Anulare act. Decizia 701/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (2538/2008)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.701

Ședința publică de la 27.04.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Fănica Pena

JUDECĂTOR 2: Cristina Nica

JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe

GREFIER - - -

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții - pârâți - reclamanți, și de recurentul - intervenient MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.979/A/20.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți - pârâți, și cu intimata - pârâtă SC "" SA.

are ca obiect - nulitate contract vânzare - cumpărare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenții - pârâți - reclamanți, prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 39), intimații - reclamanți - pârâți, prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr. 59677/2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 20), recurentul - intervenient MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL prin consilier juridic, lipsind intimata - pârâtă SC "" SA.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Apărătorul recurenților - pârâți - reclamanți solicită proba cu înscrisuri, depune Dispoziția nr.691/11.12.2002 emisă de Primarul General al Municipiului B, privind stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995, la data apariției Normelor Metodologice și proces - verbal de predare - primire a imobilului în litigiu, situat în B,-, corp A, sector 2.

Apărătorii recurentului - intervenient și intimaților reclamanți - pârâți ca și consilierul juridic nu se opun probei cu înscrisuri și nu au de solicitat alte probe, decât cele existente în dosarul cauzei.

Curtea admite recurenților - pârâți - reclamanți, proba cu acte în temeiul dispozițiilor art.305 rap. la art.167 din Codul d e procedură civilă.

Apărătorul recurenților - pârâți - reclamanți invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune al contractului de vânzare - cumpărare încheiat în raport cu

Curtea acordă cuvântul părților asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al contractului de vânzare - cumpărare încheiat în raport cu.

Apărătorul recurenților - pârâți - reclamanți, solicită admiterea excepției, având în vedere că nu a fost chemată în judecată prin acțiunea principală ci prin decizia civilă nr.499/03.03.2006 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, prin care s-a dispus admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 B, cu anumite îndrumări în cuprinsul deciziei, în sensul că imobilul, în speță a fost cumpărat de și de, aceasta din urmă având calitatea de coproprietar.

În rejudecare, a fost introdusă în cauză dar, potrivit art.112 și art.133 din Codul d e procedură civilă, nu a existat formulată o cerere de chemare în judecare, în acest sens. Contractul de vânzare - cumpărare, a fost încheiat în anul 2006, iar hotărârea nu s-a pronunțat și în contradictoriu cu aceasta, situație ce a fost reținută de instanța de control judiciar.

În raport de dispozițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit până în august 2002. Or, în condițiile în care a fost introdusă în cauză în 2006, termenul de a solicita nulitatea unui act juridic, în raport cu această parte, este depășit, motiv pentru care se solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art.137 alin.2 din Codul d e procedură civilă, unește cu fondul această excepție și constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.

Apărătorul recurenților - pârâți - reclamanți solicită, în raport de dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă raportat la dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și pe fond, admiterea cererii reconvenționale.

Sub un prim motiv, au criticat hotărârea instanței de apel în raport de faptul că nu s-a pronunțat asupra motivului care viza nulitatea hotărârii instanței de fond.

Din motivarea acesteia rezultă că imobilul a fost preluat fără titlu întrucât avea destinație de locuință exceptată de la naționalizare, fiind singura motivare, la modul general, astfel încât instanța de control nu a avut posibilitatea de a socoti că imobilul a fost preluat fără titlu.

Motiv pentru care, pe aceste aspect, instanța de control judiciar nu s-a pronunțat și a respins apelul fără a motiva, reținând că temeiul de drept ar fi Legea nr.10/2001, când, în realitate, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 948, 966, 968 din Cod Civil.

Apreciază că hotărârile instanței de apel și de fond, sub aspectul nemotivării, sunt lovite de nulitate.

Pe excepția inadmisibilității, în raport de probatoriul administrat, s-a pronunțat, în mod eronat, respingerea acesteia, în raport de Decizia nr.33/2008 și a dispozițiilor Legii nr.1/2009 care modifică Legea nr.10/2001.

În raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, pe capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, au prioritate dispozițiile textului de lege menționat.

În ceea ce privește buna credință, pârâții sunt obligați să se raporteze la susținerile reclamanților, motiv pentru care solicită a se constata că aceștia nu au invocat art.46 din Legea nr.10/2001.

Mai mult, reclamanții nu au arătat și nu au criticat că ar fi făcut parte dintr-o categorie exceptată de la naționalizare.

Diligențele privind aflarea situației juridice a imobilului, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, au fost efectuate la vânzător.

În raport de faptul că pârâții nu au fost notificați, nu existau litigii pe rolul instanțelor, a fost respectată Legea nr.112/1995, nu s-a răsturnat prezumția bunei - credințe, astfel încât solicită admiterea prezentului recurs. Solicită și amânarea pronunțării pentru a formula concluzii și în raport de prevederile Legii nr.1/2009.

Se solicită admiterea recursului promovat de recurentul - intervenient Municipiului B prin Primarul General.

Se solicită cheltuieli de judecată, depunându-se chitanța nr.61/23.02.2009.

Consilierul juridic al recurentului - intervenient MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL solicită admiterea recursului recurenților - pârâți - reclamanți, admiterea excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește pe având în vedere că trebuia să fie chemată în judecată până la 14.08.2002, și nu există nici o cerere în aceste sens, de introducere în cauză potrivit dispozițiilor art.112 și art.133 din Codul d e procedură civilă.

În ceea ce privește recursul pârâților - reclamanți, solicită ca instanța de control judiciar să aibă în vedere motivarea Deciziei nr.33/2008, promovată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Solicită admiterea recursului formulat de Municipiului B, privind cele două critici invocate, relative existenței unui titlu valabil al statului și încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Apărătorul intimaților - reclamanți - pârâți, solicită respingerea recursurilor, menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, având în vedere următoarele argumente:

Sub un prim motiv, dispozițiile art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă privind cazul când, hotărârea este lovită de nulitate, arată că nu pot fi aplicate aceste prevederi.

Hotărârea atacată are la bază toate probele administrate, a urmat toate ciclurile procesuale și în mod corect s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare.

Titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de un act emis în anul 1949, prin care a fost transmis dreptul de proprietate.

Privind celelalte motive, acțiunea este admisibilă și, în mod corect, cele două instanțe au avut în vedere dispozițiile Legi 10/2001.

În ceea ce pricește excepția lipsei calității procesuale active, solicită Curții a avea în vedere faptul că este vorba de unul și același imobil, sens în care s-au produs acte, care să dovedească această situație. Nu se poate reține inexistența acestei calități, calitatea procesuală activă fiind dovedită pe deplin.

Raportat la excepția inadmisibilității acțiunii, solicită respingerea acestei excepții. În mod corect a fost respinsă, în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001, care prevăd o procedură specială, privind restituirea imobilelor preluate de stat, având în vedere că la momentul încheierii contractului de vânzarea, imobilul se afla în patrimoniul recurenților.

Vânzarea s-a făcut cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor Legii nr.112/1995, în condițiile în care, în anul 1996 fost formulată o cerere de restituire a imobilului, cererea fiind înregistrată la Municipiul B, iar la acel moment erau în vigoare dispozițiile art. 1 alin.4 și art. 13 20/1996, care interziceau încheierea vânzării imobilelor având acest statut, până la clarificarea situației juridice.

Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune față de, se solicită respingerea excepției, întrucât este vorba de nulitatea absolută a actului de vânzare - cumpărare. Apartamentul în litigiu a fost vândut lui, astfel cum există acte doveditoare.

Se solicită cheltuieli de judecată, depunându-se chitanța nr. 41/01.12.2008 și chitanța încheiată la 30.01.2009.

