Anulare act. Decizia 92/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 92
Ședința publică din data de 30 ianuarie 2008
PREȘEDINTE: Cristina Mihaela Moiceanu
JUDECĂTORI: Cristina Mihaela Moiceanu, Cristina Pigui Vera
-- -
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta SC T SA, cu sediul în Târgoviște,--11, județul D, împotriva sentinței civile nr. 1004 din 30 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul G, reprezentat de Sindicatul Liber Independent Târgoviște,--11, județul
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 23 ianuarie 2008, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Curtea, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la data de 30 ianuarie 2008, când a dat următoarea hotărâre:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Dâmbovița, Sindicatul Liber Independent Târgoviște a formulat, în numele salariatului G, cerere de chemare în judecată a SC T SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să anuleze dispoziția nr. 1851/13.07.2007, prin care salariatului i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în urma desființării postului de electrician din cadrul Secției de, dispunându-se reintegrarea salariatului în funcție și acordarea drepturilor salariale aferente de la încetarea contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă, precum și acordarea tichetelor de masă corespunzătoare, în valoare nominală.
În motivarea cererii, s-a arătat că societatea pârâtă a încălcat dispozițiile art. 102 alin.1 din, prin care era obligată să anunțe în scris sindicatul despre situația apărută, numărul total al posturilor reduse și structura acestora, nefiind respectate nici dispozițiile art. 102 alin.2 din privind obligația colaborării cu sindicatul în vederea diminuării efectelor sociale ale acestei acțiuni printr-o serie de măsuri, care au fost expres enumerate.
De asemenea, s-a susținut că societatea a încălcat și dispozițiile art. 74 din Codul muncii privind conținutul deciziei de concediere, nefiind prezentate locurile de muncă disponibile, deși în această perioadă au fost făcute angajări, nu s-au respectat dispozițiile art. 64 din Codul muncii, care stipulează că trebuie consultată și Agenția Teritorială de Muncă, după cum nu a fost respectată reglementarea cu privire la suspendarea curgerii preavizului pe perioada suspendării contractului individual de muncă, conform art. 73 alin.3 din Codul muncii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 283 alin.1 lit.a din Codul muncii și art. 76 din același cod.
Pârâta SC T SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în contractul colectiv de muncă, la capitolul VI, este reglementată procedura concedierii colective și nu cea a concedierii individuale, ca în speța de față, procedura descrisă în capitolul VI fiind identică cu cea din Contractul Colectiv pe.
S-a mai arătat că în cazul concedierilor individuale din Secția de, societatea nu a procedat la o reducere a activității și nici nu a reorganizat procesul de producție, renunțând doar la niște posturi a căror eficiență era foarte scăzută și neeconomicoasă, întreținerea secției fiind în continuare asigurată de salariații combinatului, posturile desființate fiind excesive în raport cu necesitățile secției.
Dispozițiile art. 102 din invocate de reclamant sunt aplicabile strict în cazul concedierilor colective, iar la negocierea contractului colectiv de muncă s-a stabilit, de comun acord cu sindicatul, ca în privința procedurilor legale de concediere, acestea să fie strict cele consacrate în Codul muncii, după cum rezultă din procesul verbal al ședinței a 15-a de negociere.
Chiar și în ipoteza că s-ar admite că această procedură se aplică și salariaților concediați individual, pârâta a arătat că nu se pune problema nulității deciziei de concediere întrucât unica sancțiune aplicabilă, prevăzută de art. 102 alin.3 din, este aceea a obligării pârâtei la plata către salariat a unei despăgubiri egale cu salariul de bază pe o perioadă de 60 zile calendaristice.
Referitor la dispozițiile art. 74 din Codul muncii, s-a arătat că textul acestui articol, invocat de reclamant, nu este aplicabil, salariatul în cauză neregăsindu-se în niciuna din situațiile prevăzute la lit.d, la care a făcut trimitere reclamantul, susținându-se în continuare că unitatea nu deținea la data concedierii locuri de muncă vacante compatibile cu starea de sănătate a salariatului și calificarea sa profesională, posibilitatea de a fi redistribuit în muncă fiind analizată, negăsindu-se însă soluții.
S-a concluzionat de către pârâtă că a respectat procedura prevăzută de lege pentru concedierea individuală, neexistând temei pentru anularea deciziei de concediere.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1004/30 octombrie 2007, dată cu opinia separată a unui asistent judiciar, Tribunalul Dâmbovițaa admis cererea și a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere, dispunând reintegrarea și acordarea drepturilor salariale și a tichetelor de masă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin dispoziția nr. 1851/13.07.2007 s-a hotărât de către pârâtă încetarea contractului individual de muncă al salariatului G în temeiul art. 65 din Codul muncii și art. 56 din, ca urmare a desființării postului de electrician, fiind vorba de o concediere individuală.
S-a mai reținut că potrivit art. 102 alin.1 din, în situația în care unitatea este nevoită să efectueze reducere de personal ca urmare a reducerii activității ori reorganizării procesului de producție, care ar determina desfaceri de contracte de muncă, angajatorul este obligat să anunțe în scris sindicatul despre situația apărută și numărul total al posturilor ce ar urma să fie reduse și structura acestora, iar conform art. 102 alin.2 din, angajatorul avea obligația de a întreprinde în colaborare cu sindicatul măsuri pentru diminuarea în plan social a efectelor concedierii, textele invocate din fiind aplicabile atât în cazul concedierilor colective, cât și individuale.
Susținerea angajatorului în sensul că art. 102 alin.1 și art. 102 alin.2 lit.a din sunt aplicabile strict în cazul concedierilor colective, iar nu și în situația celor individuale nu a fost primită, arătându-se că referirea făcută de părți în procesul verbal din 2.08.2004, cu ocazia rundei a 15-a de negocieri a, la faptul că articolele care privesc concedierea din motive care nu țin de persoana salariatului vor fi luate din Codul muncii (secțiunea 1, 2 și 3), iar secțiunea a IV-a va fi ca la ramură, conduc la concluzia că dispozițiile privind concedierea individuală vor fi reglementate de prevederile art. 70 din CCM la nivel de ramură, dispoziții care prevăd măsuri de protecție ale salariaților identice cu cele ale art. 102 din.
Cum pârâta nu a îndeplinit obligațiile prevăzute în referitoare la concedierea individuală și având în vedere dispozițiile art. 76 și 78 din Codul muncii, prima instanță a admis cererea în sensul celor mai sus-arătate.
Susținerile din cuprinsul acțiunii potrivit căreia nu s-au precizat în dispoziția de concediere locurile de muncă disponibile, nu a fost consultată Agenția Teritorială de Muncă D și nu a fost respectată reglementarea cu privire la suspendarea curgerii preavizului pe perioada suspendării contractului individual de muncă, au fost apreciate ca neîntemeiate pe motiv că în societate nu au existat locuri de muncă disponibile, consultarea ITM impunându-se doar în cazul concedierilor colective, neavând loc nici suspendarea contractului individual de muncă pentru a determina suspendarea termenului de preaviz.
Instanța de fond a dispus și acordarea tichetelor de masă corespunzătoare de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă pe motiv că sunt drepturi prevăzute de.
Împotriva sentinței primei instanțe pârâta a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 3041.pr.civ.
Susține recurenta că prima instanță nu a ținut cont de niciunul din argumentele invocate de aceasta, iar nici în sentință nu se regăsește poziția completă a societății față de litigiul în cauză.
Astfel, se arată de către recurentă, că într-adevăr, potrivit punctului său de vedere, art. 102 nu este aplicabil concedierilor individuale, motivat de faptul că formularea acestui articol este luată din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii metalurgice - art. 70, sensul și spiritul celor negociate fiind ca procedura să vizeze numai concedierile colective, însă instanța a omis să menționeze în sentință faptul că nerespectarea art. 102 din nu poate duce la nulitatea deciziei de concediere individuală întrucât sancțiunea nerespectării prevederilor art. 102 alin.1 este expres prevăzută la art. 102 alin.3 lit.a din același 2004-2008.
Conform art. 102 alin.3 lit.a din, susține recurenta, în cazul în care înainte de expirarea perioadei prevăzută la alin.1 conducerea societății a luat măsura desfacerii contractului de muncă, urmează să se plătească celui în cauză salariul de bază avut pe durata cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă și expirarea celor 60 de zile care preced curgerea termenului de preaviz, astfel că nerespectarea obligației de a informa sindicatul în privința concedierilor individuale cu 60 de zile înainte nu poate duce decât la obligarea recurentei de a plăti fiecărui salariat salariul de bază pentru 60 de zile, neputându-se reține o cauză de nulitate a deciziei de concediere.
Într-un alt motiv de recurs se susține că salariatul ar fi trebuie să fie introdus în cauză întrucât avea posibilitatea legală de a renunța, nedorind continuarea judecății, impunându-se ca salariatul să cunoască despre acest proces.
Se mai arată că s-au acordat și compensații bănești considerabile cu ocazia concedierii, iar dacă sentința va rămâne irevocabilă, salariatul va fi obligat să restituie acești bani și chiar dacă sindicatul are dreptul de a-l reprezenta pe salariat chiar și fără procură, cum în civil este consfințit principiul disponibilității, salariatul era singurul care trebuia să hotărască cum vrea să acționeze, susținerile recurentei fiind sprijinite și de opinia separată formulată de magistratul asistent.
Referitor la dispozițiile art. 74 din Codul muncii, s-a arătat că toate criticile aduse deciziei de concediere sunt neîntemeiate întrucât dispozițiile art. 74 lit.d fac trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu sunt aplicabile în speță și în decizie s-a stipulat că unitatea nu deținea la data concedierii locuri de muncă vacante compatibile cu starea de sănătate a salariatului și calificarea sa profesională, iar în plus, art. 74 nu sancționează lipsa acestor elemente ale deciziei de concediere cu nulitate absolută.
Susține recurenta că a respectat procedura prevăzută de lege pentru concedierea individuală și nu există temei pentru anularea deciziei de concediere, desființarea posturilor fiind efectivă și serioasă, chiar la data concedierii salariatul aflându-se la dispoziția angajatorului, la domiciliul acestuia întrucât nu i se puteau asigura condiții pentru desfășurarea activității, secția fiind aproape oprită din lipsă de comenzi.
Referitor la acordarea tichetelor de masă pentru perioada în care salariatul s-a aflat sub efectele deciziei de concediere, se solicită a se avea în vedere regimul special al acordării tichetelor de masă prevăzut de Legea nr. 142/1998, acestea reprezentând o compensație a faptului că salariatul nu poate servi masa la domiciliu, fiind prezent la locul de muncă.
Or, în condițiile în care în toată perioada salariatul s-a aflat la domiciliu, servind masa acasă, reparația bănească a prejudiciului suferit prin concediere nu trebuie să includă și aceste drepturi, specificându-se în lege că tichetele de masă se acordă strict numai pentru zilele în care salariatul se afla prezent la locul de muncă în cadrul programului normal de lucru.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a răspuns criticilor aduse în recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, depunând la dosar, în copie, și un proces verbal de control întocmit de ITM D, având numărul 14075/27.07.2007, precum și concluzii scrise.
Recurenta-pârâtă a depus la rândul său, la dosar, în recurs, în copie, o cerere formulată la data de 17.01.2008, înregistrată sub nr. 1236, prin care un alt salariat al societății, ce a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă de reintegrare într-o cauză similară, a arătat că nu dorește reangajarea în cadrul societății, ci acordarea salariului de bază conform art. 102(3) lit.a din.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este fondat în limitele și potrivit considerentelor ce urmează:
În conformitate cu dispozițiile art.102 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în vigoare la data concedierii salariatului G, în situația în care,unitatea este nevoită să efectueze o reducere de personal ca urmare a restrângerii activității, ori reorganizării proceselor de producție, care ar determina desfaceri de contracte de muncă, angajatorul este obligat să anunțe în scris sindicatul despre situația apărută și numărul total al posturilor ce ar urma să fie reduse și structura acestora.
De asemenea, art.102 alin.2 din statuează că în perioada prevăzută la alin.1 al art.102, respectiv de 60 de zile calendaristice înainte de începerea curgerii termenului de preaviz, administrația este obligată să colaboreze cu sindicatul, să încerce diminuarea în plan social a efectelor impuse de situația creată și să întreprindă simultan, cel puțin acțiunile expres prevăzute la lit.a - h, printre care: să identifice și să valorifice posibilitățile de redistribuire a salariaților în cadrul unității, recalificarea în alte meserii deficitare în structura forței de muncă existente.
Aceste prevederi ale, care constituie legea părților conform art.236 alin.4 din Codul muncii, sunt obligatorii pentru societatea recurentă atât în cazul concedierilor colective, cât și a celor individuale, câtă vreme nu se face nicio distincție în cuprinsul contractului între cele două tipuri de concedieri, iar interpretarea sistematică a proceselor verbale încheiate cu ocazia rundei a noua de negociere a și rundei a cincisprezecea de negociere, din 12.07.2004 și 02.08.2004, conduce la această concluzie, așa cum corect a reținut și prima instanță.
Dispozițiile sus-menționate din au fost încălcate de societatea recurentă, constatându-se și prin procesul verbal de control nr.14075/27.07.2007 întocmit de D că solicitarea Sindicatului Liber Independent este total justificată având în vedere că obiecțiile făcute de acesta sunt legate nemijlocit de procedura de concediere individuală prevăzută de art.102 alin.1 din, reținându-se totodată prin același proces-verbal că ineficiența scăzută și neeconomicoasă a sectorului restructurat, nereducerea activității și nereorganizarea procesului de producție în cazul desființării posturilor de la Secția, conform precizărilor conducerii societății, nu pot face obiectul unui motiv de nerespectare a art.102 din, context în care soluția primei instanțe apare ca fiind legală și temeinică, fiind incidente dispozițiile art.76 și 78 din Codul muncii, a căror corectă aplicare s-a făcut în cauză
Nici critica invocată prin motivele de recurs privind neintroducerea în cauză a salariatului G nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art.28 alin.1 din Legea sindicatelor nr.54/2003, organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși, iar conform alin.2 al art.28, în exercitarea acestor atribuții organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.
Or, în speța de față, sindicatul a acționat în numele salariatului, ce a fost citat în cauză prin reprezentantul său. Este adevărat că textul art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003 stipulează că acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată, însă o atare situație nu poate fi reținută în prezenta pricină, câtă vreme nu există niciun act la dosarul cauzei din care să rezulte opunerea expresă a salariatului G sau renunțarea la judecată a acestuia.
Neîntemeiat este și motivul de recurs referitor la aplicarea dispozițiilor art.74 și 64 din Codul muncii, în condițiile în care prin sentința atacată prima instanță a reținut că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză, altele fiind argumentele care au justificat soluția de admitere a acțiunii.
Recursul pârâtei este însă fondat sub aspectul greșitei obligări a acesteia și la acordarea tichetelor de masă, care, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.142/1998, reprezintă o alocație individuală de hrană suportată integral pe costuri de angajator.
Tichetele de masă se distribuie angajatului conform art.5 din Legea nr.142/1998, prevăzându-se la art.6 alin.1 din acest act normativ că salariatul poate utiliza lunar un număr de tichete de masă, cel mult egal cu numărul de zile în care este prezent la lucru în unitate.
De asemenea, din cuprinsul prevederilor art.11 din Normele de aplicare a Legii nr.142/1998, aprobate prin nr.HG5/1999, rezultă că angajatorii nu pot acorda mai mult de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare din lună pentru care se face distribuirea și nu se consideră zile lucrate perioadele în care, printre altele, salariații sunt absenți de la locul de muncă, fără a se face distincția după cum este sau nu vorba de culpa acestora pentru absența din unitate.
În cauză, de necontestat, după concedierea salariatului G, acesta nu s-a prezentat la locul de muncă, astfel încât ținând cont de dispozițiile legale mai sus enunțate și de scopul pentru care se acordă tichetele de masă, facilitate ce este destinată a suplini efortul pe care îl face salariatul la locul de muncă, soluția primei instanțe, prin care societatea recurentă a fost obligată, în temeiul art.78 din Codul muncii, și la acordarea tichetelor de masă, reținându-se că acestea sunt drepturi prevăzute în, apare ca fiind greșită.
Concluzionând, strict pentru acest din urmă considerent, Curtea privește recursul pârâtei ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă îl va admite, iar conform art.312 alin.2 și 3 Cod procedură civilă va modifica în parte sentința, în sensul că va înlătura obligarea recurentei pârâte la acordarea tichetelor de masă, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC T SA, cu sediul în Târgoviște,--11, județul D, împotriva sentinței civile nr. 1004 din 30 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G, reprezentat de Sindicatul Liber Independent Târgoviște,--11, județul D și în consecință:
Modifică în parte sus-menționata sentință în sensul că înlătură obligarea recurentei-pârâte la acordarea tichetelor de masă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2008.
Președinte JUDECĂTORI: Cristina Mihaela Moiceanu, Cristina Pigui Vera
--- - - - -- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
Tehnored.3 ex/07.02.2008
/
dos.fond - Trib.
jud.fond
G -
Președinte:Cristina Mihaela MoiceanuJudecători:Cristina Mihaela Moiceanu, Cristina Pigui Vera
