Anulare act. Decizia 70/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(1696/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 70

Ședința publică de la 21.01.2010.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ilie Mari -

JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac

JUDECĂTOR 3: Ionelia

GREFIER -

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea cererii de revizuire a sentinței civile nr. 685 din 04.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B, în dosarul nr-, a deciziei civile nr. 1415 din 07.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, precum și a deciziei civile nr. 1143 din 02.07.2009, pronunțată de Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, formulată de revizuientul, în contradictoriu cu intimații, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă revizuientul - personal și asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/1.10.2009, eliberată de Baroul București (fila 34 dosar), lipsind intimații, și Primăria Municipiului B prin Primarul General.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea, în raport de precizările formulate ulterior sesizării instanței cu cerere de revizuire de către revizuientul și aflate la filele 55-56, pune în vedere acestuia să menționeze împotriva cărei hotărâri judecătorești a înțeles să exercite prezenta cale de atac.

Avocatul revizuientului precizează că partea pe care o reprezintă înțelege să exercite prezenta calea de atac împotriva celor trei hotărâri judecătorești pronunțate în cauză, respectiv solicită revizuirea sentinței civile nr. 685 din 04.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B, a deciziei civile nr. 1415 din 07.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, cât și a deciziei civile nr. 1143 din 02.07.2009, pronunțată de Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Curtea, față de această precizare, apreciază că se impune pune în discuție cu prioritate competența materială în soluționarea cererii de revizuire, câta vreme calea de atac fost exercitată împotriva unor hotărâri judecătorești distincte, pronunțate în căi diferite de atac, de c[tre instanțe diferite, având în vedere că această competență este imperativ stabilită de dispozițiile art. 323 din Codul d e procedură civilă.

Avocatul revizuientului arată că înțelege să lase la aprecierea instanței soluționarea acestei excepții, precizând încă o dată că își menține solicitarea cu privire la revizuirea celor trei hotărâri judecătorești.

Curtea, după deliberare, având în vedere faptul că revizuientul își menține cererea de revizuire în integralitatea ei, prin raportare la dispozițiile art. 323 din Codul d e procedură civilă, invocă necompetența materială a Curții de APEL BUCUREȘTI în ceea ce privește soluționarea cererii de revizuire îndreptată atât împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, cât și a celei pronunțate de instanța de apel.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 326 din Codul d procedură civilă, pune în discuție admisibilitatea cererii de revizuire îndreptată împotriva deciziei civile nr.1143 din 02.07.2009, pronunțată de Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Avocatul revizuientului consideră că cererea de revizuire este admisibilă, iar înscrisul nou pe care înțelege să îl invoce este notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Actul de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al revizuientului a fost încheiat cu bună credință de ambele părți contractante. În momentul cumpărării apartamentului nu exista nici o notificare în baza Legii nr. 112/1995, de revendicare în natură a imobilului și, de asemenea, nu exista proces pe rolul instanțelor de judecată. Pe de altă parte, instituțiile abilitate nu furnizau date cu privire la imobilele revendicate.

Consideră că partea pe care o reprezintă are interes în cauză, ce derivă din intenția acestuia de a deveni proprietarul apartamentului.

Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 53 din 21.01.2010, pe care o depune la dosar.

CURTEA,

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19.08.2002, sub nr.11763/2002, pe rolul Judecătoriei sectorului 6 B, reclamanții și, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâții și Primăria Municipiului B au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, privind imobilul situat în B,-, - se, H,. 3,. 115, sector 6 și să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie acest imobil.

La termenele de judecată din 22.10.2002, 29.10.2002 și 12.11.2002, reclamanții, prin mandatar, și-au precizat cererea, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.470/1996 încheiat între Primăria Municipiului B și pârâta și revendicarea imobilului ce a făcut obiectul acestei convenții, invocând că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără un titlu valabil, iar întreg imobilul, deși decizia administrativă nr.2028 din 1984, avea ca obiect numai cota de din apartamentul menționat.

În drept, cerere a fost întemeiată inițial pe dispozițiile art.480, art.481, art.803, art.822, art.823, art.948 pct. 4 cod civil și orice prevederi legale aplicabile în materie, iar ulterior și pe dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

La data de 22.10.2002, reclamanții au formulat cerere precizatoare a acțiunii, în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâte în temeiul Legii nr.112/1995 și în contradictoriu cu pârâta SC SA, care a participat la încheierea contractului, iar motivele de nulitate absolută a actului de înstrăinare sunt frauda la lege, cauza ilicită și lipsa capacității de a contractat vânzătorului, contractul fiind încheiat cu încălcarea drepturilor adevăraților proprietari și cu nerespectarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr.12/1995 și Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, aprobate prin nr.HG20/1996.

În drept au menținut dispozițiile legale care au fost invocate.

La data de 29.10.2002, reclamanții au formulat o nouă cerere precizatoare prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.470/1996, încheiat între Primăria Municipiului B, prin mandatar SC SA, în calitate de vânzător și, în calitate de cumpărător, pentru cauză ilicită, și obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.115, situat în B,-, - scara H, etaj 3, sector 6.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu motivarea că în anul 1987 i-a fost repartizat imobilul în litigiu, pe care ulterior l-a cumpărat, ca urmare a demolării unui alt imobil proprietatea sa și că a cumpărat această locuință deținută până atunci în calitate de chiriaș, în anul 1996, dată la care s-a constatat îndeplinea cerințelor prevăzute de Legea nr.112/1995.

Pârâta a precizat că apartamentul cumpărat în aceste condiții, a intrat în proprietatea statului cu titlu, conform Decretului nr.232/1974, în conformitate cu prevederile art.644-645 Cod civil, legea fiind un mod de dobândire a proprietății. Aplicarea decretului a avut ca efect, pe de o parte, stingerea dreptului de proprietate a fostului proprietar asupra apartamentului, iar pe de altă parte, constituirea dreptului de proprietate a statului.

Pârâta a precizat că a încheiat contract de vânzare cumpărare cu statul când dreptul de proprietate al statului nu era contestat și nu se afla pe rolul instanței nici un litigiu cu privire la acest apartament, fiind cumpărătoare de bună credință, iar la momentul încheierii actului și vânzătorul fiind de bună credință.

S-a arătat că acțiunea reclamanților este inadmisibilă față de prevederile Legii nr.10/2001, lege specială care derogă de la dispozițiile Codului civil, care a consacrat și legiferat principiul ocrotirii bunei credințe și nu mai permite anularea contractului decât în situații de excepție și nici revendicarea apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.10/1995.

În drept s-au invocat dispozițiile art.115-118 Cod civil.

Prin sentința civilă nr.12706/19.11.2002, instanța a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sector 6 B și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.108/2003 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civila s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bucureștis -a dispus înaintarea dosarului la Curtea de APEL BUCUREȘTI, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

In urma soluționării conflictului negativ de competență, prin sentința civilă nr.4/18.03.2003 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 B sub nr.5119/2003 la 16.05.2003.

Prin sentința civilă nr.7904/27.10.2003, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.313A/17.0 1.2006, instanța a admis apelul declarat de apelanții reclamanți și, împotriva sentinței civile nr.7904/2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B, a desființataceasta hotarâre și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia civilă nr.1958/31.10.2006, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta împotriva deciziei nr.313/A/14.02.2006 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu reclamanții și și cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 B, la 30.05.2007 sub același număr.

Prin sentința civilă nr.683/04.02.2008, Judecătoria Sectorului 6 Baa dmis, în parte, cererea formulată de reclamanți; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.470/1996, ca neîntemeiat; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului B pe capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, formulat în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, formulat în contradictoriu cu pârâta și a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în-, -. A,. 3,. 115, sector 6.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul nr.11094/24.04.1973 pentru construirea de locuințe proprietate personală reclamanții și au devenit proprietarii imobilului, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, fără plată, în temeiul art.2 alin.2 și art.4 din Decretul nr.223/1974, începând cu data de 13.08.1984 (o cotă de din dreptul de proprietate), respectiv 2.07.1984 (cealaltă cotă de din dreptul de proprietate).

În anul 1996, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.470/1996, pârâta a cumpărat de la Primăria Municipiului B, prin mandatarul său SC SA, apartamentul în litigiu, în baza Legii nr.112/1995, fiind întocmit procesul-verbal de predare-primire la 22.01.2007. Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâta ocupase imobilul în calitate de chiriaș în baza contractului de închiriere nr.903/30.01.1995, respectiv nr.1797/21.08.1996.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 470/1996, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.470/1996, încheiat de către pârâtă cu statul este un act valabil încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii lui și cu bună credință din partea pârâtei și că la momentul la care a contractat, din verificările efectuate de SC SA, conform adresei emise de Primăria Municipiului B, nr. 24325/2003, nu exista pe rolul instanțelor acțiune introdusă de reclamanți pentru revendicarea imobilului, informații care i-au fost aduse la cunoștință pârâtei și care conduc la concluzia că aceasta a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin probele administrate în cauză, reclamanții nu au răsturnat prezumția că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâta nu a fost de bună-credință,

În analiza valabilității titlului statului, instanța a mai reținut și că decretul menționat este în totală contradicție, atât cu normele interne, în principal cu Constituția României republicată din anul 1991, cu art.481 Cod civil, cât și cu reglementările internaționale, încălcându-se, în special, dispozițiile art.17 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și că statul nu poate exhiba un titlu valabil de preluare, Decretul nr.223/1974 fiind contrar legii fundamentale în vigoare la data respectivă, astfel încât, preluarea bazată pe acest decret are același caracter. Mai mult, la data de 26.07.1996, a fost înregistrată sub nr.387 (fila 47 dosarul nr.5119/2003) cererea formulată de reclamanți, adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995, prin care se solicita restituirea imobilului în întregime în natură, contestându-se titlul prin care Statul a preluat imobilul.

În ceea ce privește cererea având că obiect revendicarea, s-a reținut că aceasta este admisibilitata, neurmarea sau neepuizarea procedurii administrative neconducând implicit la inadmisibilitatea căii judiciare, Legea nr.10/2001 neprevăzând nici o interdicție în acest sens.

Procedând la compararea de titluri, instanța a avut în vedere soluția cea mai rezonabilă, conform căreia are câștig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil, aceasta fiind o aplicație a principiului "nemo plus juri ad alium transferre potest, quam ipse habet",apreciind că mult mai bine caracterizat este titlul reclamanților prin încheierea unui act juridic cu respectarea condițiilor cerute de lege, cu adevăratul proprietar, spre deosebire de pârâtă, care, chiar dacă au fost de bună credință, au cumpărat de la un "non dominus", iar condițiile în care preluarea imobilului s-a făcut de către stat fără titlu valabil, din considerentele mai sus expuse. Faptul că aceștia nu și-au achitat integral creditul către CEC este lipsit de relevanță.

Cum în procedura de față are importanță dreptul autorului și nu titlul părților, instanța de fond a apreciat că nu interesează buna-credință a cumpărătorilor, ci modul în care s-a putut transmite efectiv dreptul de proprietate în condițiile în care statul vânzător nu era proprietar sau al cărui drept de proprietate este foarte controversat, spre deosebire de primul autor cu privire la care nu există discuții.

Aplicând principiul "qui prior tempore, potior jure", instanța de fond a constatat că are prioritate titlul reclamanților, acesta având dată mai veche.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și și pârâta, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă, la data de 04.04.2008, sub nr-.

Prin decizia civilă nr.1415 A fin 07.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins, apelul declarat de apelanta - pârâtă și continuat de moștenitorul -; s-a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți și; a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis și capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.470/1996 și a constatat nulitatea absolută a acestui contract încheiat între Primăria Municipiului B prin SC "" SA în calitate de vânzător și în calitate de cumpărător și au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii apelate.

Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că din probatoriul administrat rezulta fară dubiu că pârâta nu numai că putea afla, cu minime diligențe că titlul de proprietate al statului este contestat de la fostul proprietar, însă chiar avea cunoștință.

Din declarațiile martorilor și rezultă că în luna iulie 1996 reclamanta a fost în țară și și-a manifestat expres dorința de a-și recupera apartamentul, chiar a mers fie personal, fie prin mandatar la apartamentul în litigiu și a informat persoana care ocupa apartamentul asupra acestei intenții (filele 87-89 dosar fond).

Susținerile martorilor se coroborează cu mențiunile din adresa nr.24325/20.06.2003 emisă de (fila 47, ds.nr.11763/2002) în care se face mențiunea că reclamanții au solicitat restituirea în natură prin cererea formulată în baza Legii nr.112/1995 și înregistrată sub nr. 387 la data de 26.07.1996.

Cererea privind cumpărarea acestui apartament a fost formulată la data de 12.08.1996 (fila 21 ds.11763/2002).

De asemenea, s-a reținut că nu sunt probe din care să rezulte că anterior vânzării au fost făcute verificări minime, astfel cum rezultă din actele comunicate de către vânzător - SC SA (filele 23 și urm. Ds.5119/2003).

Relațiile au fost solicitate de către pârâtă de abia în anul 2003, când litigiul era deja pe rol, astfel cum rezultă din adresa nr.24325/19.06.2003 emisă de (fila 27, ds.11763/2002).

Rezultă așadar că, la data formulării de către pârâtă a cererii pentru cumpărarea apartamentului, era formulată o cerere de restituire în natură.

Ori, potrivit art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 " titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".

Rezultă că vânzarea apartamentului către pârâtă a fost făcută cu nerespectarea unor dispoziții legale imperative și că nu se poate lua în discuție buna-credință, atâta timp cât s-a făcut dovada că, pe de o parte, reclamanta a fost informată de intenția foștilor proprietari de a-și redobândi bunul, iar pe de altă parte, contractul a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legale imperative prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995.

Cu referire la restituirea prin echivalent, Curtea a reținut că este dreptul reclamanților de a opta pentru o formă sau alta de restituire, regula fiind dată de restituirea în natură, atât din principiile dreptului comun privind îndeplinirea obligațiilor, cât și din dispozițiile legilor speciale privind restituirea, respectiv legea nr.112/1995 (art.9 alin.1) cât și Legea nr.10/2001.

De asemenea, Curtea a constatat că restituirea în natură este posibilă, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și că este lipsit de relevanta juridica faptul că a fost sau nu achitat integral prețul vânzării, cu atât mai mult cu cât altul a fost motivul trecerii bunului în proprietatea statului.

Împotriva deciziei civile nr.1415 A din 07.11.2008 au formulat recurs pârâții - și Primăria Municipiului

Prin decizia civilă nr.1143/02.07.2009, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondate ambele recursuri declarate de recurentul-pârât - și de către recurenta-pârâtă Primăria Municipiului B, împotriva deciziei civile nr.1415 A din 7.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.

Pentru a pronunța această decizie, curtea a reținut în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, întrucât potrivit dispozițiilor art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, în vigoare la data înstrăinării imobilului în litigiu în baza Legii nr.112/1995, titlul statului era valabil numai dacă preluarea bunului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, atât interne - legile organice și dispozițiile constituționale care protejau și garantau dreptul de proprietate, cât și cele internaționale -, având în vedere că preluarea bunului s-a făcut în baza Decretului nr.223/1974.

S-a apreciat că instanța a pronunțat o soluție temeinică și legală și judicios a respins apărările invocate de către pârâta sub aspectul reținerii în beneficiul acesteia a bunei credințe la data cumpărării, cu consecința salvării actului de la nulitatea absolută, din probatoriul administrat, rezultând fără dubiu că pârâta nu numai că putea afla, cu minime diligențe că titlul de proprietate al statului este contestat de la fostul proprietar, însă chiar avea cunoștință.

Așadar, pârâta era ținută de aceste dispoziții legale imperative să nu procedeze la achiziționarea apartamentului decât după ce se finaliza procedura de restituire demarată de către foștii proprietari. Rezultă că vânzarea apartamentului către pârâtă a fost făcută cu nerespectarea unor dispoziții legale imperative.

Așadar, nu se poate lua în discuție buna-credință, atâta timp cât s-a făcut dovada că, pe de o parte, reclamanta a fost informată de intenția foștilor proprietari de a-și redobândi bunul, iar pe de altă parte, contractul a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legale imperative prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995.

De asemenea, Curtea a constatat că restituirea în natură este posibilă, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și că întreaga jurisprudență a Curții în această materie, optează în principal pentru restituirea în natură a bunurilor, ca fiind cea mai echitabilă reparație atât materială, cât și morală.

Curtea nu a putut reține nici criticile privind neanalizarea de către instanță a ansamblului probatoriu administrat de această apelantă, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, instanțele au avut în vedere probatoriul pe care l-a apreciat ca fiind util și pertinent în dezlegarea pricinii, potrivit dispozițiilor art.129 alin.5 coroborat cu art.167 alin.1 Cod procedură civilă.

De asemenea, Curtea nu a putut reține nici criticile potrivit cu care pârâtei i-au fost lezate drepturile, fiindu-i încălcat mai ales dreptul la un proces echitabil, întrucât aceasta nu a arătat în concret în ce constau aceste încălcări, obligația revenindu-i potrivit dispozițiilor art.129 alin.1 Cod procedură civilă coroborat cu art.1169 Cod civil.

Totodată, Curtea a procedat la o verificare de principiu și nu a constatat o astfel de încălcare, pârâtei fiindu-i respectate toate drepturile civile și procesuale, aceasta beneficiind pe tot parcursul judecății și de apărare calificată, având apărător din oficiu.

De asemenea, nefondate au fost apreciate și criticile privind nelegalitatea hotărârii ca efect al neachitării prețului integral al apartamentului în litigiu anterior preluării reținându-se că în materia vânzării, proprietatea se transferă de îndată ce părțile s-au învoit, chiar dacă nu s-a achitat integral prețul, potrivit art.1295 Cod civil.

La data de 20.07.2009 a formulat cerere de revizuire a acestei ultime decizii civile, arătând că:

1. În raport cu dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă instanțele de fond cât și de recurs au interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

2. Instanțele nu s-au pronunțat asupra excepției lipsei de calitate de proprietari a reclamanților. au recunoscut la interogatoriu că nu au achitat decât câteva rate din prețul apartamentului revendicat la. și nu au atacat în instanță în termenul legal Decretul nr.223/1974 de preluare a apartamentului de către Statul Român iar după apariția Legii nr.112/1995 nu au achitat diferența de bani datorată CEC, ci au optat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în mod expres "numai pentru acordarea de despăgubiri bănești" corespunzătoare cotei părți din apartament pe care o achitaseră până la data preluării apartamentului de către stat, nu au formulat notificare prin care să se solicite să nu se înstrăineze apartamentul.

3. Actul de vânzare-cumpărare care constituie titlu de proprietate al revizuientului a fost încheiat cu bună - credință de ambele părți. În momentul cumpărării apartamentului nu exista nicio notificare în baza Legii nr.112/1995 de revendicare în natură a apartamentului, niciun proces aflat pe rolul instanțelor de judecată și nicio sentință judecătorească definitivă și irevocabilă de retrocedare a apartamentului.

Intimații au revendicat apartamentul în instanță, în baza prevederilor Legii nr.10/2001 la data de 19.08.2002, ceea ce înseamnă că dispozițiile art.480 Cod Civil nu mai puteau fi aplicate după apariția acestei legi. Mai mult, intimații au cerut aplicarea Legii nr.10/2001, formulând notificare numai în conformitate cu prevederile acestei legi speciale.

La data revendicării, apartamentul nu se mai afla în posesia statului ci a revizuientului ca posesor de bună - credință. Prin anularea contractului de vânzare-cumpărare i-a fost încălcat dreptul de proprietate.

În Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul "Raicu contra României", Curtea a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în baza Legii nr.112/1995 și a stipulat că "deposedarea achizitorilor de bună credință reprezintă de asemenea o încălcare a dreptului de proprietate".

Consideră că, prin anularea contractului de vânzare - cumpărare i se face o mare nedreptate, prin nerespectarea legilor țării, inclusiv ale Legii nr.1/2009,deciziilor Curții Constituționale și însăși ale prevederilor Constituției României cu privire la proprietate. Totodată, instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra tuturor actele depuse la dosar.

La data de 22.10.2009, la dosar revizuientul a depus precizare a cererii inițiale, prin care a dezvoltat în esența aceleași critici împotriva deciziei sus menționate.

La data de 29.10.2009-filele 60-64 dosar revizuire, revizuentul -, a precizat că înțelege sa formuleze cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1143/02.07.2009, pronunțata de Curtea de Apel București Secția III a Civilă, decizia civilă nr. 1415/07.11.2008 pronunțata de Tribunalul București Secția a IV a Civilă și sentința civila nr. 683/04.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sector 6 B, indicând totodată ca motive la cererii de revizuire prevederile art. 322 pct. 5 și 6 din Codul d procedură civilă.

În motivarea cererii a arătat în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din Codul d procedură civilă, că în cauza exista 2 înscrisuri noi, doveditoare ale bunei sale credințe, pe care n-a avut posibilitatea de a le folosi, din motive independente de voința sa, și prin care se probează că cele trei instanțe,au fost induse în eroare de către reclamanți.

Arată în acest sens revizuientul că cererea nr. 387/1996, depusă de reclamant, a vizat doar din apartament, și că reclamanții au făcut precizări la aceasta cerere, prin care au solicitat restituirea în natura a întregului imobil la 29. 10 și 12.11.2002 și că prin urmare, aceasta cerere dovedește buna credința autoarei sale.

A mai arătat revizuientul că cel de-al doilea înscris pe care înțelege sa îl folosească este registrul de intrări ieșiri a corespondentei din ziua de 26.07.1996, susținând că în realitate cererea reclamanților a fost inserata forțat, între alte doua corespondente, intrate în aceeași zi.

În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiata pe prevederile art. 322 pct. 6 din Codul d procedură civilă, revizuientul a susținut că statul Primăria ca persoana juridica din cadrul administrației locale de stat nu au fost apărate în aceasta cauză.

Se arata că instanțele care au soluționat cererea reclamanților nu au verificat daca la data dobândirii apartamentului, cota parte din terenul aferent construcției era dat în folosința pe durata existentei construcției, astfel că au fost încălcate prevederile legii nr. 213/1998.

De asemenea s-a susținut că instanțele nu au protejat interesele proprietății publice, în sensul că statul deși a plătit sumă importantă din prețul apartamentului nu făcut nimic în apărarea intereselor sale, deși avea la dispoziție instituția rezilierii contractului, astfel că fost apărat cu viclenie.

Prin întâmpinarea formulata la data de 01.10.2009, intimații au solicitat respingerea cererii de revizuire, susținând că expunerea de motive formulata de revizuient nu relevă nici una dintre ipotezele prevăzute de legea procesuala care sa conducă la analiza pe fond susținerilor acestuia.

Examinând motivele de revizuire, față de decizia atacată și probele administrate în cauză, Curtea constată următoarele:

În ceea ce privește cererea de revizuire având ca obiect deciziei civile nr. 1143/02.07.2009, pronunțata de Curtea de Apel București Secția III a Civilă.

Potrivit prevederilor art. 326 din Codul d procedură civilă,ezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Având în vedere că atât prin cererea introductivă cât și prin cererea precizatoare depusă la data de 22.10.2009, revizuientul invocat pe lângă motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 5 și 6 din Codul d procedură civilă,menționate expres în cererea precizatoare formulata la data de 29.10.2009, și alte critici care prin care reluat practic motivele de recurs, formulate de această parte, o primă precizare, ce se impune a fi făcută în cauză, va viza aceste critici.

Curtea are în vedere în acest sens, faptul că, de principiu, căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.

În cadrul căilor de atac de reformare, cum este și recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătorești, de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept substanțial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunțarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluția dată nemaiputând fi pusă în discuție.

În schimb, prin căile de atac de retractare, cum este și revizuirea, se pot invoca doar acele împrejurări, limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate, astfel încât instanța nu mai controlează propria hotărâre care a fost atacată. Hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanță la data pronunțării.

În cadrul revizuirii nu se mai pune deci problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăți, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecății finalizate cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Raportând considerațiile anterioare privind fizionomia specifică acestei căi extraordinare de atac, rezultă că prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate obține decât exclusiv îndreptarea hotărârilor judecătorești în legătură cu săvârșirea unor erori de fapt, stabilite în aceste hotărâri, această cale de atac extraordinară neputând fi folosită de partea interesată pentru formula un recurs la recurs.

Din această perspectivă, rezultă că nu pot fi valorificate pe calea revizuirii, criticile formulate de către revizuient prin cererea introductivă și prin cererea precizatoare depusă la data de 22.10.2009 și care reprezintă practic critici formulate împotriva a însăși modului de soluționare recursului promovat de revizuient- relative la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale apreciate ca fiind incidente în cauza, aplicarea jurisprudenței Curtea Europeană Drepturilor Omului, în cauza, aprecierea relevantei și temeiniciei apărărilor formulate de revizuient în cauza, în ceea ce privește calitatea procesuala activa reclamanților.

Pe de altă parte, curtea retine că potrivit dispozițiilor art.322 alin.1 teza din Codul d procedură civilă, sunt susceptibile de revizuire hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.

Interpretarea teleologică a dispoziției legale citate conduce la concluzia că legiuitorul a urmărit ca, pentru ipoteza în care sunt reglementate mai multe grade de jurisdicție, să determine hotărârea judecătorească ce poate forma obiectul revizuirii, elementul comun al enumerării legale fiind acela că se are în vedere hotărârea prin care s-a rezolvat fondul, adică aceea prin care a fost examinat raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză.

Rezultă că, principala condiție de admisibilitate a unei cereri de revizuire este aceea ca cererea de revizuire să fie formulată împotriva unei hotărâri judecătorești susceptibile de revizuire și că, numai după îndeplinirea acestei condiții vor putea fi examinate motivele de revizuire, în sensul încadrării lor în cazurile expres și limitativ prevăzute de art.322 pct.1-9 Cod proc. civ.

Această condiție trebuie să fie îndeplinită atât în cazul hotărârilor date în prima instanța și în apel cât și în privința celor pronunțate în recurs, textul de lege anterior citat, impunând în mod expres aceasta cerință.

Din verificarea cuprinsului cererii cu care a fost sesizată, curtea retine că în cauză, obiect al căii de atac extraordinare revizuirii, ce face obiect al prezentei analize, îl constituie decizia civilă nr. 1143/02.07.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția III a Civilă în dosarul nr-, așadar decizie pronunțată în calea de atac recursului, prin urmare, în raport de prevederile art. 326 alin. 3 din Codul d procedură civilă, curtea va analiza cu prioritate îndeplinirea în cauză acestei condiții de admisibilitate.

Curtea reține în acest sens că, în căile de atac, evocarea fondului presupune pronunțarea asupra raporturilor juridice deduse judecații, așadar fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care fusese reținuta în fazele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră anterior stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând a se da altă dezlegare raportului juridic dedus judecații, decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

O astfel de situație, presupune prin ipoteză pronunțarea unei soluții de admitere a recursului, de casare sau modificare deciziei instanței de apel și de admitere apelului. Prin urmare, hotărârile prin care se respinge calea de atac a recursului, păstrându-se situația de fapt, nu sunt susceptibile de revizuire.

În speță, prin decizia a cărei revizuire se solicită, au fost respinse ca nefondate atât recursul declarat de recurentul pârât -revizuient din prezenta cauză cât și recursul declarat de recurenta pârâta Primăria Municipiului

Din verificarea considerentelor acestei hotărâri rezultă că instanța de recurs procedat la analiza criticilor pe care le-a apreciat ca fiind motive de recurs, invocate de revizuienți, inserarea în cuprinsul deciziei unor referiri la probatoriul administrat și evaluat în cauză, constituind, așa cum se poate observa cu ușurința, preluare întocmai statuarilor instanței de apel, fără fi formulate aprecieri proprii ale instanței de recurs în ceea ce privește probele administrate și aplicarea prevederilor legale aplicabile, de altminteri în recurs nefiind administrate nici probe cu înscrisuri noi care să vizeze reaua credința revizuientului.

Întrucât, în raport de aceste constatări rezultă că prin decizia a cărei revizuire se solicită nu a fost evocat fondul, instanța de control respingând calea de atac recursului, fără schimba starea de fapt în urma reanalizării probelor, reținând corecta aplicare în cauza dispozițiilor legale pe care le-a apreciat că fiind incidente în cauza, la situația de fapt stabilita în faza procesuala a apelului, cererea de revizuire apare ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, deși se invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 din Codul d procedură civilă, curtea observa că în cauză, revizuientul este persoana fizica majoră, cu deplină capacitate de exercițiu, iar lipsa de apărare invocată de acesta nu vizează persoana sa, ci pe cea a recurentei Primăria Mun. respectiv a statului român-persoană care nu a avut calitatea de parte în procesul soluționat prin acțiunea în revendicare.

Curtea retine însă că acest motiv de revizuire reprezintă normă de protecție instituită exclusiv în favoarea persoanelor calificate de aceasta dispoziție legală -statul, persoanele juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă- prevederile art. 322 pct. 6 din Codul d procedură civilă, fiind dispoziții de excepție și prin urmare de strictă interpretare și aplicare -așadar, pentru a fi admisibil acest motiv de revizuire este necesar ca cel care invocă lipsa de apărare sau apărarea sa cu viclenie să aibă atare calitate, or, revizuientul nu face parte din categoria acelor subiecte de drept îndreptățite să invoce aceste dispoziții legale, acesta neavând un interes personal în formularea unei cereri cu acest obiect.

Față de aceste considerente, Curtea urmează să respingă atât cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 1143/02.07.2009, pronunțata de Curtea de Apel București Secția III a Civilă cât și cererea subsidiară acesteia, prin care s-a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 274 din Codul d procedură civilă, soluția respingerii cererii de revizuire, având drept consecință, căderea revizuientului în pretenții iar nu intimaților.

II. În ceea ce privește cererea de revizuire deciziei civile nr. 1415/07.11.2008 pronunțata de Tribunalul București Secția a IV a Civilă și sentința civila nr. 683/04.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sector 6 B, curtea urmează analiza cu prioritate excepția necompetentei materiale a acestei instanțe, prin raportare la prevederile art. 323 alin. 1 din Codul d procedură civilă și art. 158 alin. 1 din Codul d procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 159 pct. 2 Codul d procedură civilă, necompetența este de ordine publică, când pricina este de competența unei instanțe de alt grad.

Conform prevederilor art. 323 alin. 1 Codul d procedură civilă, cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere.

Întrucât în cauză, revizuientul formulat cerere de revizuire împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în prima instanța și în apel, decizia civila nr. 1415/07.11.2008 fiind pronunțata de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, iar pe de altă parte, în susținerea acestei cereri s-au invocat drept motive de revizuire pct. 5 și 6 ale art. 322 din Codul d procedură civilă, curtea va constata că în raport de prevederile art. 323 alin. 1 din Codul d procedură civilă, revizuientul s- adresat unei instanțe necompetente material.

Reținând totodată caracterul de ordine publica al prevederilor art. 323 alin. 1 Codul d procedură civilă, curtea urmează a se face aplicarea în cauză a prevederilor art. 158 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, urmând dispune admiterea excepției invocate din oficiu la termenul de judecata din data de 21.01.2010 si declinarea competentei de soluționare acestei cereri de revizuire în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția de necompetență materială a Curții de APEL BUCUREȘTI în ceea ce privește revizuirea îndreptată împotriva deciziei civile nr.1415 A/2008 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă și a sentinței civile nr.683/2008 a Judecătoriei Sectorului 6 B și declină competența de soluționare a acestei cereri de revizuire în favoarea Tribunalului București.

Respinge cererea de revizuire a deciziei civile nr.1143/02.07.2009 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie formulată de revizuientul, în contradictoriu cu intimații, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL.

Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de revizuient.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 21.01.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

MARI -

GREFIER

Red.

.//

2 ex./09.02.2010

-3 -;:

Președinte:Ilie
Judecători:Ilie, Mihai Andrei Negoescu Gândac, Ionelia

Anulare act. Decizia 70/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Anulare act. Decizia 70/2009. Curtea de Apel Bucuresti