Instanța urmează a aprecia asupra necesității amânării pronunțării.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B, la data de 25 iulie 2002, reclamanții, au chemat în judecată pe pârâții, Municipiul B prin Primar General, SC SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare - cumpărare nr. 4220 din 24 noiembrie 1998 încheiat între pârâți, să fie obligați pârâții a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,- sector 2.

Pârâții, au solicitat instanței pe cale reconvențională să se constate că sunt proprietarii imobilului situat în B,- sector 2, în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civila nr. 6657 din 05 noiembrie 2003 cererea reclamanților a fost admisă sentința rămânând definitivă prin decizia nr. 998 din 14 mai 2004, aceste hotărâri fiind casate prin decizia nr. 499 din 03 martie 2006, cu motivarea că instanța de fond și apel s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului ce a stat la baza încheierii contractului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, fără a fi investită în acest sens, deci a încălcat dispozițiile art. 129 Cod de procedură civilă, reținându-se și faptul că nu au fost chemate în judecată toate părțile contractante.

În judecata în fond după casare, Judecătoria Sector 2 Bar espins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată, a admis cererea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții, a respins ca nefondată cererea reconvențională, a obligat pârâții sa lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, i-a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că imobilul situat în- - 63 aparținut autorului reclamanților -, acesta formulând cerere în restituirea imobilului, în baza Legii nr.112/1995, înregistrată la Comisia de aplicare a acestei legi sub nr.1688 din 23 iulie 1996, cerere nesoluționată.

A mai reținut instanța de fond că imobilul a trecut în patrimoniul statului "fără titlu" așa cum rezultă din Dispoziția Primarului General nr. 691/2002, ceea ce atrage incidenta dispozițiilor art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în ce privește valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâți, întrucât aceștia nu au contractat cu bună - credință câtă vreme fostul proprietar își manifestase intenția de a redobândi proprietatea imobilului, cererea sa fiind nesoluționată la momentul vânzării, martorul audiat în cauză confirmând faptul că pârâții aveau cunoștință față de intențiile reclamanților, întrucât au fost încunoștințați despre această intenție de către autorul reclamanților.

Apreciind ca lovit de nulitate absoluta contractul de vânzare - cumpărare încheiat între pârâți, instanța de fond a dat eficienta dispozițiilor art. 480 Cod civil, obligând pârâții a lăsa în deplină proprietate reclamanților, imobilul.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale, arătând că instanța de fond nu a respectat dispozițiile deciziei de casare în sensul că s-a reținut preluarea fără titlu a imobilului ce este considerat a fi exceptat de la naționalizare deși reclamanții nu și-au formulat susțineri pe acest argument, instanța încălcând dispozițiile art. 261 Cod de procedură civilă.

Mai susțin apelanții - pârâți că instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor lor legate de faptul că contractul de vânzare - cumpărare este supus legii în vigoare la momentul încheierii lui, în speță Legea nr. 112/1995 prevăzând că "titlu" Decretul nr. 92/1950, criteriile de apreciere asupra valabilității titlului statului prevăzute de Legea nr. 112/1995 neputând fi puse în discuție întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, instanța de fond întemeindu-și argumentarea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Susțin apelanții că în evidentele fiscale imobilul nu a figurat cu număr poștal 61 - 63.

Apelanții susțin că instanța de fond a apreciat în mod greșit asupra excepției inadmisibilității acțiunii, întrucât cauza de nulitate a fost vânzarea lucrului altuia iar revendicarea nu se solicită în consecința acestei nulități, astfel că se impunea analiza excepției din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, excepția de inadmisibilitate fiind invocată și din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, față de apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții neputând formula o acțiune în revendicare în baza dreptului comun.

Susțin apelanții că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor apărărilor, nu a arătat care sunt motivele pentru care a respins cererea reconvențională și a admis revendicarea, cererea reclamanților înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 nefiind în măsura să dovedească faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului fără titlu, instanța de fond făcând o greșită apreciere a probelor în ceea ce privește buna credință la cumpărare.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul Municipiul B prin Primar General, arătând că instanța de fond în mod greșit a reținut că imobilul a intrat în patrimoniul statului "fără titlu" întrucât acesta figura în lista anexa a Decretului nr. 92/1950, iar Legea nr. 112/1995 recunoștea drept titlu de proprietate în favoarea statului acest act normativ, iar pârâtul cumpărător nu avea obligația a verifica situația juridică a imobilului, atitudinea subiectivă a sa în momentul cumpărării neatrăgând nulitatea absoluta a contractului.

Analizând sentința în raport de criticile aduse prin motivele de apel, tribunalul a constatat că în ce privește respectarea de către instanța de fond după casare a dispozițiilor art. 315 Cod de procedură civilă, susținerile apelanților sunt nefondate, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanții au invocat faptul că imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în anul 1950, instanța de fond apreciind asupra caracterului abuziv al preluării imobilului.

Unul din temeiurile de drept ale acțiunii este Legea nr. 10/2001, iar instanța de fond în analiza valabilității contractului de vânzare - cumpărare a arătat că la momentul vânzării nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 de către părțile contractante în sensul că nu a fost soluționată prealabil vânzării, cererea de restituire a foștilor proprietari, buna - credință la cumpărare fiind examinată din această perspectivă, care a fost reglementată și prin dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește dreptul subiectiv al reclamanților în sensul că imobilul revendicat nu poartă același număr poștal cu imobilul descris în titlul de proprietate al autorului reclamanților, susținerile apelanților sunt nefondate, în contractul de vânzare - cumpărare din 1949 (fila 10 dosar fond) imobilul având număr poștal 61 - 63 pe str. - -, actul de naționalizare și acțiunea în revendicare făcând referire la același imobil, instanța de fond analizând acest aspect prin încheierea pronunțată în data de 21 iunie 2007.

Asupra excepției inadmisibilității, este adevărat că după apariția Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la obținerea măsurilor de reparație prevăzute de acest act normativ, trebuie să urmeze procedura administrativă descrisă în legea specială, în acord cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, cererea de restituire fiind supusa analizei din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Procedura administrativă are în vedere situația în care imobilul se mai găsește în patrimoniul statului și atunci cererea persoanei îndreptățite poate avea ca obiect restituirea în natură, sau situația în care imobilul nu se mai găsește în patrimoniul statului, în această ipoteză persoana îndreptățită are calea despăgubirii în echivalent.

Cum în speță cererea reclamanților vizează restituirea în natură a imobilului trecut în patrimoniul statului, aceasta nu putea fi adresata în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru ca situația juridică a imobilul nu se mai încadrează dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, așa încât a considera inadmisibilă acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, a fostului proprietar, ar reprezenta "un fine de neprimire", o îngrădire a dreptului de a apela la justiție.

De altfel, nici legea specială nu restricționează accesul la justiție pentru imobilele ce fac obiectul acestei legi cu atât mai mult cu cât pe calea administrativă nu se arată care este procedura de soluționare a notificărilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilului, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 sau altor acte normative, fostul proprietar trebuind a-i fi recunoscut accesul la acțiune, ca instrument de apărare a dreptului său privitor la bunul intrat după martie 1945 în patrimoniul statului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, dând o calificare regimului juridic al acestor imobile, instanța de fond apreciind în mod corect cu privire la această excepție.

Greșita apreciere a probelor în analiza atitudinii subiective a părților la momentul contractării, sunt critici aduse de toți apelanții sentinței apelate, însă aceste critici sunt nefondate, instanța de fond în urma administrării unui probatoriu larg din care rezultă că atât vânzătorii cât și cumpărătorii aveau cunoștință de existența cererii de restituire a imobilului, faptul că la momentul încheierii contractului Legea nr. 112/1995 prevedea drept titlu în favoarea statului Decretul nr. 92/1950, nu îndreptățea părțile contractante să procedeze la vânzare anterior soluționării cererii de restituire, aceasta fiind și rațiunea pentru care foștii proprietari puteau formula cererile de restituire într-un termen impus de lege, după expirarea acestui termen procedându-se la vânzarea imobilelor, deci în considerarea unei analize prealabile a cererii de restituire.

Față de cele reținute în baza art. 296 Cod de procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul, iar față de faptul că apelanții nu au reușit să-și dovedească susținerile din apel, acestora aparținându-le culpa procesuală, în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, au fost obligați la plata către intimata a 150 lei, către intimata a 1.000 lei, către intimata a 500 lei, cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocat, prin decizia civilă nr. 979 din 20 iunie 2008 Tribunalului București - Secția a Va Civilă.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâții - reclamanți și și pârâtul Municipiul B au formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive:

1. Pârâții și au arătat că au învederat tribunalului, faptul că afirmația concepută general, a judecătoriei în sensul că imobilul a fost preluat fără titlu, în baza Decretului 92/1950, deoarece avea destinație de locuință, fiind exceptată de la naționalizare, nu permite instanței de control judecătoresc, să aprecieze argumentele pentru care s-a reținut preluarea imobilului fără titlu, hotărârea de fond fiind lovită de nulitate în baza art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă. Cu toate acestea, Decretul invocat nu conține nici o astfel de excepție de la naționalizare. Instanța de apel nu numai că nu analizează apelul, prin prisma susținerilor făcute, dar nici nu arată motivele pentru care a respins apelul sub aspectul acestui prim motiv de apel, reținând contradictoriu că acțiunea este întemeiată pe Legea nr. 10/2001, când de fapt este întemeiată pe art. 948, 966 și 968 cod civil (cauză ilicită și vânzarea bunului altuia), deci nu art. 46 din Legea nr. 10/2001. Pentru aceste motive și hotărârea tribunalului este nulă, în raport de prevederile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă.

Au arătat că în mod eronat s-a respins de tribunal, excepția lipsei calității procesuale active, atât timp cât imobilul revendicat este cel de la nr. 61, în vreme ce titlul privește nr. 61 - 63 și nu s-a realizat dovada identității dintre cel aflat în prezent, la nr. 61 și cel din actul depus, cu atât mai mult cu cât din adresa nr. - din 20 octombrie 2001 emisă de Administrația financiară sector 2 rezultă că pentru imobilul situat la nr. 61 pe str. - - nu a existat dosar fiscal iar din adresa Primăriei Municipiului B - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrala nu rezultă că în 1950 imobilul revendicat ar fi purtat nr. 61 - 63.

Instanța de apel în hotărârea dată nu motivează această contradicție, care converge spre singura interpretare că nu s-a dovedit că este unul și același imobil și că pretinsul drept al reclamanților se întinde asupra aceluiași imobil, de vreme ce numerele poștale nu sunt identice (respectiv cel din prezent cu cel din titlul invocat).

S-a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin respingerea ei.

În motivarea acestei excepții au invocat în apel nu numai prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care spun că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație și că în speță acestui imobil îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială care se aplică cu prioritate în raport de normele generale prevăzute de Codul civil, invocând în același timp și Decizia pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la data de 09 iunie 2008 în dosarul nr. 60/2007 cu privire la recursul în interesul legii promovat de Parchetul General, obligatorie pentru toate instanțele cu privire la problema de drept dezlegată (art. 329 Cod de procedură civilă).

Din motivarea acestei decizii rezultă că în acțiunile în revendicare formulate după apariția Legii nr. 10/2001 (cum este și cazul de față) concursul dintre legea specială (10/2001) și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare (formulată de reclamanți în subsidiarul capătului de cerere privind nulitatea așa cum arată în petit) este dată și de faptul că prin Dispoziția Primarului cu nr. 691/2002 s-a prevăzut și li s-a comunicat reclamanților că li se acordă despăgubiri pentru apartamentul nr.4 (revendicat de aceștia).

Această dispoziție nu a fost contestată de reclamanți niciodată.

Or, nu se poate ca pentru același apartament să se primească și despăgubiri și să li se restituie și în natură.

Au arătat totodată faptul că problema poate fi privită și prin prisma lipsei de interes a reclamanților - intimați odată rezolvată problema prin decizia nr. 691 emisă de Primarul General în sensul acordării de despăgubiri. Nici cu privire la acest aspect hotărârea instanței de apel nu cuprinde nici o motivare, fiind lovită de nulitate.

Cât privește aprecierea bunei - credințe a recurenților - pârâți - reclamanți la data cumpărării de către aceștia, a apartamentului din litigiu, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii.

Au precizat încă o dată că nulitatea a fost motivată de către reclamanți pe cauza ilicită și vânzarea bunului altuia și nu pe prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Dincolo de acest aspect au arătat faptul că actul lor este supus legii sub imperiul căreia a fost încheiat, respectiv Legea nr. 112/1995, care în normele sale de aplicare prevedea ca fiind preluate cu titlu, imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I, pct.1 - 5 și ale art. II din Decretul nr. 92/1950 (art. I - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 18 februarie 1997).

În art. 45 din aceste norme se prevedea că: "inexistența sau relevanța relațiilor și actelor la dosar face să se prezume până la proba contrarie legalitatea trecerii locuinței în proprietatea statului".

Prin urmare, la data cumpărării imobilului din litigiu, însăși legea, prin normele sale de aplicare definea ca fiind preluate cu titlu, imobilele naționalizate cu respectarea Decretului nr. 92/1950.

Or, imobilul din litigiu a fost preluat cu respectarea Decretului nr. 92/1950.

Legea nr. 10/2001 ce nu era în vigoare la data cumpărării apartamentului, introduce noi criterii de apreciere a valabilității titlului statului, ce nu pot fi aplicate în speță, în raport de momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare si de dispozițiile și normele de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Astfel, trimiterea de către instanța de fond la decizia Primăriei Municipiului B nr. 691/2002 emisă în baza Legii nr. 10/2001 pentru a justifica faptul că imobilul ar fi fost preluat fără titlu legal este în afara legii, în raport de susținerile de mai sus.

De precizat că legiuitorul nu a cerut o buna - credință calificată care să depășească standardul mediu.

B - credință include toate elementele materiale ale aparenței, iar această aparență conducea la faptul că statul era proprietarul imobilului si putea vinde în mod legal apartamentul, recurenții întrunind condițiile legale pentru a cumpăra apartamentul din litigiu.

La data cumpărării apartamentului nu există nici un proces pe rol privind imobilul, nu fuseseră notificați de reclamanți (astfel cum aceștia recunosc la interogatorul luat în primul ciclu de judecată lui ) pe care l-au cunoscut abia cu ocazia judecații (și nu mai înainte) astfel cum recunoaște reclamanta la întrebarea nr. 3 din interogatorul luat în primul ciclu de judecată la Judecătoria Sectorului 2 B, astfel că orice declarații de martori peste acest răspuns sunt mincinoase.

Au precizat că Legea nr. 112/1995 nu oferea reclamanților posibilitatea legală de a redobândi imobilul în natură în raport cu preluarea cu titlu a imobilului (așa cum a fost definită de normele de aplicare a Legii nr. 112/1995) iar în urma diligențelor făcute de vânzător la data cumpărării imobilului, nu era înregistrată la primăria capitalei nicio cerere de restituire în natură.

Pretinsa cerere invocată de reclamanți și pe care au depus-o la Primăria sectorului 2 B (care nu este vânzătoarea imobilului) și care nu a fost motivată pe vreo preluare ilegală a imobilului și nu a fost însoțită de nici un act care să dovedească vreo preluare ilegală (fiind aplicabile dispozițiile art. 45 din normele de aplicare a Legii nr. 112/1995) a fost comunicata către Primăria Municipiului B (vânzătorul) după ce au cumpărat imobilul (respectiv cu borderoul nr. 376/S din 22 martie 1999 - fila 43 dosar Curtea de APEL BUCUREȘTI din primul ciclu de judecată, cu nr. 2797/2005)

Totodată la data cumpărării apartamentului din litigiu Primăria sectorului 2 B comunicase reclamanților soluția adoptată în sensul că cererea acestora "nu se încadrează în prevederile art. 2 din lege privind restituirea în natură".

În raport de aceste date instanța de apel a analizat în mod nelegal, superficial și simplist problema bunei - credințe în raport de existența unei cereri de restituire care fusese soluționată de Primăria sectorului 2 B în sensul respingerii ei ). momentul cumpărării de către recurenți) și care nu le conferea reclamanților vreun drept legal la restituirea în natură - abia ulterior acestei soluții fiind publicată Legea nr. 10/2001. Soluția adoptată de Primăria sectorului 2 B referitor la cererea de restituire formulată de reclamanți în condițiile analizate mai sus a fost comunicată la Primăria Municipiului B după ce recurenții au cumpărat imobilul, fiindu-le comunicat de către vânzător faptul că puteau legal cumpăra imobilul. Acest aspect nu a fost supus analizei instanțelor, așa cum au arătat mai sus. În aceste condiții nu a fost răsturnată niciodată buna - credință.

Nici una din hotărârile date (atât hotărârea de fond cât și cea din apel) nu cuprinde nici o motivare a respingerii cererii reconvenționale, fiind nule.

Față de motivele de mai sus, au solicitat admiterea recursului.

Și-au întemeiat în drept recursul, pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă.

2. Pârâtul Municipiul Baa rătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit s-a apreciat că apelanta - reclamantă prezintă vreun interes în solicitarea sa de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului. A apreciat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, contractul de vânzare - cumpărare fiind valabil încheiate între părțile contractante. Aprecierea valabilității titlului statului în 1998, și anterior, nu se putea face decât în raport de Legea nr. 112/1995 și de Normele de aplicare, titlul statului fiind valabil, contractul fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în cauză fiind incident doar art. 19 din Legea nr. 10/2001 care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri. B - credință la încheierea contractului este dincolo de orice dubiu, iar recurenților - pârâți nu le incumba obligația de a face verificări suplimentare cu privire la situația juridică a bunului. De asemenea, greșit a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a realizat dovada culpei acestuia.

A solicitat admiterea recursului, modificarea integrală a deciziei recurate și respingerea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, ca neîntemeiat.

Și-a întemeiat recursul, pe art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995.

Intimații - reclamanți, și au formulat conform art. 308 alin. 2 Cod de procedură civilă, întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de pârâții și, ca nefondat, reluând argumentele expuse și în cadrul celorlalte faze ale judecății, solicitând de asemenea și respingerea ca nefondat, a recursului Municipiului

În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, în baza art. 305 Cod de procedură civilă: dispozițiile Primarului General nr. 691 din 11 decembrie 2002, nr. 1054 din 18 iunie 2003, procesul - verbal de predare - primire a imobilului.

Prin notele de ședință din data de 27 aprilie 2009, recurenta - pârâtă a invocat în ce-o privește, excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, ca urmare a faptului că art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a prevăzut un termen special de un an, împlinit în august 2002, iar pârâta a fost introdusă în cauză, în urma deciziei nr. 499 din 03 martie 2006, deci după expirarea termenului legal.

Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze cele două recursuri, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și ale art. 299 Cod de procedură civilă.

Soluționând cu prioritate conform art. 137 Cod de procedură civilă, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție de fond, absolută și peremptorie, Curtea o apreciază nefondată, pentru următoarele considerente:

Așa cum se va expune în continuare, unul dintre temeiurile cererii prezente de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, îl reprezintă art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit alineatului final al acestui articol:"(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune (în constatarea nulității - nota noastră) se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauză se constată că cererea de chemare în judecată a pârâtului, s-a formulat la data de 25 iulie 2002, în timp ce pârâta a fost introdusă în cauză, la data de 25 mai 2006 (încheieri - filele 10 și 20 dosar nr- al Judecătoriei Sectorului 2 B), în calitate de pârâtă, ca urmare a faptului că dobândirea imobilului s-a realizat de către ambii soți, în calitate de cumpărători.

Fiind soți cumpărători, cei doi pârâți și se află într-o situație de solidaritate pasivă legală, în limita bunurilor lor comune, solidaritate dedusă din prevederile art. 32 lit. b Codul familiei:"Soții răspund cu bunurile comune pentru:b) obligațiile ce au contractat împreună", text care instituie caracterul de datorie comună a soților, al obligațiilor asumate prin contractul de vânzare - cumpărare menționat.

-se pe această relație sui-generis de solidaritate pasivă legală a celor doi soți cumpărători, aplicabilă convenției încheiate, Curtea constată că în cauză, devin incidente prevederile art. 1872 Cod civil, conform cărora: "Întreruperea civilă a prescripției, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalți codebitori ai săi".

Cum cererea de chemare în judecată este un act de întrerupere civilă a prescripției, având în vedere art. 1865 pct. 1 Cod civil, Curtea constată așadar, că introducerea cererii de chemare în judecată față de pârâtul, în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 45 alineatul final al Legii nr. 10/2001, a determinat întreruperea prescripției dreptului material la acțiune și în ceea ce o privește pe pârâta, astfel încât nici față de aceasta, nu se poate aprecia că termenul special de prescripție de un an, s-ar fi împlinit. În consecință, Curtea va respinge această excepție ca nefondată, în temeiul art. 137 Cod de procedură civilă.

Verificând în continuare decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea apreciază recursurile declarate, ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Curtea constată, în ceea ce privește recursul părților și, că o parte a criticilor sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă: "Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Acest motiv de recurs invocat este nefondat, deoarece în cauză, tribunalul (ca de altfel, și judecătoria) și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă menționat:"Hotărârea se dă în numele legi și va cuprinde: motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, așa cum deseori s-a arătat în practica și doctrina judiciară, motivarea unei hotărâri nu presupune a se răspunde în mod separat, fiecărei critici formulate, instanța putând să grupeze criticile și să le răspundă printr-un(prin) considerent(e) comun(e).

Or, în cauză, asupra aspectului valabilității titlului statului, cu ansamblul apărărilor formulate în jurul acestui aspect, Curtea constată că judecătoria și-a expus concluzia sa, în mod argumentat, arătând că preluarea imobilului, realizată în baza Decretului nr. 92/1950, nu a fost valabilă, deoarece, având destinația de locuință, imobilul era exceptat de la naționalizare, iar tribunalul în hotărârea sa, a considerat că într-adevăr, instanța de fond a apreciat, a analizat asupra caracterului abuziv al preluării imobilului. Raportat și la considerentele anterior expuse, Curtea apreciază că sub acest element, hotărârea primei instanțe, a fost motivată în conformitate cu prevederile legale, așa cum și decizia tribunalului a răspuns acestei critici formulate prin motivele de apel, neputându-se susține întemeiat, pe de o parte, existența unei maniere generale de motivare a judecătoriei care ar determina imposibilitatea controlului judecătoresc, și nici pe de altă parte, nepronunțarea asupra acestei critici a sentinței, în apel. De asemenea, aspectul nesoluționării de către tribunal, a criticii din motivele de apel privitoare la inexistența vreunei excepții în decret, cu privire la naționalizarea imobilului - locuință, este nefondat, pentru că în decizia recurată, tribunalul leagă prin considerentele sale, acest aspect de unul dintre temeiurile juridice ale capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, respectiv art. 45 (fostul art. 46) din Legea nr. 10/2001. Acest articol pune în discuție buna - credință la încheierea contractului, bună - credință de a cărei lipsă este condiționată nulitatea actului juridic, în cazul imobilelor preluatefărătitlu valabil. El pune în discuție de asemenea (prin alineatul 4), respectarea imperativă a legilor în vigoare la data înstrăinării, nulitatea actului fiind condiționată de această nerespectare, în cazul imobilelor preluatecutitlu valabil.

