 4 și 5 și a instalațiilor de acționare sibare coșuri de avarie la liniile 1-5 cu întocmirea eventual a programului de lucru și de reparații - referatele nr. 780/14.03.2008 și 781/14.03.2008; în referire la aceste fapte, s-a reținut că programul de reparații nu cuprindea necesarul de materiale și timpii estimați pentru fiecare lucrare iar în referatul prezentat de reclamant erau omise o serie de defecțiuni constatate ulterior și nu se consemnează lipsa a 10 saci filtranți și a 4 saci filtranți rupți.

Potrivit art. 263(2) din Codul Muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Așadar, reținerea în sarcina unui salariat a săvârșirii unei abateri disciplinare și aplicarea unei sancțiuni disciplinare este condiționată de reținerea încălcării atribuțiilor de serviciu dar și a vinovăției acestuia.

Pe de altă parte, reclamantul având calitatea de lider sindical, necontestată de altfel de recurentă, sunt incidente prevederile art. 60 al.1 lit. h) din Codul Muncii potrivit cu care salariații nu pot fi concediați pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical decât în cazul în care săvârșesc o abatere disciplinară gravă sau abateri disciplinare repetate.

Verificând fiecare dintre faptele imputate intimatului reclamant, Curtea constată următoarele:

În Instrucțiunile tehnologice de exploatare a instalațiilor de epurare a gazelor, depuse la dosarul cauzei și necontestate de părți, sunt cuprinse dispoziții privind măsurile generale de protecția muncii la intervențiile în camerele filtrante. În această privință, se stabilește că formațiile de lucru în interiorul unei camere va fi formată din cel puțin două persoane pentru a asigura supravegherea reciprocă și a se interveni imediat în caz de leșin sau alte accidente.

Or, potrivit art. 171(2) și (4) din Codul Muncii, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă iar obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului.

Apoi, art.172 din Codul Muncii stabilește că dispozițiile titlului V din Codul Muncii, privind sănătatea și securitatea în muncă se completează cu dispozițiile legii speciale, ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum și cu normele și normativele de protecție a muncii.

Așadar, în cazul în care angajatorul stabilește sarcini de serviciu a căror executare implică măsuri de protecție a muncii, pentru a imputa angajatului o eventuală neexecutare a acestora trebuie să dovedească faptul că a asigurat măsurile corespunzătoare de protecție a acestuia, salariatul neputând fi obligat să își pună în pericol viața și sănătatea pentru executarea unor sarcini de serviciu și ca urmare neputând fi sancționat pentru neexecutarea respectivelor sarcini de serviciu dacă acestea îi periclitează viața, integritatea corporală și sănătatea iar angajatorul nu a luat măsurile de securitate a muncii corespunzătoare, astfel cum sunt ele stabilite prin normativele de protecția muncii sau acte normative cu putere superioară.

În cauză, din chiar cuprinsul Instrucțiunilor tehnologice de exploatare a instalațiilor de epurare a gazelor, rezultă că intervențiile în camerele filtrante implică riscuri majore, fiind necesare măsuri de protecție specială, inclusiv constituirea unor formațiuni de lucru din cel puțin două persoane.

În cauză, reclamantul a invocat tocmai faptul că i s-a impus să efectueze verificări în camerele filtrante, în concret a sacilor filtranți, fără respectarea normelor de protecție a muncii, aspect confirmat și de martorul, propus de pârâtă, care a recunoscut că reclamantul i-a solicitat să desemneze încă un angajat pentru efectuarea lucrărilor.

Recurenta nu a probat faptul că a constituit o echipă de lucru pentru aceste activități, care să îl includă pe reclamant și o altă persoană ci din contră, chiar martorul a arătat că deși i s-a solicitat de către reclamant desemnarea încă a unui angajat pentru efectuarea măsurătorilor și curățarea axelor dar a refuzat, considerând că reclamantul poate desfășura singur aceste activități.

Ca urmare, refuzul identificării sacilor filtranți deteriorați de pe linia de depoluare nr.3 reținut în referatul înregistrat sub nr.672/3.03.2008 și neîndeplinirea dispoziției de serviciu constând în efectuarea de măsurători pe cotele de rulmenți și semicuplă la trei axe exhaustori primari aflate în regim de conservare la cota 0 linia 3 și verificarea liniilor 1 și 2 din punct de vedere tehnic, inclusiv camerele cu saci sub aspectul integrității instalațiilor, calității executării reparațiilor, stării de curățenie, și posibilității cuplării liniilor în momentul verificărilor reținut în referatul nr.687/5.03.2008 nu pot fi imputate intimatului reclamant pentru motivele enunțate anterior.

De asemenea, în aceleași Instrucțiuni tehnologice de exploatare a instalațiilor de epurare a gazelor, sunt cuprinse și măsuri generale de protecția muncii la întreținerea și reparația exhaustorilor primar și secundar și rețelelor de gaze. Și în acest caz, se stabilește că intervenția în carcasa exhaustorului, a distribuitorului de gaze sau a conductelor de aspirație și refulare se face numai de către cel puțin două persoane, echipate corespunzător (costum de lucru, cască de protecție, mască contra gazelor) și care sunt dotate cu scule și mijloace de lucru corespunzătoare. Totodată, aceste norme mai stabilesc și că lucrările de întreținere, verificare, control, reglaje, reparații, la aceste instalații, se efectuează numai de către personal calificat și instruit pe linie de protecția muncii și caracteristicilor funcționale, a parametrilor și automatizării acestor utilaje.

Nici în privința lucrărilor repartizate reclamantului la aceste instalații, recurenta nu a probat că a respectat acest normativ de protecția muncii, rezultând chiar contrariul din declarația martorului, șef al Secției reparații metalurgice din cadrul societății.

Mai mult, același martor, a arătat că deși nu știe dacă în fișa postului reclamantului era stabilită și atribuția de măsurare a axelor, a apreciat că acesta ar avea pregătirea necesară pentru efectuarea acestei lucrări, fără însă a indica vreun argument în acest sens.

Mai trebuie avut în vedere că în cazul de față, față de specificul instalațiilor deținute de recurentă, instruirea necesară realizării unor atribuții de serviciu nu se raportează strict la o anumită operațiune, care poate chiar să nu implice nici o calificare deosebită, ci la condițiile de desfășurare a acestor operațiuni, care prezintă în sine pericol pentru viața și sănătatea angajaților, astfel încât chiar o lucrare minoră, care nu impune o anume calificare, poate impune o pregătire specială mai ales cu privire la securitatea în muncă.

De asemenea, se are în vedere că recurenta nu a probat că la momentul stabilirii atribuțiilor de serviciu instalațiile deținute se aflau într-o asemenea stare încât nu prezentau absolut nici un pericol pentru viața, integritatea fizică și sănătatea angajaților, încât normele de protecție a muncii nu mai aveau aplicabilitate.

În consecință, pentru aceleași motive, nu poate fi imputată reclamantului nici verificarea necorespunzătoare a instalației de epurare gaze nr. 5 și nici verificarea necorespunzătoare a lucrărilor executate de un terț la liniile 4 și 5 și a instalațiilor de acționare sibare coșuri de avarie la liniile 1-5.

Mai mult, nu rezultă de ce reclamantul ar fi avut ca obligație de serviciu verificarea unei lucrări efectuate de un terț, neexistând date că acesta ar fi fost desemnat pentru a efectua recepția acestei lucrări. De altfel, recurenta nici nu a indicat în concret despre ce lucrare era vorba.

Fiind în imposibilitate de a efectua lucrările atribuite, reclamantul nu era în măsură nici să întocmească un plan de lucrări de reparații.

Mai mult, în decizia contestată, planul de reparații realizat de reclamant este apreciat ca fiind necorespunzător și superficial, potrivit unor criterii care nu rezultă a fi fost stabilite într-un document normativ al societății și nici aduse la cunoștința reclamantului în prealabil pentru a fi avute în vedere la realizarea planului de reparații.

De asemenea, recurenta nu a probat că a pus la dispoziția reclamantului instrumentele necesare respectiv scule și mijloace de lucru corespunzătoare astfel cum prevăd Instrucțiunile tehnologice de exploatare a instalațiilor de epurare a gazelor. Dimpotrivă, martorul a declarat că acestea erau sigilate în diverse încăperi, inclusiv prin sudarea ușilor iar posibilitatea deschiderii acestora, indicată de martor, rămâne una ipotetică în lipsa unor probe suplimentare.

În ceea ce privește comportamentul inadecvat al reclamantului, adresarea de amenințări și injurii unor superiori ierarhici, chiar martorul a susținut că nu a fost insultat de reclamant și nu are cunoștință ca acesta să fi amenințat pe cineva în societate. Recurenta nu a probat aceste fapte.

Cele expuse anterior conduc la concluzia că faptele imputate intimatului reclamant nu constituie abateri disciplinare fie pentru că nu s-a dovedit existența în sine a faptei, fie pentru că nu există vinovăția salariatului fie pentru că fapta nu constituie o încălcare a atribuțiilor de serviciu, după cum s-a arătat anterior și în orice caz nu se poate reține existența unor abateri disciplinare repetate în sensul art. 60 al.1 lit. h) din Codul Muncii.

Această concluzie este suficientă pentru a constata că în mod corect instanța de fond a anulat decizia nr. 6/31.03.2008 emisă de recurentă astfel încât restul argumentelor invocate de recurentă nu au relevanță și ca urmare nu vor mai fi analizate.

Astfel, față de cele expuse deja, nu mai are relevanță la ce fișă a postului s-a raportat analiza instanței de fond, dacă sarcinile de serviciu atribuite reclamantului puteau fi îndeplinite de un subinginer și dacă corespundeau atribuțiilor cuprinse în fișa postului, dacă au fost avute în vedere și fapte petrecute în alte zile, dacă reclamantul avea nevoie de o echipă pentru a-și desfășura activitatea în general și dacă a avut vreodată în subordine o echipă de muncitori, dacă reclamantul avea obligația să presteze alte activități temporare cerute de patron și dacă sarcinile de serviciu au fost atribuite de șefii ierarhici, potrivit atribuțiunilor acestor și nici declarația martorului în referire la abaterile disciplinare.

Anulând decizia de concediere, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea și a prevederilor art. 78 din Codul Muncii și pe cale de consecință a dispus reintegrarea în funcție și plata drepturilor salariale corespunzătoare.

C) Referitor la daunele morale acordate:

În formularea inițială, art. 269(1) din Codul Muncii, prevedea că angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. XL (40)/07.05.2007 în recurs în interesul legii, a stabilit că "în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens".

În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut raportat la prevederile art. 269 alin. (1) și art. 270 alin. (1) din Codul Muncii că, din dispozițiile celor două texte de lege menționate rezultă voința neechivocă a legiuitorului ca răspunderea patrimonială a angajatorului și a salariaților să nu poată fi stabilită decât pentru pagube materiale, iar nu și în cazul daunelor morale. S-a mai reținut că nici art. 269 din Codul Muncii și nici art. 998 din Codul civil nu pot constitui temei legal pentru acordarea daunelor morale în cadrul raporturilor de muncă și pe cale de consecință, rezultă că în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, neexistând o prevedere legală care să constituie temei pentru o astfel de cerere, pentru acordarea daunelor morale ar putea exista numai un temei convențional.

Ulterior însă, alineatul (1) al art. 269 din Codul Munciia fost modificat prin art. I din Legea nr. 237/2007 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 497/25.07.2007) în sensul că "angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".

Ca urmare, rezultă că legiuitorul a înțeles să consacre în favoarea angajaților și dreptul la despăgubiri pentru daune morale provocate de angajator în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, inclusiv în cazul unei concedieri nelegale.

Așadar, dacă raportat la prevederile art. 269 alin. (1) și art. 270 alin. (1) din Codul Muncii în forma inițială, s-a stabilit că, din dispozițiile celor două texte de lege menționate rezultă voința neechivocă a legiuitorului ca răspunderea patrimonială a angajatorului și a salariaților să nu poată fi stabilită decât pentru pagube materiale, prin art. I din Legea nr. 237/2007 s-a vădit în mod neechivoc modificarea voinței legiuitorului în sensul ca răspunderea patrimonială să poată fi stabilită în temeiul Codului Muncii și pentru daune morale.

Această intenție a legiuitorului rezultă și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 237/2007, în care se motivează necesitatea modificării art. 269 din Codul Muncii prin reticența instanțelor judecătorești de a acorda daune morale angajaților în lipsa unei reglementări legale lipsite de echivoc și prin respingerea ca inadmisibile de către instanțele judecătorești a cererilor prin care se solicită daune morale în cazul concedierii nelegale precum și prin necesitatea reparării prejudiciului suferit de salariat prin concedierea nelegală, considerându-se că întrucât în cazurile de concediere abuzivă angajatorul nu riscă și plata daunelor morale, și valența educativă a actului de justiție este diminuată.

În consecință, o astfel de cerere este admisibilă și are în prezent un temei legal, respectiv art. 269 din Codul Muncii așa încât nu se mai poate considera că acordarea daunelor morale se poate face numai în baza unei convenții, existând un temei în lege. Ulterior modificării Codului Muncii, rezultă că decizia nr. XL (40)/07.05.2007 pronunțată în recurs în interesul legii nu mai este aplicabilă, prin această decizie fiind interpretată o variantă a textului art. 269 din Codul Muncii care nu mai este în vigoare, fiind modificată ulterior.

Pe de altă parte, referirea la condițiile răspunderii contractuale pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu înseamnă în mod necesar că în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă aplicabil trebuie să existe o clauză expresă în sensul că angajatorul răspunde pentru daunele morale provocate angajatului în legătură cu serviciu.

Astfel, în cazul răspunderii contractuale, fapta ilicită care produce un prejudiciu constă într-o încălcare a unei obligații rezultate dintr-un contract preexistent, încheiat în mod valabil între cele două subiecte ale răspunderii.

Trebuie avut în vedere că răspunderea contractuală intervine pentru încălcarea unei obligați care intră în conținutul contractului, acesta fiind înțeles în sens larg, fiind vorba de obligațiile rezultate din clauzele exprese ale contractului dar și din urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau unor obligații după natura lor - art. 970 alin.(2) din Codul civil.

În cazul de față, legiuitorul a stabilit că răspunderea atât pentru daune materiale cât și pentru daune morale este o răspundere contractuală, aplicându-se regimul derogatoriu de la principiile răspunderii delictuale care alcătuiesc dreptul comun al răspunderii civile. Această soluție s-a justificat prin aceea că fapta ilicită este săvârșită, potrivit art. 269 al.1 din Codul Muncii, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul de către angajator, ceea ce presupune încălcarea unei obligații a acestuia rezultată din contractul individual de muncă, chiar dacă ea nu este expres prevăzută în cuprinsul acestuia dar rezultă din lege în condițiile art. 970 al.2 din Codul civil și astfel intră în conținutul contractului.

Una din obligațiile generale ale părților care încheie un contract, inclusiv un contract individual de muncă este aceea de a executa convenția cu bună - credință astfel cum impune art. 970 al.1 din Codul civil.

Pe de altă parte, potrivit art. 969(2) din Codul civil, convențiile se pot revoca nu numai prin convenția părților ci și din cauze autorizate de lege.

O transpunere a acestui principiu în dreptul muncii este posibilitatea încetării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, fără consimțământul angajatului, în cazurile prevăzute de art. 61 și 65 din Codul Muncii privind concedierea.

Dreptul angajatorului de a revoca unilateral contractul individual de muncă este un drept care intră în conținutul acestui contract dar rezultă din lege în condițiile art. 970 al.2 din Codul civil, fiind supus obligației de exercitare cu bună credință astfel cum impune art. 970 al.1 din Codul civil.

Încălcarea acestei obligații, respectiv exercitarea cu rea credință a dreptului de revocare unilaterală a contractului individual de muncă prin concediere, constituie o încălcare a unei obligații rezultate din contract și atrage deci răspunderea contractuală.

Legiuitorul a stabilit în art. 269(1) din Codul Muncii că în temeiul acestui articol se pot pretinde despăgubiri atât pentru daune materiale cât și pentru daune morale.

În concret, se constată că în mod implicit reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin însăși sancționarea pentru motive disciplinare, competențele sale profesionale și capacitatea sa de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu și de a respecta obligațiile asumate prin contractul individual de muncă fiind negate prin decizia de concediere, ceea ce atrage inevitabil consecințe asupra reputației sale și asupra posibilității de a mai fi angajat. Așadar, indiferent dacă măsura recurentei i-a provocat sau nu și o vătămare a stării de sănătate a reclamantului, acesta a suferit în mod indubitabil un prejudiciu moral prin atingerea adusă demnității sale, a reputației și respectului său de sine cu privire la competențele profesionale și ca urmare este îndreptățit la despăgubiri pentru acest prejudiciu moral astfel cum a stabilit și instanța de fond.

Cuantumul despăgubirilor, de 10.000 lei apare necesar și suficient pentru a repara prejudiciul material suferit de angajat.

Desigur, evaluarea materială a unui prejudiciu moral implică în mod necesar o doză de apreciere și aproximare, instanțele judecătorești fiind chemate să stabilească despăgubirile pentru un prejudiciu moral prin aplicarea principiilor echității astfel cum procedează și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Se constată în concluzie, din cele expuse cu privire la toate aspectele cauzei, că hotărârea instanței de fond este corectă atât din punct de vedere al aprecierii probelor cât și din punct de vedere al aplicării prevederilor legale incidente și ca urmare nu se poate nici motivul de recurs invocat într-o formulare generală de recurentă, în sensul că sentința recurată ar fi lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Ca urmare, în conformitate cu art. 312 al.1 Cod.pr.civ. va fi respins recursul ca nefondat.

Față de prevederile art. 274 Cod.pr.civ. va fi obligată recurenta către intimat la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat - chitanța nr. 133/03.02.2009 - av. - Baroul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul civil formulat de recurenta pârâtă, cu sediul în T,-, județul T, împotriva sentinței civile nr.2448/07.11.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu domiciliul în T,-,.1C,.A, apart.26, județul T, ca nefondat.

Obligă recurentul la 2500 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.02.2009.

Președinte, Judecători,

- - - -

- -

Grefier,

- -

Jud.fond: /Șt.

Tehnored.Jud.- /06.03.2009

/2ex./06.03.2009

Președinte:Jelena Zalman
Judecători:Jelena Zalman, Maria Apostol, Răzvan Anghel

Vezi şi alte speţe de drept civil: