Anulare act. Decizia 565/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.565/
Ședința publică de la 13 Octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anica Ioan
JUDECĂTOR 2: Luminita Solea
Judecător Dr.- -
Grefier - -
La ordine fiind rejudecarea recursului civil declarat de pârâții, împotriva deciziei civile nr.443/15.11.2005 a Tribunalului Galați pronunțată în dosarul civil nr.2353/C/2005.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 01.10.2008, când, instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 08.10.2008, când, instanța mai având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 13.10.2008, când,
CURTEA
Asupra rejudecării recursului civil de față:
Din actele și lucrările dosarului rezultă următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr.4330/2002 reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâții, -, - și, și RA Exploatarea Domeniului Public C, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 cu pârâții, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul situat în C,- a aparținut socrilor săi, G și, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.3280/1931, transcris sub nr.3770/1931 la Tribunalul Constanța. Soțul său, Cecil, este unicul moștenitor al lui G și potrivit certificatului de moștenitor nr. 379/1995. Cecil a decedat la data de 03.10.2001, reclamanta fiind unica moștenitoare a acestuia, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr.118/2001.
Imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv și vândut pârâților, contractele de vânzare-cumpărare astfel încheiate fiind nule absolut potrivit art.46 alin.2 din Legea 10/2001, pârâții fiind cumpărători de rea credință, deoarece nu au făcut nici un fel de verificări cu privire la situația juridică a imobilelor pe care le-au achiziționat. Reclamanta a mai arătat că a depus notificare conform Legii 112/1995 și că imobilul a fost vândut fără ca procedura de soluționare a cererii de retrocedare formulată de reclamantă să fi fost finalizată.
În drept, reclamanta invocat dispozițiile art.2 și 46 alin.2 din Legea 10/2001 și Legea 112/1995.
Prin întâmpinare, pârâții, persoane fizice, și pârâta C (filele 30 și urm. și fila 63) au susținut că reclamanta nu este beneficiara drepturilor recunoscute prin Legea 112/1995 și Legea 10/2001 întrucât nu este persoană îndreptățită în sensul dat de cele două legi și, deci, nu are calitate procesuală activă pentru că nu există identitate între G din lista anexă la. 92/1950 și G tatăl defunctului ei soț; nu s-a depus actul (titlul de proprietate al imobilului); acțiunea începută de soțul decedat Cecil (dosar 1540/1998) a fost respinsă în fond la Tribunalul Municipiului B, irevocabil, întrucât apelul a fost tardiv; că naționalizarea s-a aplicat corect iar preluarea a fost făcută cu titlu legal; vânzarea apartamentelor în 1996 de către pârâta C s-a făcut cu respectarea Legii 112/1995, pct.1, 2 și 9, existând deplina bună credință a pârâților cumpărători conferită de art.46 alin.2 din Legea 10/2001; că certificatul de calitate nr.118/2001 al reclamantei nu este îndestulător, nu echivalează cu titlul legal, nu-i conferă reclamantei dreptul la acțiune în sens material, iar pe de altă parte nu indică imobilul și, deci, masa succesorală, astfel că în lipsa certificatului de moștenitor reclamanta nu are calitate procesuală și că imobilul în litigiu nu este identic cu cel pretins pe baza actelor prezentate de reclamantă.
, pârâții - și au invocat, în esență, aceleași excepții și apărări subliniind că nu există identitate de imobil iar cel revendicat este total diferit de cel descris de reclamantă și este construit în perioada anilor 1937-1940. Pe de altă parte au susținut că reclamanta nu are calitate procesuală activă întrucât nu are titlu și nu se identifică cu autorii, iar statul a preluat imobilul cu titlu valabil potrivit art.1 din Decretul 92/1950, deoarece G era comerciant și avea alte numeroase imobile în C, exploatate comercial.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1118/22.10.2002, reținând că obiectul acțiunii este constatarea nulității celor 5 contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul litigios, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 13.12.2002 sub nr.19348/2002.
Prin sentința civilă nr. 14685/17.11.2003, Judecătoria Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca nefondată.
În motivarea hotărârii s-a arătat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost unită cu fondul, apreciindu-se că privește însăși substanța dreptului de proprietate în discuție.
Obiectul cauzei de față îl constituie declararea nulității absolute a celor 5 contracte de vânzare-cumpărare încheiate între părți cu privire la apartamentele ce compun imobilul în litigiu, la care contracte reclamanta nu este parte.
Teoria nulității actului juridic civil înfățișează dreptul la acțiune ca aparținând oricărei persoane interesate, nulitatea putând fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.
În speță, independent de elementele contradictorii sau echivoce relative la identitatea bunului, datele din lista anexă la decretul de naționalizare, absența autorizației de construcție, reclamanta și-a dovedit calitatea și interesul specifice acțiunii în nulitate absolută și nu în revendicare.
Pe fond susținerile pârâților cu privire la legalitatea încheierii contractelor în condițiile Legii 112/1995 și la buna credință a cumpărătorilor chiriași au fost apreciate ca fiind justificate.
Potrivit Legii 112/1995, numai imobilele care nu se restituie foștilor proprietari se pot vinde chiriașilor care le ocupau cu contract de închiriere.
În speță, actele de vânzare-cumpărare s-a perfectat în luna august 1996, după expirarea termenului de 6 luni pentru depunerea cererilor de retrocedare, operațiunea juridică s-a realizat cu respectarea HG 20/1996 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a legii. Ea nu poate fi supusă normelor metodologice aprobate prin HG 11/1997 (invocate de reclamantă în notele scrise la fila 10 alin. final) întrucât aceste norme nu pot retroactiva căci ar încălca art.15 din Constituție și art.1 Cod civil.
Sesizarea sau a Primăriei asupra eventualei cereri de retrocedare de către reclamantă, anterior datei încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu echivalează cu reaua credință imputată cumpărătorilor de către aceasta și nedovedită.
Instanța, în acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, este obligată să cerceteze numai condițiile de validitate ale contractelor în litigiu: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza conform art.948 cod civil.
În cauză s-s invocat nulitatea pe temeiul că pârâta-vânzătoare a înstrăinat bunul altuia, adică al reclamantei, solicitându-se pe cale de excepție să se constate că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil deoarece autorii, la data naționalizării, erau exceptați - art. II din Decretul 92/1950.
S-a mai reținut că, deși cercetarea acestei situații juridice este proprie acțiunii în revendicare, nu poate fi ignorată în cadrul cererii de nulitate, rezultând că autorii reclamantei nu se încadrau în excepția strict reglementată de art. II din.92/1950, atât sub aspectul calității lor, cât și al drepturilor pe care le dețineau privind alte imobile comerciale.
S-a admis, deci, că statul a preluat cu titlu valabil imobilul, că în această calitate a încheiat contractele prin mandatarul, în condițiile Legii nr.112/1995, iar pârâții cumpărători au respectat dispozițiile relative la procedura specială administrativă din această lege, având deplină cunoștință că cel care vinde este titularul dreptului, în lipsa unei cereri de retrocedare în termenul legal.
De principiu, reaua credință a vânzătorului nu afectează drepturile cumpărătorului de bună credință decât atunci când se demonstrează existența unei cooperări între aceștia, adică a concernului fraudulos, ceea ce în speță nu s-a realizat.
Dispozițiile art.18 lit. d și art.46 din Legea 10/2001 conferă cumpărătorilor pârâți garanția dreptului dobândit și, totodată, protecția reală a securității raporturilor juridice a căror nulitate se solicită în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală, deoarece instanța de fond a făcut o examinare necorespunzătoare a situației de fapt și a dispozițiilor Legii 112/1995. Astfel, reclamanta a arătat că Primăria C avea obligația să soluționeze cererea de retrocedare formulată, aceasta suspendând de drept orice procedură de vânzare a apartamentelor către chiriași până la rezolvarea notificării.
Reclamanta a mai arătat că nu a susținut că lipsa verificărilor din partea pârâților echivalează cu reaua credință a acestora, dar existența acestor verificări constituie un element ce poate consolida validitatea aparenței în drept (error communis facit jus).
S-a mai învederat faptul că art.46 alin.2 din Legea 10/2001 nu condiționează validitatea contractelor de vânzare-cumpărare de buna credință a unei părți. Reclamanta a mai arătat că art.46 alin.2 din Legea 10/2001 nu se limitează doar la imobilele preluate cu titlu ci se aplică și celor preluate fără titlu.
Pârâții - și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului arătând, în esență, că reclamanta nu are calitate procesuală activă deoarece nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului precum și faptul că nu există identitate între socrul reclamantei, G, și persoana menționată în actul de preluare a imobilului de către stat.
De asemenea, pârâții au mai susținut că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul cumpărat a fost construit prin demolarea imobilului menționat în contractul de vânzare-cumpărare din 1931. Contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se cere a fost încheiat cu respectarea cerințelor Legii 112/1995, intimata-pârâtă fiind de bună credință, imobilul fiind preluat de către stat cu titlu, în baza Decretului 92/1950, așa cum a fost completat de 246/1959.
Pârâții, și au formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamantă, pe motivul că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, și o întâmpinare la apelul declarat de reclamantă, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Pârâții au arătat că, dacă reclamanta a formulat o cerere de restituire a imobilului conform Legii 112/1995, înseamnă că a acceptat faptul că imobilul a fost preluat cu titlu și atunci imobilul nu putea fi restituit în natură deoarece apartamentul era ocupat de chiriași.
Astfel, contractele de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți sunt valide, fiind conforme cu Legea 112/1995.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de APEL GALAȚI la data de 24.05.2005 sub nr.781/2005.
Prin încheierea din data de 25.02.2005, Curtea de APEL GALAȚIa dispus scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea cauzei la Tribunalul Galați pentru competentă soluționare.
Cauza s-a înregistrat la data de 01.09.2005, sub nr.2353/2005.
La termenul de judecată din data de 04.11.2005, pârâții-reclamanți, și au renunțat la cererea de aderare la apelul formulat de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 443 din 15.11.2005 a Tribunalului Galați, pronunțată în dosarul nr. 2353/2004, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 14685/04.11.2003 a Judecătoriei Constanța care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind cheltuielile de judecată formulată de intimații-pârâți.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, situat în C,-, a aparținut socrilor reclamantei, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3280/1931.
S-a reținut că reclamanta are legitimitate procesuală activă, aceasta fiind dată de calitatea sa de unic moștenitor al defunctului soț Cecil conform certificatului de calitate de moștenitor nr.118/2001, Cecil fiind, la rândul său, unicul moștenitor al părinților și, conform certificatului de moștenitor nr.379/1995.
În ceea ce privește preluarea imobilului de către stat, s-a apreciat că aceasta a fost "fără titlu valabil", ea producându-se în baza Decretului nr. 52/1950 și nr.246/1958.
Potrivit art.6 alin.2 din Legea 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale, bunurile dobândite în perioada comunistă, dacă au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare.
Față de această prevedere legală, având în vedere faptul că nr.246/1959 nu a fost publicată în Monitorul Oficial iar Decretul nr.92/1950 contravenea Constituției de la 1948 și tratatelor internaționale la care România era parte, instanța de apel, analizând actele normative în materie și succesiunea lor în timp, a constatat existența unei preluări fără titlu a imobilului în litigiu de către stat.
Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata, instanța de apel a reținut că vânzarea imobilului era posibilă numai în măsura în care restituirea în natură a acestuia nu putea fi dispusă, aspect care ar fi fost tranșat cu certitudine numai în situația soluționării nefavorabile a cererii de retrocedare formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora.
În cauză, actele de înstrăinare au fost încheiate după depunerea cererii de restituire formulate de soțul reclamantei dar înainte de soluționarea acesteia de către Comisia Locală.
Faptul că actele de înstrăinare au fost perfectate după împlinirea termenului de 6 luni stabilit de art.14 din Legea nr.112/1995 nu este în măsură să le confere valabilitate în condițiile în care nu se poate prezuma că automat la expirarea termenului de 6 luni, cererile de restituire au fost soluționate iar, în concret, în speță, înstrăinarea imobilului s-a făcut într-un moment în care notificarea depusă de soțul reclamantei nu era soluționată.
S-a mai reținut că nu se poate considera că în mod indubitabil cererea de retrocedare formulată de soțul reclamantei ar fi fost respinsă și, pe cale de consecință, ar fi devenit incidente prevederile art.9 din Legea nr.112/1995 și s-ar fi ajuns la vânzarea imobilului către chiriași.
Apreciind că simplul fapt al preluării imobilului de către stat fără titlu, cu consecința neaplicării dispozițiilor Legii nr.112/1995, nu este de natură să valideze contractele de vânzare-cumpărare încheiate, instanța de apel a apreciat necesară analizarea cerințelor de valabilitate, în contextul art.46 din Legea nr.10/2001 (devenit art.45 după modificarea prin Legea 247/2005).
S-a reținut, în acest sens, că imobilul fiind preluat fără titlu de stat, a rămas în proprietatea socrilor reclamantei și, implicit, și a reclamantei, în calitate de unică moștenitoare.
Statul, posesor neproprietar, a înstrăinat imobilul intimaților-pârâți, actele de vânzare-cumpărare putând fi validate numai dacă ambele părți au fost de bună credință la momentul partajării acestora.
B credință se corelează cu obligația de diligență ce revine ambelor părți de a se informa asupra situației juridice a imobilului.
B credință înseamnă că ambele părți ale contractului s-au încrezut în mod sincer în calitatea de proprietar a vânzătorului și, deși au depus toate diligențele necesare pentru a verifica realitatea acestei situații, nu au putut afla nimic care să le creeze vreun dubiu. Ea trebuie să fie perfectă, să fie străină de orice culpă sau îndoială imputabilă.
Dacă, în ceea ce îi privește pe intimații-pârâți care în calitate de chiriași au achiziționat imobilele, pentru aprecierea bunei credințe a acestora se ia ca punct de referință criteriul omului normal, diligent în raport de circumstanțe, instanța de apel a apreciat că, în ceea ce privește analizarea bunei credințe a statului, aceasta comportă unele nuanțări determinate de faptul că obligația de diligență a statului în clarificarea situației juridice a imobilelor vândute în baza Legii nr.112/1995 este mai pronunțată datorită poziției de superioritate pe care se situează raporturile cu particularii, precum și datorită posibilităților extrem de largi de a obține informații.
Analizând răspunsurile la interogatoriu ale pârâților și Consiliul Local C precum și celelalte acte ale dosarului, instanța de apel a reținut reaua credință a acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare rezultând din aceea că nu și-au îndeplinit obligația de diligență care impunea să se stabilească dacă exista identitate între imobilul propus spre vânzare și cel solicitat spre retrocedare de soțul reclamantei precum și din aceea că nu au așteptat soluționarea cererii de retrocedare și nu au oprit vânzarea imobilului până la finalizarea procedurii reglementate de Legea nr.112/1995.
Tribunalul a mai reținut că nici în cazul intimaților-pârâți obligația de diligență nu este îndeplinită dată fiind pregătirea profesională superioară a acestora care le permite să înțeleagă problematica Legii nr.112/1995 și necesitatea cunoașterii situației juridice exacte a imobilului precum și consecințele actelor de vânzare-cumpărare încheiate.
nu li se poate acorda beneficiul bunei credințe atât timp cât nu s-au informat cu privire la situația imobilului, argumentul invocat de aceștia, în sensul că Legea nr.112/1995 nu stabilește o asemenea obligație, fiind înlăturat de instanța de apel cu motivația că pârâții erau conștienți de consecințele perfectării actelor de vânzare-cumpărare dar au avut o atitudine de ignorare a realității, ceea ce este de natură să vicieze buna credință, relevând existența unei îndoieli imputabile și chiar a unei culpe.
În consecință, s-a reținut că cerința bunei credințe prevăzute de art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 ca o excepție de la sancțiunea nulității, nu este îndeplinită, astfel încât s-a apreciat că toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți sunt lovite de nulitate absolută datorită lipsei calității de proprietar a statului vânzător.
Împotriva deciziei civile nr.443 din 15.11.2005 a Tribunalului Galați au declarat recurs pârâții, -, - și, criticând-o pe motive de nelegalitate.
Recurenta a invocat nulitatea deciziei atacate rezultând din aceea că în apel aceasta nu a fost citată și, mai mult decât atât, hotărârea pronunțată nu o privește și pe ea, ci pe un anume, persoană care nu există.
Au fost invocate dispozițiile art.304 pct.5 cod procedură civilă și s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Recurentele și au mai invocat și greșita aplicare a legii (art.304 pct.9 cod procedură civilă) susținând, în esență, că imobilul în litigiu nu putea fi restituit în natură, câtă vreme a fost preluat de stat cu titlu și că Legea nr.112/1995 nu conține nici o prevedere care să le impună chiriașilor obligația ca înainte de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să aștepte soluționarea cererilor de retrocedare formulate de foștii proprietari.
Au mai susținut că actele a căror nulitate se solicită a se constata au fost încheiate cu respectarea cerințelor imperative ale Legii nr.112/1995, că ele, în calitate de chiriași și cumpărători, au fost de bună credință la momentul încheierii contractelor, având convingerea că vânzătorul avea toate însușirile cerute de lege pentru a le transmite proprietatea și că prezumția bunei credințe nu a fost răsturnată de reclamantă prin dovada contrarie.
S-a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
Recurenții, -, și au invocat nelegalitatea deciziei Tribunalului Galați, în conformitate cu dispozițiile art.304 pct.5 și 9 cod procedură civilă, solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate și a sentinței instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, potrivit art.312 alin.3 și 5 cod procedură civilă și, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei și, în rejudecare, respingerea acțiunii promovate de reclamanta.
Sub un prim aspect recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului oralității și contradictorialității procesului civil în ceea ce privește soluționarea excepțiilor de fond privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților C și dar și cu încălcarea normelor imperative ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești astfel cum acesta este stabilit imperativ de dispozițiile art.261 cod procedură civilă.
Astfel, deși prin încheierea de ședință din data de 07.04.2003 instanța de fond a unit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C cu fondul cauzei, iar prin încheierea din data de 30.06.2003 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, prima instanță a omis să soluționeze prima excepție.
La rândul său, instanța de apel a trecut peste această excepție.
Mai mult, admițând apelul, desființând hotărârea primei instanțe și, după rejudecarea cauzei, admițând acțiunea reclamantei, instanța de apel s-a pronunțat implicit asupra celor două excepții fără a pune în discuția părților situația procesuală a acestora și fără aoi ndica și argumenta în motivarea și în dispozitivul hotărârii pronunțate.
Recurenții au mai susținut că dispozitivul deciziei recurate conține imperfecțiuni în sensul că nu există concordanță între raportul de drept procesual și raportul de drept material dedus judecății și nici corelație între practicaua hotărârii, considerentele și dispozitivul acesteia întrucât, sub primul aspect, soluția adoptată de instanța de apel vizează nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărareîncheiate de reclamantă cu pârâții, în condițiile în care reclamanta nu este parte contractantă și nu sunt identificați toți pârâții din cauză, iar sub cel de-al doilea aspect, pârâtul, a cărui calitate procesuală pasivă a fost soluționată diferit de cele două instanțe, deși nu figurează în practicaua și considerentele deciziei, este indicat în dispozitivul acesteia, ba mai mult, instanța de apel a apreciat asupra calității procesuale pasive a acestuia fără a pune în discuția părților schimbarea cadrului procesual stabilit de instanța de fond.
Față de aceste împrejurări, apreciind că s-a pronunțat o hotărâre care încalcă norme procedurale imperative, recurenții au solicitat casarea sentinței și deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Sub un alt aspect, recurenții au mai invocat nelegalitatea deciziei atacate rezultând și din omisiunea instanței de apel dea se pronunța cu privire la necesitatea efectuării unei expertize topometrice, cu atât mai mult cu cât această probă a fost solicitată prin întâmpinările formulate de pârâți în ambele faze ale procesului (instanța de fond respingând-o ca neconcludentă iar instanța de apel prorogând discuțiile cu privire la administrarea ei și omițând, în cele din urmă, să o pună în discuția părților).
Sub un ultim aspect, recurenții au susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât în ceea ce privește calificarea modalității de preluare a imobilului de către stat și implicit aprecierea asupra calității reclamantei de "persoană îndreptățită" la a solicita restituirea în natură a imobilului litigios în baza Legii nr.112/1995, cât și în ceea ce privește incidența și motivarea noțiunii prezumției bunei credințe.
În esență, se susține că măsura naționalizării imobilului în litigiu nu a fost abuzivă în raport de dispozițiile decretului de naționalizare câtă vreme fostul proprietar al imobilului se încadra în mod indiscutabil în categoria persoanelor prevăzute de dispozițiile art. I lit.1 din Decretul 92/1950 fiind proprietarul mai multor imobile închiriate dar fiind și comerciant.
Aspectul reținut de instanța de apel în sensul că preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu, față de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 și de împrejurarea că nr.246/1959 - act în baza căruia s-a făcut preluarea - nu a fost publicat în Monitorul Oficial, este apreciat de recurenți ca fiind total eronat, acesta venind în contradictoriu cu însăși motivarea sa căci la această concluzie s-a ajuns tocmai prin încălcarea actelor normative în vigoare, deci a principiului neretroactivității legii civile prevăzut de art.15 alin.2 din Constituție și de art.1 Cod civil.
S-a susținut că soarta contractelor de vânzare-cumpărare în discuție nu poate fi cenzurată decât prin prisma dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii lor neputând fi aduse în discuție prevederile Legii nr.213/1998 care lărgesc sfera noțiunii de "preluare fără titlu".
Astfel, este ilegal să se statueze de plano, în baza unui text legal ulterior - art.6 din Legea nr.213/1998, că toate actele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate în baza Decretului nr.92/1950 trebuie cenzurate prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 ("preluare fără titlu") în condițiile în care domeniul de aplicare a art.6 din Legea nr.213/1998 nu retroactivează.
Recurenții au mai susținut că actele de vânzare-cumpărare ai căror titulari sunt au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, că instanța de apel nu a argumentat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei de a solicita restituirea în natură a imobilului sau de a beneficia de celelalte dispoziții protectoare ale legii și că a adăugat la lege afirmând în mod neargumentat că în concepția Legii 10/2001 buna credință trebuie să existe atât în persoana transmițătorului (statul) cât și în persoana dobânditorului cu titlu oneros (chiriașii pârâți din prezenta cauză), în realitate, pentru salvarea actului fiind suficient să existe buna credință a cumpărătorului.
Recurenții - și au susținut, în recursul declarat, că reclamanta, în calitate de moștenitoare a lui Cecil nu justifică nici un interes în promovarea prezentei acțiuni și, în consecință, nu are calitate procesuală activă în cauză.
Au mai arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală și prin aceea că ea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, schimbând natura și înțelesul actului juridic dedus judecății, după cum, tot astfel, este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Recurenții susțin că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, autorul reclamantei, G, fiind comerciant astfel încât se încadra în dispozițiile art. I din Decretul nr.92/1950. În aceste condiții reclamanta nu poate beneficia de restituirea în natură a imobilului ci doar de măsuri reparatorii, respectiv despăgubiri.
Cât privește aplicabilitatea art.46 din Legea nr.10/2001, recurenții au arătat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea legislației în vigoare, prezumția bunei credințe nefiind răsturnată de reclamantă.
S-a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală sau, în subsidiar, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, între altele, și pentru faptul că s-au încălcat dispozițiile art.255 alin.1 cod procedură civilă, în condițiile în care în cauză a fost pronunțată o sentință deși, fiind vorba de apel, se impunea pronunțarea unei decizii.
Prin decizia civilă nr. 589/R/27.06.2006 a Curții de APEL GALAȚI, pronunțată în dosarul nr- a fost admis recursul declarat de pârâții și, a fost casată în parte decizia Tribunalului Galați și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului numai în ceea ce le privește pe cele două pârâte.
Prin aceeași decizie au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de ceilalți pârâți.
Instanța de recurs a reținut următoarele:
Cu privire la recursul pârâtelor și reținut următoarele;
Contractul de vânzare-cumpărare nr.26913/3.06.1996 a cărui nulitate absolută se solicită, a fost încheiat cu și.
decedând la data de 11.11.1997 a lăsat ca moștenitoare pe, fiică și soție supraviețuitoare.
Astfel, recurenta are calitate procesuală pasivă și instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea formelor de procedură ce reglementează citarea părților, ce atrage nulitatea prev. de disp.art.105 alin.2 cod procedură civilă.
Sub acest aspect s-a reținut că recursul este întemeiat și în temeiul disp.art.312 alin.3 în referire la disp.art.304 pct.5 cod procedură civilă să dispus casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii de apel în ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.26913/30.09.1996.
Cu privire la recursurile pârâților, și și, s-au considerat nefondate pentru următoarele considerente:
Instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce a fost investită prin cererea de apel formulată de reclamanta.
Pârâta nu a formulat apel împotriva sentinței civile nr.14685/17.11.2003 a Judecătoriei Constanța prin care i s-a recunoscut calitatea procesuală pasivă în litigiul de față;
De asemenea nu a atacat cu apel sentința instanței de fond nici pârâtul, căruia i s-a comunicat și hotărârea.
Este adevărat că cele două părți câștigând procesul nu au avut interes să exercite calea de atac chiar și atunci când li s-au respins excepțiile de procedură, întrucât aveau posibilitatea în apelul reclamantei să reitereze excepțiile respinse în combaterea apelului.
Apelul având efect devolutiv, partea care a câștigat la prima instanță poate opune în apel toate mijloacele de apărare prin care poate obține respingerea pretenției îndreptată împotriva sa.
Cum nici una din cele două părți, care au avut poziția de intimate nu au mai susținut excepțiile, s-au apreciat neîntemeiate criticile aduse hotărârii apelate în primul motiv de nelegalitate invocat de recurenții,.
Neîntemeiate au fost și criticile aduse cu privire la neconcordanțele dintre practica și dispozitiv, toate aceste inadvertențe, fiind remediate de instanța de apel prin încheierea pronunțată în data de 16.03.2006.
Cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța asupra probei cu expertiză topometrică s-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele disp.art.312 alin.3 în referire la art.305 cod procedură civilă, întrucât administrarea acestei probe nu este utilă și concludentă cauzei.
Potrivit disp.art.312 alin.3 cod procedură civilă se impune casarea hotărârii atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi.
De altfel, recurenții în fața instanței de apel, stabilită ca urmare a strămutării cauzei nu au mai formulat cerere de efectuare a unei expertize topometrice, la dosarul cauzei fiind atașate alte dosare în care părțile s-au judecat și în care a fost efectuată expertiza tehnică.
Instanța de apel nu a avut ca temei al motivării soluției pronunțate expertiza tehnică și nici nu a făcut referire că poziționarea imobilului sau alte date de identificare a acestuia ar avea relevanță în reținerea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Date cu privire la identificarea imobilului au fost reținute din alte probe, respectiv interogatoriul luat pârâtei coroborat cu cererea de retrocedare formulată de Cecil.
S-a apreciat că sunt neîntemeiate și criticile cu privire la aplicarea greșită a legii;
Esențial, pentru speța în cauză este faptul că deși procedura administrativă de soluționare a cererii în baza Legii nr.112/1995 nu a fost epuizată, au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare.
Astfel, atât vânzătorul, cât și cumpărătorii-chiriași, au cunoscut că imobilul ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nu a fost construit din fondurile statului, ci a fost preluat de stat de la proprietar, aplicându-se actele normative în vigoare la un moment dat.
In cadrul procedurii instituită de Legea nr.112/1995 care cuprindea două etape una administrativă și una judecătorească, se analiza calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent raportat la modalitatea de preluare a imobilului și la calitatea de chiriași a celor care ocupă imobilul la momentul soluționării cererii.
Ori, încheindu-se contractele de vânzare-cumpărare, în condițiile în care petentul Cecil - moștenitor al foștilor proprietari - nu a primit o hotărâre eliberată de Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 care să-i fi soluționat cererea de retrocedare în natură a imobilului, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii sunt lovite de nulitate absolută.
Apărarea pe care o fac recurenții-pârâți în sensul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu și foștii proprietari beneficiau de măsurile reparatorii, respectiv despăgubiri, nu poate fi primită, în condițiile în care cererea de retrocedare trebuia analizată în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr.112/1995, iar soluția ce se adoptă nu aveau cum să o cunoască.
Totuși, instanța de apel a răspuns la apărările pe care pârâții-intimați și le-a făcut în apel, cu privire la modalitatea de preluare a imobilului raportat la temeiul juridic al trecerii imobilului în proprietatea statului, prin prisma dispozițiilor HG nr.20/1996, sens în care a reținut, în mod corect, că imobilul a fost preluat fără titlu.
Aceste aspecte fiind invocate de către moștenitorul fostului proprietar Cecil în cererea de retrocedare în natură a imobilului, au fost cunoscute de către pârâți și cu toate acestea au consimțit la încheierea contractelor de vânzare cumpărare.
Faptul că au cunoscut situația juridică a imobilului și, mai ales, faptul că face obiectul unui litigiu rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, astfel că nu pot beneficia de prezumția bunei-credințe la încheierea contractelor.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a reținut critica total neîntemeiată.
Reclamanta este unica moștenitoare a soțului său Cecil și în conformitate cu disp.art.1 lit.e din Legea nr.319/1944 în lipsa rudelor prevăzute la disp.art.1 lit.a-d soțul supraviețuitor moștenitor întreaga avere.
Cum soțul său a formulat cerere de retrocedare, a făcut dovada calității de persoană îndreptățită conform Legii nr.112/1995, reclamanta are calitatea procesuală activă, justificând și un interes, acela al întregirii masei succesorale rămase de pe urma defunctului său soț.
De asemenea este neîntemeiată critica cu privire la încălcarea disp.art.255 alin.1 cod procedură civilă în condițiile în care instanța de apel a făcut aplicațiunea disp.art.281 cod procedură civilă și a dispus îndreptarea erorii materiale.
Decizia instanței de recurs a fost atacată de pârâții, -, - și pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare.
Prin decizia civilă nr. 98/R/14.02.2007 a Curții de APEL GALAȚI au fost admise contestațiile în anulare, a fost anulată decizia Curții de Apel pronunțată în recurs și s-a dispus rejudecarea recursului.
În esență, s-a reținut că prin decizia a cărei anulare s-a hotărât, instanța de recurs nu a răspuns tuturor criticilor formulate de părți, mai precis celor referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului în raport de condițiile imperative impuse prin dispozițiile art.1 și 5 din Legea nr.112/1995 și nici celor care vizau calitatea procesuală activă a reclamantei, rezultând din aceea că imobilul nu a aparținut niciodată autorilor ei și, prin urmare, nu justifică nici un interes pentru a solicita retrocedarea acestuia.
În aceste condiții, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.318 teza 1 cod procedură civilă astfel încât s-a dispus anularea în tot a deciziei atacate și rejudecarea recursului.
Prin decizia civilă nr.266/09.05.2007 Curtea de APEL GALAȚIa admis recursurile a modificat în tot decizia de apel nr.443/2005 a Tribunalului Galați și a respins apelul declarat de către reclamantă menținând ca temeinică și legală sentința nr.14685/2003 a Judecătoriei Constanța.
Pentru a se pronunța astfel instanța de recurs a apreciat că în lipsa unor prevederi legale în materie instanța investită cu rejudecarea recursului, urmare admiterii contestației în anulare, este ținută de decizia dată în contestație și care stabilește cadrul general al judecății
Cum în speță prin decizia civilă nr.98/2007 s-a anulat în tot decizia de recurs și s-a dispus rejudecarea recursului este evident că obiectul noii judecăți trebuie să-l constituie toate recursurile pârâților, fiecare dintre motivele de modificare sau de casare invocate de către aceștia urmând a fi supuse analizei.
Curtea a mai concluzionat că deși în considerentele deciziei pronunțate în contestația în anulare s-a reținut, între altele, că problema bunei sau relei credințe a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărarea fost analizată, instanța de recurs reținând în acest sens că deși pârâții cunoșteau situația litigioasă a imobilului au consimțit totuși la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, aspectul astfel reținut nu este de natură însă a conduce la concluzia că problema bunei credințe a părților nu mai poate face obiectul unei noi analize cu ocazia rejudecării recursului, aceasta fiind rezolvată cu caracter irevocabil, întrucât, pe de o parte, deși neesențial, însăși Curtea a reținut în decizia de anulare că problema a fost analizată doar "sumar și fără a răspunde întocmai aspectelor avute în vedere de către recurenți în susținerea acesteia" iar pe de altă parte, în mod evident partea hotărârii judecătorești producătoare de efecte juridice și care statuează asupra soluției adoptate este dispozitivul hotărârii și nu considerentele.
Or, din dispozitivul deciziei civile nr.98/R/14.02.2007, rezultă cu prisosință faptul că hotărârea instanței de recurs a fostîn totalitateanulată, recursul urmând a fi rejudecatîn integralitatea lui, sub toate aspectele invocate de părți.
În aceste limite, verificând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate de pârâți în cuprinsul motivelor de recurs, Curtea a reținut că hotărârea instanței de apel, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, în calitate de foști chiriași, pe de o parte, și sau Primăria C, pe de altă parte, este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 cod procedură civilă).
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr.112/1995 susținând, în esență, pe de o parte, lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului în litigiu, pentru a putea înstrăina în mod valabil și, pe de altă parte, existența relei credințe a pârâților la momentul încheierii contractelor, în condițiile în care aceștia nu și-au îndeplinit obligația de diligență în sensul de a se informa în legătură cu situația juridică a imobilului, mai precis în legătură cu existența cererii formulate de soțul reclamantei, Cecil, prin care acesta solicita, în conformitate cu dispozițiile Legii 112/1995, restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Principala critică ce este adusă deciziei instanței de apel, prin toate cele trei recursuri declarate de pârâți, constă în aceea că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat, aprecierea asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr.112/1995 și incidența și motivarea noțiunii de bună credință a părților la momentul încheierii contractelor.
Având în vedere obiectul acțiunii deduse judecății, respectiv constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr.112/1995 precum și sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art.46 din Legea nr.10/2001 (devenit art.45 după modificările intervenite prin Legea nr.247/2005), indicat de reclamantă ca temei de drept al acțiunii, Curtea a apreciat că principala chestiune care trebuie lămurită în cauză este aceea a modalității în care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, urmând ca în funcție de aceasta să se analizeze condițiile de valabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior.
Aceasta întrucât art.46 din Legea nr.10/2001 instituie un regim juridic diferit al nulităților actelor de înstrăinare, în funcție de modalitatea de preluare a imobilului de către stat, respectiv, cu titlu sau fără titlu valabil, distincțiile dintre cele două texte legale vizând existența bunei credințe - în cazul art.46 alin.2 (care se referă la imobilele preluate fără titlu valabil) și condiția respectării legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice, fără rezerva bunei credințe - în cazul prevăzut de art.46 alin.4 (care se referă la imobilele preluate cu titlu valabil).
În ceea ce privește, deci, modalitatea în care imobilul în litigiu a fost preluat de către stat, s-a constatat că primele două instanțe au îmbrățișat puncte de vedere diferite, instanța de fond reținând că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu, iar instanța de apel, că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, raportându-se în argumentarea acestei idei la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998.
Având în vedere actele depuse de părți la dosar dar și succesiunea în timp a actelor normative care cuprind dispoziții cu privire la explicarea noțiunilor de "cu titlu valabil" și "fără titlu", Curtea a reținut că imobilul în litigiu, situat în C,--21, fost preluat de stat cu titlu valabil, în baza Decretului nr.92/1950 și a nr.246/1959, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din foaia de date pentru Cartea Funciară (fila 29-30 din dosarul de fond) dar și din actul intitulat "extract" din registrul actelor de naștere anul 1921 (fila 37 dosar fond), autorul reclamantei, G, era proprietarul mai multor imobile închiriate și avea, totodată, calitatea de comerciant ("comersant") astfel încât, în mod evident se încadra în categoria persoanelor prevăzute în art. I alin.1 din Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.
În aceste condiții, raportat la dispozițiile actului normativ mai sus menționat, măsura naționalizării imobilului în litigiu nu poate fi considerată abuzivă câtă vreme autorul reclamantei nu era exceptat de la naționalizare și exista un temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat.
Cu privire la acest aspect, instanța de apel, pornind de la dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 care prevăd că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale bunurile dobândite în perioada comunistă dacă au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare", reținând că actul normativ nr.246/1959 nu a fost publicat în Monitorul Oficial și că Decretul nr.92/1950 contravenea Constituției de la 1948 și tratatelor internaționale la care România era parte, analizând actele normative în materie și succesiunea lor în timp, a constatat existența unei preluări fără titlu a imobilului.
Curtea a apreciat concluzia instanței de apel ca fiind greșită pentru următoarele motive:
Este de principiu că nulitatea unui act juridic poate fi analizată, constatată numai în funcție de împrejurările anterioare sau contemporane momentului încheierii acestuia, cauzele care determină nulitatea neputând fi ulterioare.
Astfel, toate contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata în speță, au fost încheiate în perioada august - decembrie 1996, perioadă în care erau în vigoare Legea nr.112/1995 și HG nr.20/1996 cuprinzând normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995.
În aceste condiții, explicarea noțiunii de "cu titlu valabil" trebuie circumscrisă dispozițiilor cuprinse în HG nr.20/1996, act normativ care prevede, în art.1 alin.2 că "imobilele cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statuluicu titlusunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr.92/1950", iar în art.1 alin.3 că "locuințele care au fost preluate de stat în fapt în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiindfără titluîn proprietatea statului și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995".
noțiunii de "preluare fără titlu" a fost lărgită ulterior prin apariția HG nr.11/04.02.1997 și a Legii nr.213/17.11.1998 dar aceste acte normative suntulterioaremomentului încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata și, pe cale de consecință, dispozițiile acestora nu pot fi aplicate în speță, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile prevăzut de art.15 alin.2 din Constituție și de art.1 cod civil.
Pe de altă parte, așa cum și recurenții au arătat, ar fi ilegal să se considerede plano,în baza art.6 din Legea nr.213/1998, text de lege ulterior încheierii contractelor ce formează obiectul prezentei cauze, că toate actele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate în baza Decretului nr.92/1950 sunt nule absolut în condițiile în care, așa cum s-a mai arătat, domeniul de aplicare a art.6 din Legea nr.213/1998 nu retroactivează.
Întreaga motivare a instanței de apel cu privire la acest aspect se bazează pe dispozițiile HG nr.11/1997 și ale Legii nr.213/1998, valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu fiind analizată în raport de definițiile și condițiile nou impuse prin aceste două acte normative.
Cum acestea sunt ulterioare momentului încheierii contractelor de vânzare-cumpărare luarea lor în discuție este nelegală și contrară principiului "tempus regit actum".
Prin urmare, Curtea a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil astfel încât valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 s-a analizat, în conformitate cu dispozițiile art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, în raport de respectarea, la momentul încheierii acestora, a dispozițiilor legale în vigoare.
Verificând susținerile recurenților în sensul că toate actele de vânzare-cumpărare ai căror titulari sunt au fost încheiate cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr.112/1995 - actul în vigoare la momentul perfectării lor - Curtea constată că acestea sunt pe deplin întemeiate.
Astfel, reclamanta sau autorul acesteia nu locuiau în imobil în calitate de chiriaș la 22.12.1989 și prin urmare nu puteau solicita restituirea în natură a acestuia (art.5 din Legea nr.112/1995), pârâții locuiau în imobil în baza unor contracte de închiriere (art.9 din Legea nr.112/1995) și au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor la expirarea termenului legal de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (art.14 din Legea nr.112/1995).
Cum dispozițiile imperative ale Legii nr.112/1995 în vigoare la data înstrăinării imobilului au fost respectate, în conformitate cu dispozițiile art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 s-a constata că actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți sunt perfect valabile, cererea reclamantei de a se constata nulitatea acestora neavând nici un fundament legal.
Problema bunei sau relei credințe a părților la momentul încheierii contractelor, practic, nici nu mai este necesar a fi pusă în discuție, câtă vreme art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 (aplicabil în speță, întrucât ne aflăm în prezența unei preluări cu titlu valabil a imobilului) impune doar condiția respectării legilor în vigoare la data încheierii actului de înstrăinare independent de existența bunei credințe.
Prin urmare, orice analiză în plus a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, prin prisma altor condiții decât cele impuse strict de textul legal aplicabil în cauză, este nu doar inutilă ci și nelegală întrucât ar presupune aducerea în discuție a unor dispoziții legale care nu au legătură cu speța (respectiv art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care se referă la imobilele preluate fără titlu valabil - ceea ce nu este cazul în speță), lucru care nu poate fi acceptat.
Chestiunea bunei credințe a părților la încheierea contractelor a format, în mod firesc, obiectul analizei instanței de apel în condițiile în care aceasta reținuse, pe baza argumentelor pe larg expuse în cuprinsul deciziei recurate, că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil, reținându-se astfel incidența art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Cum în prezentul recurs, Curtea a înlăturat susținerile instanței de apel, pentru motivele mai sus arătate, apreciind că s-a făcut o greșită aplicare și interpretare a legii din acest punct de vedere, și că altele sunt dispozițiile legale incidente în speță, (respectiv art.46 alin.4) dispoziții care nu fac referire la condiția bunei credințe a părților la momentul încheierii contractelor, este evident că toate criticile formulate de recurenți și care vizează acest aspect, rămân fără obiect și nu necesită o analiză chiar dacă multe dintre ele sunt pe deplin întemeiate.
Astfel, fără a intra într-o analiză a legalității deciziei recurate sub acest aspect, trebuie totuși precizat faptul că, cel puțin la o primă vedere, se poate observa că în încercarea de a-și motiva soluția, instanța de apel comite unele erori folosind de multe ori argumente contradictorii.
Astfel, de exemplu, deși se afirma că pârâții cumpărători erau obligați la minime diligențe de verificare a titlului statului pentru a exclude cea mai mică culpă, ulterior se arată că lipsa verificărilor ce trebuiau făcute în privința provenienței imobilului și a situației juridice a acestuia nu poate conduce automat la ideea relei credințe.
Pe de altă parte instanța de apel adaugă la lege considerând, deși legea nu face nici o distincție în acest sens, că în concepția legiuitorului în cazul Legii nr.10/2001 buna credință trebuie să existe atât în persoana transmițătorului cât și a dobânditorului cu titlu oneros.
Mai mult decât atât, susținând că exista obligația chiriașilor de a verifica titlul statului, instanța de apel le impune practic acestora o obligație pe care legea nu o prevede.
Apoi, dacă imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu, așa cum se susține în decizia recurată, instanța de apel nu precizează care mai erau efectele cererii de restituire în natură a imobilului formulată de reclamantă câtă vreme domeniul de aplicare a Legii nr.112/1995 este strict limitat la situația imobilelor preluate cu titlu valabil iar pe de altă parte, reclamanta oricum nu locuia la 22.12.1989 în imobil în calitate de chiriaș și prin urmare nu putea beneficia de restituirea în natură a imobilului ci doar de măsuri reparatorii.
În sfârșit, din cuprinsul deciziei pronunțate în apel nu rezultă nici faptul că prezumția legală a bunei credințe de care beneficiază pârâții a fost răsturnată de către reclamantă, nefăcându-se dovada că pârâții cunoșteau faptul că statul nu este proprietarul imobilului și că alte persoane pretindeau un drept de proprietate asupra acestuia.
Cum toate aceste aspecte privesc în totalitate problema bunei credințe a părților la încheierea contractelor, problemă care, așa cum s-a arătat și mai sus, nu poate face obiectul unei analize în recurs câtă vreme Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 și nu ale art.46 alin.2 din același act normativ cum în mod nelegal a reținut instanța de apel, trecând peste erorile de argumentare comise de instanța de apel în motivarea acestui aspect, Curtea urmează a reținut, ca o concluzie, că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea Decretului nr.92/1950 și că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 ele sunt perfect valabile.
În ceea ce privește critica referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, Curtea apreciază că aceasta depășește într-o oarecare măsură cadrul procesual al acțiunii de față.
Ceea ce se cere în speță este constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare, or, calitatea reclamantei de persoană îndreptățită sau nu să solicite restituirea în natură a imobilului ce a format obiectul vânzării ar putea fi discutată eventual în cadrul unei acțiuni având ca obiect retrocedarea imobilului în procedura Legii 10/2001.
Oricum ar fi, rezultă clar din prevederile Legii 112/1995 că pentru a avea calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, reclamanta trebuia să aibă calitatea de chiriaș în imobil la data de 22.12.1989 (art.5 din Legea 112/1995), condiție pe care, în mod evident, aceasta nu o îndeplinește.
Având în vedere toate aspectele mai sus arătate, Curtea urmează a reține că cele trei critici formulate de recurenți în sensul că decizia instanței de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat, aprecierea asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr.112/1995 și, problema bunei sau relei credințe a părților la încheierea contractelor sunt pe deplin întemeiate, astfel încât în cauză devin incidente dispozițiile art.304 pct.9 cod procedură civilă, impunându-se modificarea în tot a deciziei atacate.
Dincolo de aceste critici, recurenții au mai invocat și alte aspecte ce au fost analizate.
Astfel, recurentele și au solicitat în cadrul primului motiv de recurs să se constate că decizia Tribunalului Galați este nulă în condițiile în care în apel nu a fost citată iar hotărârea pronunțată îl privește pe un anume, persoană care nu a figurat niciodată ca parte în proces.
Verificând susținerile recurentelor, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, în sensul că în apel cauza a fost soluționată cu încălcarea formelor de procedură ce reglementează citarea părților în ceea ce o privește pe și că în dispozitivul hotărârii a fost trecut un anume fără ca acesta să fie parte în proces.
În mod evident soluția care s-ar fi impus ar fi fost aceea a casării în parte a deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare în apel, în ceea ce le privește pe cele două recurente, în conformitate cu dispozițiile art.304 pct.5 cod procedură civilă în ref. la art.312 alin.3 cod procedură civilă.
Cu toate acestea, Curtea a apreciat că trimiterea spre rejudecare nu este necesară în condițiile în care soluția ce urma a fi adoptată în cauză, așa cum rezultă din motivarea de mai sus, le profită celor două recurente iar o casare parțială numai în ceea ce le privește pe cele două pârâte ar duce la o tergiversare inutilă a judecării cauzei în privința acestora cu atât mai mult cu cât soluția pe fond ce ar putea fi pronunțată cu privire la acestea nu ar putea fi alta decât cea adoptată în recurs pentru toți ceilalți pârâți, situația tuturor fiind identică.
Recurenții, -, și au solicitat, la rândul lor, în cadrul unui prim motiv de recurs, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță apreciind că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului oralității și contradictorialității procesului civil în ceea ce privește soluționarea excepțiilor de fond privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților C și dar și cu încălcarea normelor imperative ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești astfel cum acesta este stabilit imperativ prin dispozițiile art.261 cod procedură civilă.
Pentru aceleași argumente arătate mai sus, în cadrul răspunsului la primul motiv de recurs formulat de pârâtele și, Curtea a apreciat că, dată fiind soluția pe fondul cauzei ce urmează a fi adoptată, nu se mai impune casarea cu trimitere spre rejudecare, încălcările principiilor și normelor legale menționate de acestea nefiind de natură să producă o asemenea vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei în apel.
Cât privește nelegalitatea deciziei atacate rezultând din omisiunea instanței de apel dea se pronunța cu privire la necesitatea efectuării unei expertize topometrice în cauză, Curtea a apreciat că nici această critică nu este fondată și nu impune necesitatea casării cu trimitere spre rejudecare, probele existente în dosar fiind suficiente pentru a forma convingerea instanței în sensul adoptării unei hotărâri pe fondul litigiului.
Pe de altă parte pârâții nu au formulat apel și, prin urmare, nu puteau solicita efectuarea unei expertize, ei renunțând și la cererea de aderare la apel.
În sfârșit, nici critica referitoare la modul în care excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ar fi fost soluționată de cele două instanțe, nu a putut fi primită.
Pârâții-recurenți au susținut, în motivarea excepției, că lipsa calității procesuale active a reclamantei derivă din lipsa calității acesteia de persoană îndreptățită să ceară restituirea în natură a imobilului și, deci, din lipsa de interes a acesteia în a promova o acțiune în constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare ce privesc un imobil cu privire la care nu are nici un drept.
S-a mai susținut că nu există identitate între imobilul descris în actul autorilor reclamantei și imobilul în litigiu, și nici între autorul reclamantei și persoana care figurează în evidențe ca fost proprietar al imobilului.
Curtea a apreciat că soluția adoptată în speță de instanța de fond cu privire la această excepție este legală, în mod corect reținându-se că, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății, respectiv constatareanulității absolutea unor contracte de vânzare-cumpărare, dincolo de elementele contradictorii și echivoce relative la identitatea bunului și altele asemenea, reclamanta și-a dovedit calitatea și interesul specifice unei acțiuni în nulitate absolută, dreptul la promovarea unei asemenea acțiuni aparținând oricărei persoane interesate.
Cât privește încălcarea dispozițiilor art.255 alin.1 cod procedură civilă rezultând din aceea că în apel a fost pronunțată o sentință și nu o decizie cum era firesc, Curtea a apreciat că nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare fiind evident că s-a produs o eroare materială, părțile din proces nesuferind vreo vătămare care să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, respectiv a hotărârii.
Acestă decizie a fost atacată cu contestație în anulare de către reclamanta, înregistrată la nr- pe rolul Curții de APEL GALAȚI întemeiată pe dispoz. art. 318 teza 2 Cod de procedură civilă în sensul că urmare admiterii contestației în anulare s-au admis și recursurile unor pârâți care nu au formulat recurs ( și ) instanța a depășit normele de competență materială atunci când a reanalizat buna credință a pârâților și totodată a încălcat normele de incompatibilitate deoarece același complet a soluționat și contestația în anulare și recursul în rejudecare.
Prin decizia civilă nr.627/20.11.2007 Curtea de APEL GALAȚIa respins excepția privind tardivitatea și inadmisibilitatea contestației ca nefondate, a admis contestația în anulare și în consecință a anulat decizia civilă nr.266/R/2007, fixând termen pentru rejudecarea recursului prin prisma considerentelor dec. nr.98/R/2007 a Curții de APEL GALAȚI.
La pronunțarea acestei soluții s-au avut in vedere următoarele:
Excepția tardivitățiis-a fundamentat pe o eroare în ceea ce privește data menționată pe plicul în care s-a transmis instanței și celorlalte părți cererea de extindere a cadrului procesual. Astfel, data pe ștampila poștei e 16.07.2007 și nu 26.07.2007 cum au menționat intimații. De altfel viza de primire a actelor pusă de Președintele Curții de Apel cuprinde mențiunea: 18.07.2007, ceea ce nu lasă loc de dubii. Plicul a fost trimis în 16.07.2007 și înregistrat pe 18.07.2007.
Cum 2.07.2007 (și nu 4.07.2007) e data de pe plicul inițial dată la care cu certitudine contestatoarea, a luat cunoștință de decizia civilă nr.266/R/2007 și cum 16.07.2007 respectă termenul procedural de 15 zile prevăzut de art.319 pr.civilă s-a constatat că excepția tardivității este neîntemeiată.
Excepția inadmisibilitățiicontestației în anulare s-a respins deoarece atâta vreme cât prin decizia civilă nr.266/R/2007 s-a produs o vătămare a drepturilor sale are interes în a promova această cale extraordinară indiferent de calitatea pe care a avut-o în cealaltă acțiune: recurentă sau intimată.
Pe fond contestația în anulare a fost apreciată ca întememeiatăprin prisma următoarelor considerente:
Instanța de recurs prin decizia civilă nr.589/2006 a apreciat căpreluarea imobilului a fost fără titlu,fără a dezvolta prea mult această idee ci doar precizând că îmbrățișează întrutotul argumentele instanței de apel. Ori instanța de apel menționase că Decretul 92/1950 contravenea Constituției de la 1948 și tratatelor internaționale la care România era parte și că 246/1959 nu a fost publicat în Monitorul Oficial.
S-a constatat cu ușurință că punctele de vedere ale celor două instanțe (ce a soluționat decizia civilă nr.589/2006 și decizia civilă nr.266/2007), sunt diferite.
Ca urmare a constatării că preluarea în cauză e cu titlu valabil s-a ajuns pe teritoriul art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 și implicit s-a analizat dacă s-au respectat disp.art.1,5 din Legea nr.112/1995 la data încheierii contractelor în discuție.
Ori prima instanță de recurs reținând preluarea fără titlu a imobilului și-a cantonat analiza pe art.46 alin.2 din Legea 10/2001.
Apoi în decizia civilă nr.266/2007 a Curții de APEL GALAȚI deși se subliniază că nu mai are importanță chestiunea "bunei-credințe" față de concluzia că în speță e aplicabil art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 totuși instanța ține să-și exprime nemulțumirile față de cele reținute de instanța de recurs (prin decizia civilă nr.589/2006) vis-a-vis de această problemă.
Compararea celor două hotărâri: decizia civilă nr.589/2006 dată-n recurs și decizia civilă nr.266/2007 dată ca urmare a promovării unei contestații în anulare împotriva primeia relevă faptul căprin contestația în anulare s-a ajuns a se da curs unui punct de vedere diferit asupra problemei de drept în discuție de cel al instanței de recurs contrar scopului acestei căi extraordinare de atac.
CEDO în speță Taub contra României a sancționat deja această modalitate de abordare a unei contestații în anulare precizând clar că "instanțele superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză. nu trebuie să devină un apel d eghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase".
Cum prin decizia civilă nr.266/2007 s-a încălcat acest principiu de drept procedural s-a admis prezenta contestație în anulare formulată de reclamantă, s-a anulat decizia civilă nr.266/2007 pentru a se reanaliza decizia civilă nr.433/2005 a Tribunalului Galați numai prin prisma considerentelor deciziei civile nr.98/2007 și anume a motivelor de recurs reținute ca nefiind analizate de instanța de recurs prin decizia civilă nr.589/2006.
Reluând judecata recursului in limitele stabilite urmare a admiterii contestației in anulare Curtea constată caracterul nefondat al respectivelor critici de nelegalitate.
Astfel recurenții au invocat lipsa calității procesuale a reclamantei motivat de faptul că potrivit art.5 din Legea nr.112/1995 nici reclamanta și nici autorii săi nu locuiau în calitate de chiriași în imobil și nu putea solicita restituirea în natură prin cererea formulată fiind aplicabile dispoz. art.12 din aceeași lege referitoare la dreptul la despăgubiri.
Recurenții pârâți au mai invocat lipsa calității reclamantei și pentru că imobilul, cel puțin la nivelul anului 1937 fie nu a aparținut niciodată autorilor reclamantei fie nu mai aparținea și chiar în cazul unei acțiuni. In nulitate absolută reclamanta în calitate de moștenitoare a lui Cecil nu justifică nici un interes și deci nu are calitate procesuală.
Calitatea procesuală a reclamantei trebuie analizată în raport de obiectul acțiunii deduse judecății.
Or, acțiunea de față are ca obiect constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare cumpărare, întemeiată pe dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001.
Acest text de lege se referă la actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența acestei legi.
Judecătoria Constanța, a soluționat în mod legal această excepție, reținând că în acțiunile în constatarea nulității absolute act, dreptul la acțiune aparține oricărei persoane care justifică un interes, și este irelevantă orice discuție privind identitatea imobilului, lista anexă a Decretului, calitatea de chiriaș, etc.
Curtea apreciază că reclamanta și-a justificat interesul cu actele depuse, din care reiese că este moștenitoarea defunctului său soț Cecil și că acesta a sesizat Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995 cu o cerere înregistrată sub nr.21424/24.07.1996 de restituire în natură a imobilului în litigiu, imobil care, intră sub incidența Legii nr.10/2001.
Curtea mai constată că dispoziția primei instanțe privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei a rămas definitivă, deoarece pârâții au renunțat la cererile de aderare la apelul reclamantei; cereri care vizau tocmai această chestiune.
Așadar, pârâții nu mai puteau direct în recurs să invoce lipsa calității procesuale active a reclamantei, deoarece nu reprezintă o nulitate absolută pentru a putea fi invocată în orice fază procesuală.
Rezultă așadar că această critică, considerată de instanță în cadrul contestației în anulare că nu a făcut obiect de analiză în recurs are caracter nefondat.
Celelalte motive de nelegalitate invocate au fost cercetate cu ocazia judecății anterioare a recursului, dezlegarea dată de instanță intrând în puterea lucrului judecat și ne mai putând face obiect de examinare
In egală măsură și pentru același considerent - al dobândirii atributului puterii de lucru judecat - se va păstra soluția dată de instanța de recurs.
Așadar, judecând în cadrul fixat prin admiterea contestației în anulare, instanța a constatat că motivul de recurs rămas neexaminat nu poate atrage nelegalitatea deciziei și în consecință, soluția dată în recurs fost menținută în limitele stabilite prin prima judecată a recursului prin decizia civilă nr.589/27.06.2006.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursuriledeclarate de pârâții, împotriva deciziei civile nr.443/2003 a Tribunalului Galați și în consecință:
Casează în parte decizia civilă nr.443/2005 a Tribunalului Galați și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului numai în ceea ce privește pe intimații: și.
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții:, - și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.10.2008.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Ioan Apostu
- - Dr.- -
Grefier,
- -
Red.AI/13.11.2008
Dact.MH/14.11.2008-2 ex.
Președinte:Anica IoanJudecători:Anica Ioan, Luminita Solea, Ioan Apostu