Or, din ansamblul considerentelor deciziei recurate, rezultă că tribunalul a apreciat la fel ca și judecătoria, că titlul statului nu a fost valabil, concluzie care rezultă cu predilecție din paragrafele referitoare la individualizarea unuia dintre temeiurile juridice ale capătului de cerere (art. 45 din legea specială), referitoare la nerespectarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului și la lipsa bunei - credințe. Deci implicit, tribunalul a apreciat nefondată critica privitoare la nestipularea vreunei excepții de la naționalizare, ca urmare a destinației de locuință a imobilului.

Este nefondată și susținerea (subsumată aceluiași motiv de recurs) privitoare la faptul că tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra lipsei de identitate dintre imobilul revendicat și imobilul la care se referă titlul de proprietate al intimaților, cu incidență asupra excepției lipsei calității procesuale active, prin prisma probelor administrate ilustrate în motivele de recurs. Astfel, tribunalul a motivat în mod distinct, concluzia sa în sensul identității de imobile, întemeindu-se pe probele administrate, la care a și făcut referire în mod expres.

De asemenea, contrar celor susținute de recurenți, tribunalul și-a expus argumentele sale de fapt și de drept și în referire la excepția inadmisibilității invocată de pârâți (invocată cu aceeași motivare a existenței căii speciale a Legii nr. 10/2001 - pe care de altfel, intimații au și urmat-o), prin motivele lor de apel. Curtea constată că precizarea relativă anterioară, cu privire la inexistența vreunei obligații de a răspunde fiecărei critici în parte, este valabilă și în acest caz. Totodată, Curtea constată că argumentele excepției lipsei de interes invocate prin motivele de recurs, au fost subsumate de către pârâții - apelanți, motivului de apel privitor la excepția de inadmisibilitate, astfel încât tribunalul, respingând acest motiv de apel, cu o largă motivare, a apreciat în mod evident, aceste argumente ca fiind nefondate. De astfel, asupra excepției lipsei de interes invocate distinct, la 13 iunie 2008 (fila 46 dosar tribunal), instanța de apel s-a pronunțat motivat și în mod separat, prin încheierea din aceeași dată (fila 53 verso dosar apel).

Nici în ceea ce privește susținerea privind lipsa analizării de către tribunal, criticilor privitoare la invocata soluționare a cererii depuse de reclamanți la primărie, soluționare anterioară vânzării, Curtea nu o apreciază ca fiind fondată, deoarece acestei critici au fost subsumate de către pârâți, motivului de apel privitor la existența bunei lor credințe la momentul cumpărării imobilului. Or, tribunalul a reținut în mod expres, în decizia recurată, că criticile formulate sub acest aspect al bunei - credințe, sunt nefondate și a expus argumentele sale în acest sens.

Curtea apreciază nefondată și critica referitoare la nemotivarea soluției date de instanțe, cererii reconvenționale. Această concluzie rezidă din împrejurarea că obiectul ambelor cereri - de revendicare, principală și reconvențională, constau în constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, pârâții invocând ca și cauză a dreptului lor, contractul de vânzare - cumpărare contestat însă, pe de altă parte, de reclamanți. Ca atare,într-o asemenea situație, considerentele pentru care s-au admis cererile uneia dintre părți, nu pot fi decât considerentele pentru care cererile celorlalte părți (în speță, cererea reconvențională) au fost respinse. Este evident că argumentele sunt comune, aprecierea fiind valabilă atât pentru faza de judecată în fond, dar și în apel.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, conform căruia"Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", Curtea constată că, deși recurenții au invocat dispozițiile art. 304 cpt. 8 Cod de procedură civilă, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la o greșită interpretare a temeiului juridic al cererii principale, astfel încât criticile se subsumează în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, încadrare pe care Curtea o realizează în baza art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă. Într-adevăr, nici una dintre instanțe nu a interpretat greșit natura actului juridic dedus judecății, contract de vânzare - cumpărare, pe care l-au apreciat ca atare. Criticile vor fi așadar, analizate în continuare, în paragrafele destinate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Referitor la cel de-al nouălea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, conform căruia:"Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii",Curtea îl apreciază de asemenea, nefondat, deoarece hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor legale incidente, având fundament legal, Curtea urmând a analiza în ordinea expunerii lor, criticile subsumate de recurenți, acestui motiv de recurs.

Astfel, în mod eronat recurenții apreciază că nu se instituie o excepție de la naționalizare a imobilelor - locuință deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar Curtea constată,așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulă, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.

Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluate al statului, aspect care trebuie raportat momentul expolierii, instanțele de judecată sunt obligate să constate nevalabilitatea sa.

Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect. De altfel, în aprecierea lor, recurenții se grefează pe o ipoteză falsă, aceea a faptului că judecătoria ar fi precizat că decretul însuși instituia această excepție. În realitate, motivarea judecătoriei sub acest aspect, nu se raportează la prevederea excepției în decret, ci se rezumă la a enunța existența acestei excepții de la naționalizare. Însă temeiul juridic al acestei excepții nu este decretul de naționalizare, ci este (și din acest punct de vedere, Curtea a completat considerentele reținute de ambele instanțe, sub acest aspect ) Constituția din 1948 și Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 17 pct. 1 și 2) care garantau proprietatea și impuneau plata unei despăgubiri în caz de expropriere, acte normative superioare care guvernau virtual, orice prevedere legală internă a acelei epoci și prin prisma cărora trebuiau interpretate și aplicate aceste orice alte prevederi, așa cum am arătat.

Curtea constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă(Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Așadar, nevalabilitatea decretului era evidentă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale, în perioada comunistă și nu doar după 1998, instanțele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidență și nu doar la anumite norme, cum ar fi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. De altfel, chiar raportându-se la aceste prevederi legale speciale, Curtea reține că într-adevăr, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile sale se aplică doar în situația imobilelor cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului cu titlu.

Chiar dacă prin Normele Metodologice inițiale de aplicare a Legii nr. 112/1995 (Hotărârea Guvernului nr. 20 din 17 ianuarie 1996) s-a specificat implicit că Decretul nr. 92/1950 de naționalizare a unor bunuri, ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea constată faptul că aceste norme au o forță juridică inferioară legii (în speță, Legea nr. 112/1995), iar potrivit doctrinei și jurisprudenței consacrate în materie, prin "titlu", se înțelege actul juridic în virtutea căruia se dobândește un drept de proprietate. Așadar, instanța trebuia să aprecieze existența titlului din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispozițiile internaționale și constituționale îi impuneau și nu în baza unui act normativ inferior ca valoare.

De altfel, întrezărind eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte, dispozițiile menționate, prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (în speță, Decretul nr. 92/1950) - art. 1 din HG nr. 11/1997. Această modificare nu este însă, de natură să înlăture aprecierile anterioare.

Așadar, indiferent însă, de forma inițială sau modificată a Normelor Metodologice de Aplicarea a Legii nr. 112/1995, valabilitatea Decretului nr. 92/1950 se raporta la acte normative superioare ca forță juridică, analiză care determina concluzia nevalabilității acestui decret. Ca atare, atât sub imperiul HG nr. 20/1996, cât și sub imperiul HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).

Așadar, chiar dacă este adevărat că Legea nr. 112/1995 prin Normele sale metodologice inițiale de aplicare au recunoscut Decretul nr. 92/1950 ca fiind un titlu, în sensul de titlul valabil, pentru stat, iar ulterior, prin HG nr. 11/1997, această recunoaștere a fost nuanțată, însă, așa cum arătam, totuși valabilitatea titlului statului nu putea fi raportată decât evident la normele constituționale sau internaționale a căror respectare incumba țării noastre. Or, această analiză determina așa cum am enunțat deja, concluzia nevalabilității titlului statului. Așadar, analiza valabilității titlului statului fără referire la Legea nr. 213/1998 (care a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare) sau la art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au solicitat recurenții, determina aceeași concluzie, a nevalabilității.

Valabilitatea titlului statului a constituit permanent în cadrul procesului prezent, un aspect prejudicial asupra căruia ambele părți au putut formula plenar probele, apărările și concluziile lor, sub toate aspectele (reclamanții - pagina 2 acțiunii, întâmpinare - fila 48 verso dosar apel rejudecare; pârâții - întâmpinare - fila 13 dosar nr. 9668/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 B, concluzii scrise - pagina 149 dosar nr- al Judecătoriei Sectorului 2 B, motive de apel - pagina 10 dosar - al Tribunalului București - Secția a III a Civilă, motive de recurs - pagina 3 dosar - al Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie).

Împrejurarea că recurenții - pârâți s-au raportat permanent greșit, la situația premisă falsă învederată anterior (aceea că excepția de la naționalizare ar fi fost prevăzută în decret), nereținută astfel de judecătorie, nu le poate fi imputabilă decât dumnealor, ca o lacună în apărarea formulată de-a lungul procesului, cu atât mai mult cu cât această excepție de la naționalizare, întemeiată pe Constituție și Declarația Universală a fost discutată și în prima judecare a cauzei, înainte de trimiterea spre rejudecare. De altfel, permanent pe parcursul rejudecării, reclamanții au invocat nevalabilitatea titlului statului prin raportare la Constituția din 1948, la Declarația Universală a Drepturilor Omului și la art. 480 Cod civil (a se vedea în acest sens, concluziile scrise - fila 133 verso dosar fond rejudecare, întâmpinare - filele 48 verso - 49 dosar apel rejudecare, întâmpinare - filele 29 - 30 dosar recurs prezent). Cu toate acestea și deși ambele instanțe de fond și de apel au recunoscut implicit, justețea susținerilor reclamanților, constatând trecerea imobilului în patrimoniul statului, fără un titlu valabil, totuși recurenții - pârâți nu au înțeles să formuleze apărări și prin raportare la aceste acte normative cu valoare superioară, fapt care le este exclusiv imputabil (ca și culpă în apărare) și care nu a împiedicat instanțele, inclusiv prezenta C, să analizeze valabilitatea titlului statului prin referire la aceste acte normative (Constituția din 1948 și Declarația Universală a Drepturilor Omului) care au fost supuse contradictorialității părților și care de asemenea, nu le-a împiedicat să declare că imobilul nu trebuia naționalizat. Deși reclamanții au invocat permanent aspectele evidențiate anterior, în motivarea nelegalei preluări a imobilului, supunându-le astfel contradictorialității, recurenți - pârâți nu au înțeles să formuleze apărări în replică, nimic neîmpiedicându-i să combată toate aceste susțineri, în cadrul procesului. De altfel, inclusiv pârâtul Municipiul B, prin motivele prezente la recurs a înțeles că realizeze critici privitoare la valabilitatea titlului statului, prin referire la respectarea legilor și decretelor în vigoare (pagina 8 dosar prezent), recurenții solicitând admiterea și a recursului acestui pârât, cu ocazia dezbaterilor.

Reținând așadar, în concordanță cu ambele instanțe de fond și de apel, că titlul statului nu a fost unul valabil, Curtea constată în continuare, că discuția se circumscrie art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și nu alineatului 4 din același articol, alineat care privește imobilele preluate cu titlu valabil și care condiționează nulitatea contractului de încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001,"(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".

Ca o primă mențiune, Curtea va constata că în mod corect tribunalul ca și judecătoria au stabilit ca temei juridic al cererii de constatare a nulității absolute, și art. 45 din Legea nr. 10/2001. Instanțele au posibilitatea în virtutea rolului lor activ impus de art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă, să califice în drept, acțiunea unor părți, chiar și atunci când părțile au indicat greșit temeiul juridic al acțiunii, deci cu atât mai mult, ele au posibilitatea să completeze temeiul juridic al unei acțiuni, atunci când părțile nu au indicat toate normele legale incidente.

Or, în cauză se constată că indiferent de cauzele de nulitate, de drept comun, ale actului juridic încheiat, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilește cu caracter de regulă, faptul că toate actele juridice de înstrăinare referitoare la imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, instituind o singură excepție - încheierea cu bună - credință a actului.

Așadar, temeiul legal invocat - art. 45 din Legea nr. 10/2001, vine în completarea și concordanța normelor de drept comun indicate de reclamanți și el se deduce din conținutul concret al cererii de chemare în judecată, susținerile reclamanților privitoare la cunoașterea de către părțile contractante a situației juridice a imobilului și la încheierea astfel, a unei operațiuni speculative, vizând tocmai înlăturarea situației de excepție (a existenței bunei - credințe la încheierea actului) prevăzute de articolul menționat, situație de excepție care ar salvgarda actul.

De altfel, pârâții s-au grefat pe același temei juridic invocat - art. 46 din Legea nr. 10/2001, opunându-l reclamanților, prin întâmpinare, față de cererea principală formulată și întemeindu-și pretențiile din cererea reconvențională, tot pe el (filele 14 - 15 dosar nr. 9668/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 B). Nu mai puțin, recunoașterea acestui temei juridic al cererii principale, s-a realizat și în cadrul recursului prezent, prin notele de ședință din 27 aprilie 2009 (fila 43 dosar recurs), deoarece excepția prescripției dreptului material la acțiunea principală în constatarea nulității absolute a contractului, s-a invocat tot în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Așadar, în mod corect ambele instanțe, soluționând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului și cererea reconvențională, au apreciat incidența în cauză, a art. 45 din Legea nr. 10/2001, mai concret a alienatului 2, dată fiind preluarea imobilului fără titlu valabil, așa cum am arătat.

Nici criticile privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, nu sunt fondate.

În prealabil, Curtea constată că obiectul controlului său jurisdicțional este strict, legalitatea deciziei recurate, potrivit și mențiunii exprese a art. 304 alin. 1 Cod de procedură civilă. În exercitarea acestui control, Curtea se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost reținută ea, în mod definitiv de tribunal, în baza probelor administrate la fond și în apel. Această concluzie rezultă și din abrogarea prin Legea nr. 219/2005, respectiv prin OUG nr. 138/2000, a vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 Cod de procedură civilă:"10. Modificarea unei hotărâri poate fi cerută când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezii administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii"; 11. "când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate", motive care puneau în discuție temeinicia hotărârii și nu legalitatea lor.

Or, Curtea constată că argumentul privind greșita soluționare a excepției este acela al greșitei rețineri, în baza probelor administrate, a identității dintre imobilul revendicat și cel la care face mențiune, titlul exhibat de reclamanți. Or, așa cum arătam, tribunalul a stabilit în cadrul situației de fapt, în mod definitiv, că există această identitate, precizând în mod expres, această concluzie, astfel încât Curtea este ținută de această constatare. -se pe acest element al situației de fapt, Curtea apreciază în continuare, că excepția lipsei calității procesuale active a fost corect soluționată, reclamanții având calitate procesuală activă, întrucât sunt titularii dreptului afirmat în justiție.

Curtea nu își însușește nici criticile referitore la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare prezente, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate. În prealabil, Curtea constată că cererea în revendicare prezentă este accesorie capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, fapt care rezultă cu evidență din cuprinsul cererii de chemare în judecată, implicit din ultimul paragraf, în care se solicită restituirea bunului, ca o consecință a constatării nulității absolute (fila 5 dosar nr. 9668/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 B). Acest caracter accesoriu a fost reținut de altfel și de către judecătorie prin sentința pronunțată în rejudecare și conferă situației prezente, o particularitate distinctă.

Pe de altă parte, indiferent de caracterul accesoriu al acestei cereri, Curtea constată că excepția inadmisibilității este nefondată, pentru următoarele argumente:

Printr-o hotărâre publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.

Pe scurt, reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950. Acțiunea lor a fost însă respinsă ca inadmisibilă în 08 aprilie 2002 pe motivul că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.

Curtea Europeană a constatat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei respective, procedură prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nicio despăgubire până atunci, neavând nicio garanție că vor obține una în viitorul imediat.

Curtea de APEL BUCUREȘTI consideră că simplul fapt că în cauza respectivă, era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții Europene a Drepturilor Omului fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare pentru identitate de rațiune.

Poate părea paradoxal, dar Curtea Europeană a Drepturilor Omului soluționează una dintre cele mai aprinse dispute juridice din România post -comunistă, alegând o cauza ușor nepotrivită pentru raționamentul său. Cu toate acestea, soluția rezultată din respectiva hotărâre, potrivit căreia inadmisibilitatea acțiunii în revendicare încălcă articolul 6 al Convenției, este dincolo de orice îndoială.

Raționamentul nu este potrivit pentru o acțiune în constatare, ci pentru o acțiune în revendicare (indiferent că se poartă în contradictoriu cu chiriașul -cumpărător persoană fizică sau cu societatea comercială privatizată deținătoare).

Raționamentul - cu care suntem întru totul de acord - este unul simplu: negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă.
Nu credem însă că efectivitatea trebuie raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau, mai bine zis, la rezultatul căutat prin această procedură. Întrebarea la care trebuie să se răspundă ar putea fi formulată în termenii următori: calea specială oferită permite realizarea rezultatului ce ar fi fost atins urmând calea generală (spre exemplu, revendicarea) dacă aceasta ar fi putut fi folosită?

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) și, așa cum rezultă din hotărâre, infectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează această nouă condamnare.

Aplicând același raționament în ceea ce privește acțiunea în revendicare, din hotărâre rezultă că acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă.

Este destul de clar că această hotărâre vizează mai mult ipoteza acțiunii în revendicare decât cea a acțiunii în constatare, raționamentul său fiind construit de așa natură încât să acopere ipoteza acțiunii în revendicare.
Indiferent de intenția Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate observa că în cazul acțiunii în revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului în natură sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, obținerea de despăgubiri. Față de acest rezultat operațiunea realizată de C - analiza efectivității mecanismului de despăgubiri, în principal a Fondului Proprietatea - își recapătă sensul deplin și redevine argumentul convingător care a condus la admiterea încălcării articolului 6.

În cauza pendinte, Curtea de apel constată că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispozițiile 691 din 11 decembrie 2002 și 1054 din 18 iunie 2003 ale Primarului General, pentru prezentul imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, s-a stipulat stabilirea în viitor de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în cauză, nu s-a realizat dovada că din 2003 până în prezent, s-ar fi stabilit sau chiar plătit astfel de măsuri reparatorii. Ca atare, în speță, ineficacitatea mecanismului oferit de Legea nr. 10/2001, este certificată.

De altfel, chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, de instanța supremă, se recunoaște această admisibilitate, astfel: "Problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că exista posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intra în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătoreasca anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect".

În prezenta cauză, însă, Curtea de apel nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat ineficace, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant", în sensul deciziei în interesul legii. De asemenea, Curtea constată că și reclamanta are un bun, potrivit considerentelor care vor urma.

Totodată, hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, este de natură, prin prisma art. 20 din Constituția României, să se impune în virtutea priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului și prevederilor art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 modificată în 2009. De altfel, interpretarea rațională a acestui text legal vizează cererile introduse ulterior intrării în vigoare a acestei legi modificatoare (1/2009).

Aceeași concluzie rezultă și din prevederile art. 15 din Constituția României care consacră principiul neretroactivității legii, Legea nr. 1/2009 fiind adoptată ulterior momentului introducerii acțiunii, moment la care se raportează condiția admisibilității.

Așadar, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată pe de parte, prin existența procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, conform și deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pe de altă parte, prin stipularea în dispozițiile emise în baza legii speciale, a stabilirii viitoare de măsuri reparatorii, este nefondată, pentru argumentele enunțate, ea fiind așadar, în mod corect soluționată de ambele instanțe.

Curtea constată că în eventualitatea stabilirii ulterioare a unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, revine instituțiilor publice abilitate, dintre care unul este chiar parte în acuză, Municipiul B prin Primarul General, să apere în colaborare cu celelalte autorități cu atribuții în acest sens, interesele publice care ar putea fi afectate printr-o eventuală încercare frauduloasă a reclamanților de valorificare a deciziei administrative, în cea ce privește apartamentul în litigiu. Curtea reține însă, că sarcina sa nu este aceea de a se preocupa de aceste eventuale aspecte viitoare, ci este aceea de a aprecia asupra cererilor de nulitate, și revendicare și reconvențională, prin raportare la situația legală, actuală.

Prin prisma acestor considerente, este nefondată și excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii. Astfel, atât ineficacitatea amintită, a procedurii Legii nr. 10/2001 privind măsurile reparatorii, ca și interesul concret al reclamanților, ilustrat prin prezenta acțiune, de redobândire a posesiei și nu doar a unor măsuri echivalente, sunt argumente care ilustrează interesul concret al reclamanților în promovarea și susținerea acțiunii în continuare. Nu mai puțin, este susținerea recurenților că prin decizia administrată, reclamanților li s-ar fi acordat despăgubiri, deoarece decizia prevede doar stabilirea viitoare a unor măsuri reparatorii, nerealizându-se dovada că în interesul scurs 2003 - 2009, astfel de măsuri ar fi fost cel puțin stabilite, dacă nu și acordate. Împrejurarea că reclamanții nu au contestat decizia administrativă, nu este de natură să atragă eficacitatea procedurii de despăgubire a Legii nr. 10/2001, situația rămânând neschimbată până în prezent, ineficacitatea procedurii speciale fiind constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului tocmai în prezența a sute de mii de astfel de dispoziții administrative române fără efect practic.

În ceea ce privește criticile aferente bunei - credințe la încheierea contractului, Curtea constată în prealabil, așa cum a expus în paragrafele anterioare, că preluarea imobilului de către stat, s-a realizat în baza unui titlu nevalabil, devenind astfel incidente prevederile art. 45 alin. 2 și nu ale alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, devin nerelevante criticile referitoare la corecta aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul înstrăinării, critici care ar fi fost esențiale dacă ar fi fost incident alienatul 4 al articolului 45 din lege. Această concluzie se impune pentru că art. 45 alin. 2 instituie o singură excepție de la incidența sancțiunii nulității: existența bunei - credințe la încheierea actului.

Chiar dacă am subsuma aceste critici, discuției legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, Curtea constată că ele nu sunt în măsură să infirme considerentele anterioare relevante, pentru că așa cum am arătat, nevalabilitatea decretului de naționalizare vizează însăși data edictării și aplicării sale, indiferent de recunoașterea ulterioară, dar temporară, de către stat (prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stat care tot el preluase imobilul), a caracterului valabil al preluării. Așa cum am arătat, instanța este datoare să verifice valabilitatea titlului de preluare, iar această verificare se raportează la toate normele legale incidente și nu doar la unele, cum solicită practic recurenții. În contrapondere, verificarea valabilității s-a realizat de instanțele anterioare și prin prisma poziției de recunoaștere a caracterului nevalabil, a Primarului General prin dispoziția administrativă, însă acestei recunoașteri, ca de altfel nici recunoașterii operate de stat, prin Normele Metodologice inițiale ale Legii nr. 112/1995, Curtea nu i-a dat o greutate aparte, altele fiind argumentele pentru care nevalabilitatea titlului statului, ca și concluzie, s-a impus, astfel cum am arătat: neconcordanța decretului cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cu Constituția română din 1948.

Așadar, chiar dacă am aprecia că la încheierea contractului (noiembrie 1998), Legea nr. 112/1995 ar fi fost respectată (ca și cum art. 1 din lege s-ar referi la "titlu" în sens doar de titlul formal și nu s-ar referi la sintagma "titlu valabil"), atunci această apreciere tot n-ar fi de natură a înlătura concluzia prezentată în baza analizei anterioare, a nevalabilității titlului statului. Această concluzie va determina indiferent de respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995, la momentul înstrăinării imobilului, incidența alineatului 2 al art. 45 din Legea nr. 10/2001 și nu pe cea a alineatului 4. Raportat însă, la discuția anterioară (care impunea concluzia nerecunoașterii Decretului nr. 92/1950 drept titlu valabil), Curtea constată însă, că această concluzie ipotetică, menționată anterior, a corectei aplicări a Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic, este eronată, deoarece art. 1 al legii, privitor la preluarea imobilului cu titlu nu a fost respectat, înstrăinându-se un imobil care nu fusese preluat de stat cu titlu (în sensul de titlu valabil). Așadar, indiferent, prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză și nu cele ale alineatului 4.

Revenind, Curtea constată, așa cum a amintit și anterior, că al său control jurisdicțional este unul exclusiv de legalitate care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel. A reaprecia probele administrate pentru a ajunge la concluzia unei alte situații de fapt decât cea reținută, ar echivala cu o depășire a limitelor controlului său jurisdicțional, limite conferite de art. 304 alin. 1 Cod de procedură civilă primitoare la "legalitatea hotărârii", ceea ce Curtea nu poate face.

Or, buna sau reaua credință a părților contractante, la momentul încheierii unui act juridic, reprezintă un element al situației de fapt, al temeiniciei hotărârii și nu al legalității sale, pentru că vizează atitudinea subiectivă, poziția psihică a părților față de încheierea respectivului act juridic.

Curtea constată că acest aspect (al lipsei bunei - credințe a părților la încheierea contractului de vânzare - cumpărare) a fost reținută în mod expres, în cadrul situației de fapt, pe baza probelor administrate de către ambele instanțe de fond și de apel. În consecință, Curtea constată că criticile subsumate acestui aspect, referitoare la inexistența vreunui proces pe rol; la inexistența vreunei notificări din partea reclamanților; privitor la recunoașterea de către, la interogatoriu; privitor la efectuarea de diligențe de către recurenți, la primărie și constatarea inexistenței vreunei cereri de restituire, la neprevederea legală a posibilității de redobândire a bunului în natură, de către reclamanți, în baza Legii nr. 112/1995; la neînsoțirea cererii depuse la primărie, de acte relevante; la soluționarea cererii administrative anterior înstrăinării imobilului; la comunicarea de către Primăria Sectorului 2 B, către Primăria Generală, a modului de soluționare a cererii, după vânzarea apartamentului, sunt nefondate, ele vizând o reapreciere a situației de fapt reținute definitiv de tribunal, concret vizând reținerea bunei - credințe a părților contractante la încheierea actului de vânzare - cumpărare, contrar statuărilor instanțelor de fond.

Așadar, întrucât tribunalul și judecătoria au reținut reaua - credință la încheierea contractului, în mod corect au aplicat în continuare, prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și au constatat nulitatea absolută a actului juridic, singura situație de excepție care ar fi salvgardat actul, fiind existența bunei - credințe.

În consecință, în mod corect a fost respinsă cererea reconvențională și a fost admisă revendicarea, pentru că reclamanții exhibau un titlu de proprietate, al autorului lor, din anul 1949, ei având un bun și în sensul Convenției Europeană a Drepturilor Omului, pentru că așa cum am arătat preluarea s-a realizat abuziv fără nici o despăgubire corespunzătoare, fapt recunoscut de către autoritățile publice inclusiv prin dispozițiile administrative emise.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus deseori, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1(cauza Străin contra României). Pe de altă parte, recurenții nu mai au un titlu pe care să-l opună moștenitorilor autorului expoliat de statul comunist, astfel încât în mod corect au fost obligați să restituie bunul imobil.

Nici critica recurentului - pârât Municipiul B, în sensul inexistenței vreunui interes al reclamanților, în cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, nu este fondată, deoarece nevalabilitatea această atrage incidența art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, normă de drept substanțial care impune sancțiunea nulității actului juridic, dacă este întrunită și condiția relei - credințe la încheierea actului.

Argumentele expuse anterior, cu privire la nevalabilitatea titlului statului, și nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, ca urmare și a inexistenței bunei - credințe la încheierea sa, sunt valabile și în ceea ce privește criticile recurentului Municipiul B referitoare la valabilitatea titlului statului, la aprecierea acestei valabilități prin raportare la Legea nr. 112/1995 în special art. 1 alin. 1din lege și la normele sale de aplicare, precum și prin raportare la respectarea legilor și decretelor în vigoare.

Celelalte critici privitoare la existența bunei - credințe la încheierea actului juridic, la neînlăturarea bunei - credințe prin omisiunea verificării situației juridice la cumpărare, la inexistența obligației legale de verificare a situației juridice, ca și la inexistența posibilității efectuării unei asemenea verificări, sunt subsumate temeiniciei hotărârii, nu legalității acesteia, așa cum am arătat și anterior, deoarece ele vizează stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de tribunal, respectiv reținerea bunei - credințe la momentul vânzării - cumpărării imobilului. Controlul Curții este însă, unul de legalitate și nu de temeinicie, astfel încât toate aceste critici nu pot fi reținute ca fondate.

Nici critica referitoare la greșita obligare a acestui recurent la plata de cheltuieli de judecată către intimații - reclamanți, nu este fondată, tribunalul realizând o corectă aplicare a prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă, atunci când a obligat și acest pârât - apelant la cheltuieli de judecată, deoarece apelul său împotriva sentinței fondului, a fost respins ca nefondat, astfel încât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea apelului, i-a aparținut și acestui pârât recurent, pe lângă pârâții și.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare formulată în contradictoriu cu pârâta, ca nefondată, va respinge recursurile formulate de recurenții - pârâți - reclamanți, și de recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 979 din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații - reclamanți - pârâți, și cu intimatul - pârât SC SA, ca nefondat, va obliga recurenții, în solidar, să plătească intimaților persoane fizice suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând culpa procesuală a recurenților conform art. 274 Cod de procedură civilă, în declanșarea și desfășurarea prezentei faze procesuale, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat ales (filele 45 - 46 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare formulată în contradictoriu cu pârâta, ca nefondată.

Respinge recursurile formulate de recurenții - pârâți - reclamanți, și de recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 979 din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații - reclamanți - pârâți, și cu intimatul - pârât SC SA, ca nefondat.

Obligă recurenții, în solidar, să plătească intimaților persoane fizice suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27 aprilie 2009.

Președinte, Judecător, Judecător,

Grefier,

Red.

.

2ex./30.06.2009

-5.-;

Jud.2.-

Președinte:Fănica Pena
Judecători:Fănica Pena, Cristina Nica, Mariana Haralambe

Vezi şi alte speţe de drept civil: