Anulare act. Decizia 79/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1949/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 79
Ședința publică de la 1 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Fănica Pena
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelanții reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 946 din 24.06.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 25.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 1.02.2010.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13.11.2007, înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Municipiul B, prin Primarul -, Elida, și moștenitorii lui, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nesoluționarea de către pârâtul Municipiul Ban otificării cu nr. 1685/14.08.2001 de restituire în natură a imobilului situat în B,-, sector 1 și, în soluționarea pe fond a notificării, să constate preluarea imobilului fără titlu și să dispună obligarea persoanelor fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile pe care le-au cumpărat în imobil, fără cheltuieli de judecată.
La data de 08.01.2009, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare, prin care, pe de o parte, au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte au solicitat ca pârâtul Municipiul B să fie obligat să le restituie în natură spațiile din imobil care se mai află în proprietatea sa.
Referitor la cererea completatoare menționată, în temeiul art.165 Cod procedură civilă, s-a dispus disjungerea acesteia și formarea unui dosar separat (nr-).
În cadrul dosarului nou format, la data de 24.09.2009, pârâții persoane fizice (mai puțin ) au depus întâmpinare, prin care au invocat excepțiile tardivității, prescripției și inadmisibilității cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare.
Prin sentința civilă nr. 946 din 24.06.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondate, excepțiile tardivității acțiunii și a inadmisibilității, precum și cererea de repunere în termenul de prescripție. Prin aceeași sentință, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare a reclamanților ca fiind prescris formulată și s-a disjuns judecata cererii formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul -, privind restituirea spațiilor aflate în patrimoniul pârâtului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, asupra excepției tardivității, că potrivit art. 132 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată poate fi modificată/completată până la prima zi de înfățișare; totodată, conform art. 134 Cod procedură civilă, este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii pe fond.
Or, din verificarea dosarului nr-, se constată că, până la momentul depunerii cererii completatoare, cauza a fost amânată prin prisma lipsei de procedură cu pârâta Rozana, astfel încât cererea completatoare, prin raportare la prevederile legale menționate anterior, a fost depusă în termen.
De altfel, chiar și în situația în care cererea completatoare ar fi fost depusă cu depășirea momentului procesual al primei zile de înfățișare, sancțiunea era judecata separată a cererii, iar nu decăderea (or, în speță, s-a dispus judecata separată a cererii completatoare, însă prin prisma altor motive, respectiv faptul că numai cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție erau în stare de judecată).
Excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost considerată și ea nefondată.
Astfel, s-a constatat de către tribunal că, în esență, această excepție a fost invocată cu motivarea că, prin formularea unei noi cereri de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, s-ar încălca puterea de lucru judecat a unei sentințe anterioare, prin care aceeași cerere a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil (se impune însă precizarea, sub acest aspect, că prin sentința nr. 155/2004 cererea de constatare a nulității absolute a fost respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca neîntemeiată).
Tribunalul constatat în primul rând că, deși invocată sub forma inadmisibilității, prin raportare la argumentarea acestei excepții, în realitate se invocă principiul puterii de lucru judecat, întrucât inadmisibilitatea apare fie în cazul în care accesul la justiție nu este permis în forma utilizată de reclamant, fie în cazul în care cererea formulată nu este de competența instanțelor române (ceea ce nu este cazul în speța de față); în al doilea rând, puterea de lucru judecat este o problemă de fond, care trebuie distinsă de autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 1200. civ. numai aceasta din urmă fiind o excepție procesuală.
Excepția prescripției dreptului la acțiune trebuie analizată în strânsă legătură cu cererea de repunere în termenul dispus de art. 45 alin. 5 din Legea nr.10/2001.
Astfel, conform art. 45 alin.5 din Legea nr.10/2001: "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Acest termen de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.109/2001 și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.145/2001, până la data de 14.08.2002.
Reclamanții nu au contestat faptul că prezenta cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost formulată cu depășirea termenului legal menționat anterior, însă au solicitat repunerea lor în termen, în condițiile art. 19 din Decretul nr.167/1958.
Potrivit acestor prevederi, "(1) Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită".
În speță, motivele temeinice invocate de reclamanți au fost în sensul că "Soluția conținută de sentința civilă nr. 155/2004, pe de o parte, și încrederea deplină în materializarea promisiunilor autorităților - parțial concretizate în textele Legii nr.10/2001 - de înlăturare a nedreptăților comise de regimul comunist ne-au determinat să nu reluăm cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare a unor spații din imobil".
Or, s-a apreciat în primul rând că cererea de constatare a nulității a fost formulată anterior, însă a fost respinsă, iar soluționarea defavorabilă a unei cereri de către instanțele judecătorești nu poate în niciun caz fi privită ca un motiv temeinic de repunere a părții în termenul de formulare a aceleiași cereri; pe de altă parte, urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 reprezintă opțiunea reclamanților, neexistând niciun impediment legal de formulare a unei cereri de constatare a nulității contractelor (ceea ce, de altfel, reclamanții au și făcut).
În ceea ce privește referirea la deciziile de recurs în interesul legii pronunțate pe aspectul competenței tribunalelor de a soluționa în primă instanță cererile având ca obiect obligarea entităților învestite cu soluționarea notificărilor la emiterea unei decizii/dispoziții motivate de soluționare a notificării, competenței tribunalelor de a soluționa pe fond notificările formulate în baza Legii nr.10/2001 și admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu au relevanță asupra aspectului luat în discuție (repunerea în termenul de prescripție dispus de art. 45 alin. 5 Legea nr.10/2001), întrucât privesc alte probleme de drept.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 5.08.2009 reclamanții și au declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI -Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la 28.08.2009.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanții au arătat că judecătorul fondului a făcut o aplicare restrictivă, rigidă, a textelor de lege invocate de aceștia în sprijinul acțiunii promovate.
La apariția Legii nr.10/2001 au notificat Primăriei Municipiului B cererea de restituire, în natură, a imobilului, așa după cum au făcut-o și în temeiul Legii nr.112/1995.
niciun răspuns de la unitatea notificată, s-au adresat Tribunalului, în noiembrie 2003, chemând în judecată pârâții din acest dosar și solicitând a) să se constate deținerea de către stat a imobilului fără titlu; b) obligarea pârâtului 1 la a emite o dispoziție de restituire în natură a casei; c) constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a unor spații din imobil prin care pârâții persoane fizice au dobândit un drept asupra acelor spații; d) obligarea pârâților ale căror contracte de vânzare cumpărare vor fi anulate la a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liberă posesie spațiile ce le-au fost vândute.
Capetele a, c, d și eau fost respinse ca inadmisibile prin sentința civilă nr. 155 din 16 februarie 2004, soluția rămânând definitivă și irevocabilă.
Motivarea, în principal, a soluției date prin sentința civilă nr.155/2004 constă în susținerea că, odată apărută Legea nr. 10/2001, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun nu sunt admisibile și instanțele de judecată sunt competente a verifica doar legalitatea și temeinicia dispozițiilor/deciziilor emise de entitățile notificate.
Apelanții arată că motivarea în principal a sentinței civile nr.155/2004 se axează pe susținerea privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în condițiile apariției Legii nr. 10/2001, ignorând faptul că unul din capetele acțiunii l-a constituit cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare a spațiilor de imobil, cerere admisibilă în temeiul art. 45 din lege.
Hotărârea nr. 155/2004 a rămas definitivă și irevocabilă și o invocă pentru a susține că motive temeinice i-au împiedicat să respecte termenul stabilit prin art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Apelanții reclamanți au mai arătat că, în temeiul Legii nr. 112/1995, au formulat cerere de retrocedare în natură a imobilului, întemeiată pe prevederile art. 1 care, limitând aplicarea prevederilor sale imobilelor preluate de stat cu titlu (situație care nu se potrivea în cazul lor întrucât, așa cum am dovedit, tatăl lor, muncitor fiind, era exceptat de la măsura naționalizării) le-a dat oportunitatea de a solicita restituirea imobilului în litigiu.
Nici până azi nu au primit un răspuns la cererea pe care au formulat- pretențiilor lor, dar și a dispozițiilor legale, s-a concretizat în vânzarea spațiilor din imobilul revendicat către chiriașii ce-l ocupau, deși acest lucru nu era posibil, fiindcă imobilul era deținut de stat fără un titlu valabil și nu se putea trece la vânzare înainte de a se soluționa definitiv cerea reclamanților de restituire a acestuia.
De asemenea, în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria Municipiului B cu cererea de a li se restitui imobilul. Nici această cerere nu a fost soluționată până în prezent, iar acțiunea cu care s-au adresat justiției cu acest pretenții a fost respinsă ca inadmisibilă.
Toate aspectele invocate anterior pot fi considerate cauze temeinice, în sprijinul aplicării prevederilor art. 19 din Decretul 167/1958, având în vedere că nu au neglijat dreptul ce le-a fost conferit de lege, de a solicita, într-un anumit termen, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare a spațiilor către chiriași, fapt sancționat de legiuitor cu prescripția dreptului de acțiune ci, acționând, demersurile lor au fost nesocotite de autorități sau respinse de instanță.
Apelanții solicită instanței să facă aplicarea prevederilor art. 20 din Constituția României pentru a constata că, în hotărârea CEDO din 9 decembrie 2008, Curtea a considerat că în noțiunea de "bun" trebuie inclus nu doar un bun corporal, ci și creanțe având o bază legală în dreptul intern, astfel încât titularul să aibă o speranță legitimă de a obține realizarea/executarea acesteia și că, drept consecință, neputând fi sancționați pentru delăsare cu prescripția dreptului de a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare, să fie admisă cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr.10/2001 și observând că aceste acte au fost încheiate cu încălcarea legii, să se pronunțe o soluție de constatare a nulității absolute a acestora.
La data de 27.11.2009, intimații pârâți, Elida, și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
În dezvoltarea motivelor întâmpinării, pârâții au arătat că nu le este foarte clar ce anume critică apelanții din hotărârea atacată, deoarece nu sesizează nicio critică adusă raționamentelor/argumentelor juridice ale instanței de fond. Pârâții consideră că hotărârea instanței de fond este legală și temeinic motivată.
Așa după cum motivează instanța de fond "reclamanții nu au contestat faptul că prezenta cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a fost formulată cu depășirea termenului legal menționat anterior, însă au solicitat repunerea lor în termen, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958".
Apelanții invocă faptul că sentința civilă nr.155/2004 a rămas definitivă și irevocabilă și o invocă azi în fața instanței pentru a susține că motive temeinice i-au împiedicat să respecte termenul stabilit prin art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Arată că este o contradicție logică în această afirmație.
Nu se înțelege cum anume au fost împiedicați să ceară acest lucru până în prezent, în condițiile în care tot apelanții susțin că au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare ale intimaților pârâți și, prin sentința civilă sus menționată, li s-a respins această pretenție, soluția rămânând definitivă și irevocabilă.
Intimații pârâți au mai arătat că sentința civilă nr. 155/2004 nu a fost atacată, în totalitate, cu apel, de către apelanți, așadar soluția dispusă prin sentința civilă a rămas definitivă și irevocabilă din culpa apelanților, potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței, la termenul din 19.10.2009, apelanții reclamanți au depus la dosar, în fotocopie, sentința civilă nr. 155/16.02.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4253/2003.
La termenul din 25.01.2010, intimații pârâți, Elida, au invocat excepția autorității de lucru judecat.
Asupra excepției autorității de lucru judecat, Curtea reține următoarele:
Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniforma a justiției. Raportată la finalitatea acestei instituții juridice, puterea lucrului judecat presupune că litigiul a fost soluționat în fond, ceea ce înseamnă că anterior a mai fost analizată aplicarea dispozițiilor legale la aceeași situație de fapt, ipoteză în care o hotărâre ulterioară ar putea contrazice drepturile recunoscute sau consolidate prin prima hotărâre. În același sens, referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzaAmurăriței împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008. Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: "- instanțele ar fi trebuitsă țină cont de constatările făcute anterior de instanțeasupra situației terenului-.
Aplicând aceste principii în cauza de față, se constată că, deși prin sentința civilă nr. 155/16.02.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr. 4253/2003, a fost admisă excepția inadmisibilității inclusiv cu privire la capătul de cerere formulat de reclamanți având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, niciunul din considerentele hotărârii nu vizează această pretenție, nefiind prezentat raționamentul care a stat la baza soluției adoptate prin dispozitiv. Or, absența oricărui argument care să susțină soluția din dispozitiv relativ la capătul de cerere în discuție echivalează cu neexaminarea sa pe fond, din perspectiva autorității de lucru judecat și, ca atare, situația creată de hotărârea judecătorească anterioară nu se poate impune ca un fine de neprimire pentru analizarea cererii identice cu care au fost învestite subsecvent instanțele.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 19 din decretul nr. 167/1958: "Instanța judecătorească - poate, în cazul în crea constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii -". Pe baza acestei dispoziții legale, repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice,nu a putut formula acțiuneaîn justiție înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul jurisdicțional este îndreptățit să soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție".
O asemenea ipoteză nu se regăsește în cauza de față, deoarece reclamanțiiau formulat acțiuneaavând ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele situate în imobilul în litigiu, care a constituit unul din obiectele dosarului nr. 4253/2003 al Tribunalului București - secția a IV-a civilă, însă aceasta a fost respinsă.
Pe de altă parte, chiar admițând interpretarea extensivă propusă de către reclamanți, în sensul că ceea ce nu au putut formula a fost o acțiune care să aibă finalitatea urmărită de lege, aceea de a fi examinată în mod real de către instanțe, s-ar fi impus, urmând construcția juridică a acestora, ca cererea de repunere în termen să fie făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, deci de la data la care au luat cunoștință de conținutul hotărârii. Or, acest fapt s-a petrecut cel mai târziu la data de 20.09.2004, când a fost soluționat apelul acestora, prin decizia civilă nr. 1010 A/20.09.2004 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă în dosarul nr. 1315/CIV/2004.
Nici nesoluționarea notificărilor formulate în temeiul Legilor nr. 112/1995 și 10/2001 nu poate fi privită ca fiind un motiv justificat pentru care reclamanții nu au putut formula cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate de către pârâți. Încrederea în caracterul efectiv al reparațiilor care ar fi putut fi obținute în temeiul celor două acte normative nu justifică pasivitatea lor, deoarece în sistemul creat de acestea anularea contractelor de vânzare cumpărare constituie o condițiesine qua non(necesară) pentru restituirea în natură a apartamentelor și deci se impunea ca aceștia să aibă o conduită activă.
Nu este întemeiat nici ultimul motiv de apel invocat de către reclamanți. Instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de contencios european a considerat că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună tuturor statelor europene și corespunde unor finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, hotărârea Stubbings și alții din 22 octombrie 1996).
Față de aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat.
De asemenea, va act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția privind autoritatea de lucru judecat.
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți și, ambii cu domiciliul ales în B,-, sector 1, la avocat, împotriva sentinței civile nr. 946 din 24.06.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, toți cu domiciliul ales în B,-, -. 2, parter,. 4, sector 4, la. & Asociații, ambii cu domiciliul ales în B,-, -. 1,. 1,. 1, sector 3, la. & Asociații, cu domiciliul în B,-, -. 1,. 16, sector 3, cu domiciliul în B,-,. 2,. 4, sector 1, cu sediul în B,-,. 2, sector 5 și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.//
15ex./08.03.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Fănica PenaJudecători:Fănica Pena, Cristina Nica
