Brevete de invenții. Decizia 120/2009. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 120
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 06 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Grosu Valerica Niculina judecător
- - - - - judecător
GREFIER - POLITIC &&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine au venit spre soluționare, apelurile civile formulate de apelanta-pârâtă R și de apelanții-reclamanți, împotriva sentinței civile nr.452/C din 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 04 noiembrie, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi.
CURTEA
- deliberând -
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.452 din 16.04.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosar nr-, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, doar cu privire la sumele solicitate pentru perioada 1.01.2002-2.07.2004 de către reclamanții, Romano, și, și cu privire la sumele solicitate pentru perioada 1.01.2002-29.06.2004 de către reclamanții, și.
S-au respins ca prescrise acțiunile în pretenții conexate, formulate de toți reclamanții susmenționați în contradictoriu cu pârâta R, cu privire la sumele reținute cu titlu de impozit, contribuție asigurări sociale și contribuție asigurări sănătate în anii 2002 și 2003.
S-au admis în parte acțiunile în pretenții conexate, formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta.
A fost obligată pârâta R A să plătească reclamanților următoarele sume reprezentând impozit nelegal reținut în anii 2006 și 2007:
- lui suma de 3.982 lei;
- lui suma de 3.982 lei;
- lui suma de 5.972 lei;
- lui suma de 9.954 lei;
- lui suma de 23.889 lei;
- lui suma de 1.991 lei;
- lui suma de 9.954 lei;
- lui suma de 9.954 lei;
- lui suma de 9.954 lei;
- lui suma de 19.907 lei;
- lui suma de 11.944 lei;
- lui suma de 19.907 lei;
- lui suma de 15.926 lei;
- lui suma de 23.889 lei;
- lui suma de 19.907 lei.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumelor menționate mai sus, începând cu data reținerii nelegale a sumelor, (martie 2006 și martie 2007) și până la plata efectivă a acestor sume.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 12.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Secției comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Neamț sub nr- din 2.07.2007, reclamanții, și au chemat în judecată pârâtele SC R SA, ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice N, Casa de Asigurări de Sănătate N și Casa Județeană de Pensii N, solicitând restituirea unor sume reținute cu titlu de impozit, contribuție asigurări de sănătate și contribuție asigurări sociale, de către prima pârâtă și virată celorlalte pârâte în perioada 2002- 2007, inclusiv dobânda aferentă perioadei de 5 ani pentru care au fost reținute eronat aceste sume, calculată potrivit hotărârilor de guvern ce reglementează cuantumul majorărilor de întârziere pentru neplata obligațiilor bugetare.
În motivarea cererii, au arătat că au încheiat cu prima pârâtă contractul de cesiune nr. 1/23.05.2001 având ca obiect cedarea dreptului la depunere a cererii de brevet de invenție, în schimbul acestei cesiuni, societatea obligându-se să le acorde drepturi patrimoniale de autor în cuantum de 10 % din eficiența anuală postcalculată, negociată și statutară prin hotărârea Consiliului de Administrație. Pentru aplicarea prevederilor art. 48 Cod fiscal care delimitează veniturile neimpozabile, au fost elaborate Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin HG nr.44/2004, așa cum au fost modificate și completate de HG nr. 84/2005, care la art.35 prevede că venitul obținut de către persoana fizică având calitatea de inventator conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 64/1991 -legea privind brevetele de invenție, ca urmare a transmiterii prin cesiune a dreptului la brevetul de invenție, este în întregime neimpozabil.
În mod eronat drepturile ce li se cuveneau în urma cesionării invenției, au fost încadrate la drepturi salariale. Conform nr.OG 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, art. 132, prescrierea dreptului de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.
Cu privire la perioada 2002-01.01.2004, data intrării în vigoare a Codului fiscal, veniturile din dreptul de proprietate intelectuală au fost considerate conform art.15 din nr.OG 7/2001, venituri din activități independente, iar potrivit art. 21 al. 1 lit. a, beneficiarii acestei categorii de venit datorau un impozit de 15% din venitul brut încasat (ce ar fi trebuit reținut la sursă), însă art. 73 din legea specială privind brevetele de invenții, pe o perioadă de 5 ani de la prima aplicare a invenției, titularii brevetului de invenție sau după caz, licențiații acestuia, sunt scutiți de la plata impozitului pe venitul realizat. Prin apariția Legii nr. 571/2003, nr.OG 7/2001 și art. 73 din Legea nr. 64/1991, au fost abrogate. Cu toate acestea, art.73 din Legea nr.64/1991, a fost preluat și introdus la art. 48 al.1 din Legea nr. 571/2003, considerându-se că pentru această categorie de venituri nu se datorează impozit în primii 5 ani de către titularul brevetului sau licențiații acestuia.
În privința dobânzilor solicitate au arătat că, potrivit art. 113 pct. 9, art. 116 pct. 5 și art.120 din Ordonanța nr. 92/2003, sumele ce urmează a fi restituite de la buget contribuabililor sunt purtătoare de dobânzi, nivelul majorărilor de întârziere fiind de 0,1 % pentru fiecare zi întârziere, acest cuantum fiind stabilit pentru perioadele anterioare la nivelul de 0,05% și 0,06% prin nr.HG 874/2002 și nr.HG 1513/2002.
Pentru anul 2001, drepturile bănești au fost acordate în anul 2001 în mod eșalonat, pe 3 tranșe cu reținere de impozit respectiv: iulie, septembrie și octombrie; pentru anul 2002, plata s-a efectuat în 2003 tot în 3 tranșe cu reținere de impozit, respectiv 2 în luna august și 1 în luna septembrie; pentru anul 2003 nu s-a efectuat nici o plată în 2004, drept pentru care au acționat societatea în instanță prin somație de plată, obținând câștig de cauză astfel încât, drepturile bănești le-au primit în 2005 atât pentru 2003 cât și pentru 2004 în lunile aprilie, august și septembrie; pentru anul 2005, plata s-a efectuat în 2006 într-o singură tranșă de data aceasta, respectiv în luna martie; pentru anul 2006, plata s-a efectuat în 2007 tot într-o singură tranșă, respectiv în luna martie.
Reținerile la sănătate au fost efectuate pentru anul 2001 în anul 2002 în cele 3 tranșe de plăți, respectiv iulie, septembrie și octombrie iar pentru anul 2002, în anul 2003, tot în 3 tranșe corespunzătoare efectuării plăților, iar reținerile la CAS au fost efectuate numai pentru anul 2002 în anul 2003, în cele 3 tranșe de plăți, respectiv 2, în luna august și 1 în luna septembrie.
La acest dosar, prin încheierea din data de 24.08.2007 a fost conexat dosarul înregistrat pe rolul aceleiași secții sub nr-, prin care reclamanții, Romano, și au chemat în judecată aceleași pârâte pentru a fi obligate la plata sumelor reținute cu titlu de impozit, contribuții și, precum și a dobânzilor, invocând aceleași temeiuri de fapt și de drept.
La data de 09.08.2007, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că doresc să se judece doar cu R față de care au calitate procesuală activă izvorâtă din Contractul de cesiune nr. 1/23.05.2001.
Instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru drepturile bănești aferente perioadei noiembrie 2001 -octombrie 2003.
Prin sentința civilă nr. 2042/COM/24.10.2007 Tribunalul Neamț Secția comercială și de contencios administrativ a respins excepția prescripției și a admis acțiunea principală și cea conexă așa cum au fost precizate de reclamanți, obligând pârâta la plata către reclamanți a sumelor reținute cu titlu de impozit și contribuții aferente veniturilor obținute ca urmare a transmiterii prin cesiune a dreptului la brevetul de invenție, reținute nelegal, precum și la plata dobânzilor aferente, calculate începând cu data reținerii nelegale până la achitarea efectivă a debitelor, conform legislației în vigoare pentru fiecare perioadă de timp în parte.
Pentru a hotărî aceasta, instanța a considerat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile referitoare la termenul general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele reținute au caracterul unor creanțe fiscale, fiind supuse regimului juridic reglementat prin norme speciale, respectiv cele cuprinse în Codul fiscal și Codul d e procedură fiscală, potrivit cărora prescrierea dreptului de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale este de 5 ani de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire. Dreptul reclamanților la restituirea sumelor reținute nelegal a luat naștere din anul 2002, din momentul în care angajatorul a efectuat plățile către reclamanți conform statelor de plată depuse la dosar și necontestate de către societatea pârâtă.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că art. 35 din Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile în discuție sunt în întregime neimpozabile. Așadar, veniturile obținute de reclamanți nu trebuiau impozitate și încadrate în venituri salariale din alte surse la care se calculează impozitul și contribuțiile aferente conform legislației fiscale.
În aceste condiții, în temeiul art. 113 pct. 9, 116 pct. 5 și 120 din Codul d e procedură fiscală, reclamanții au fost considerați îndreptățiți și la plata dobânzilor calculate conform hotărârilor de guvern în vigoare la data la care s-au efectuat plățile către reclamanți.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, considerând că în mod greșit instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât nu poate fi reținută incidența art. 132 din codul d e procedură fiscală, pentru perioada 2002-2003, textul intrând în vigoare la data de 1.01.2004. Chiar și lăsând la o parte acest aspect, textul de lege se aplică numai în raporturile dintre contribuabili și autoritatea fiscală, numai cu privire la creanțe fiscale. Or, raporturile reclamanților cu pârâta sunt de natură civilă.
Pe fondul cauzei, a arătat că în perioada 1.01.2002-1.01.2004 erau aplicabile dispozițiile OG nr. 7/2001, potrivit art. 21 al. 1 lit. a datorându-se legal un impozit de 15%, iar în perioada 2004-2007 reținerea impozitului era impusă de art. 52 Cod fiscal. Art. 47 care enumera veniturile exceptate de la impozitare nu menționa și situația reclamanților, referindu-se doar la veniturile obținute de titularii brevetului, sau de licențiații acestuia, nu și de inventatori.
Cum textul de lege reprezentat de art. 47 exclude de la impozitare numai veniturile celui care exploatează invenția, respectiv titularul brevetului aplicat, a aprecia că în baza art. 35 din normele metodologice ar fi exceptate de la impozitare și veniturile reclamanților, ar însemna a accepta ideea ca norma metodologică să poată adăuga la lege.
Contribuția de asigurări sociale a fost corect reținută, potrivit Legii nr. 19/2000, art. 18. Sunt exceptate de la această datorie în temeiul art. 26 al.1 lit. c drepturile de autor, care nu se confundă cu drepturile inventatorilor, fiind categorii distincte de drepturi de proprietate intelectuală.
Contribuția de asigurări de sănătate a fost reținută în baza Legii nr. 145/1997 și apoi a OUG nr. 150/2002, datorându-se de către reclamanți în considerarea calității lor de asigurați, asupra veniturilor asimilate salariilor, și care se supun impozitului pe venit.
Prin decizia civilă nr. 26/25.03.2008, Curtea de Apel Bacău -Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Neamț -Secția civilă, reținând că obiectul acțiunii constituie o cerere accesorie ce decurge din proprietatea intelectuală asupra brevetelor de invenție, astfel că instanța competentă era cea de drept comun, și nu de contencios administrativ.
Decizia a fost menținută în recursul declarat de reclamanți, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 3587/28.11.2008 a Secției sale comerciale a respins recursul, motivând că prezența în litigiu a unei societăți comerciale nu este de natură a atrage jurisdicția comercială, raportul dedus judecății derivând din drepturi de natură civilă, respectiv drepturi cuvenite inventatorilor. Pentru acestea, legea reglementează la art. 2 lit. b Cod de procedură civilă competența tribunalului ca instanță civilă. De asemenea a mai precizat că, aplicarea unor dispoziții din codul fiscal sau din codul d e procedură fiscală nu este de natură a atrage jurisdicția administrativă, contenciosul soluționând litigiile în care cel puțin una din părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut prin emiterea unui act administrativ sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept.
În consecință, pe rolul Tribunalului Neamț -Secția civilă a fost înregistrat dosarul sub nr-, la data de 22.01.2009.
Analizând întregul probatoriu administrat în cererile conexate, tribunalul a reținut cu prioritate că excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente perioadelor 1.01.2002-2.07.2004 solicitate de către cei 12 reclamanți din acțiunea conexată, și cu privire la sumele solicitate pentru perioada 1.01.2002-29.06.2004 de către cei 3 reclamanți din acțiunea inițială, este întemeiată, urmând a fi admisă.
Între reclamanți și pârâtă s-a încheiat contractul de cesiune nr. 1/23.05.2001 având ca obiect cedarea dreptului la depunere a cererii de brevet de invenție, acordarea și eliberarea acestuia cu dreptul de invocare a priorității convenționale, cu privire la invenția cu titlul "procedeu și instalație automată de călire a țevilor". În schimbul acestei cesiuni, societatea cesionară s-a obligat să acorde cedenților drepturi patrimoniale de autor în cuantum de 10% din eficiența anuală postcalculată, negociată și statutară prin hotărârea Consiliului de Administrație. Prin acțiunea introductivă formulată, reclamanții au invocat în sarcina pârâtei o nerespectare a obligațiilor patrimoniale ce-i reveneau către inventatori, astfel cum aceasta și le-a asumat prin art. 9 din menționatul contract, în sensul că, din totalul sumelor ce li se cuveneau, dânșii au fost remunerați cu o sumă mai mică, în mod nelegal reținându-li-se impozit, contribuții asigurări de sănătate și contribuții asigurări sociale.
Culpa invocată în sarcina societății pârâte nu poate avea, așadar, alt temei, decât cel al răspunderii civile contractuale, reclamanții susținând drepturile lor de a primi în baza contractului încheiat sume mai mari decât cele efectiv încasate. Drepturile patrimoniale de autor solicitate le sunt cuvenite reclamanților în baza raporturilor contractuale în care se află cu pârâta, astfel că temeiul în drept al cererii lor este cel reprezentat de dispozițiile art. 969 și 1073 Cod civil, asumat de ei înșiși și prin cererea înregistrată inițial sub nr-.
Raporturile dintre părți nu pot fi, pentru aceste considerente, de natură fiscală, astfel că sunt supuse în domeniul prescripției extinctive, dispozițiilor legale de drept comun reprezentate de Decretul nr. 167/1958, și nu dispozițiilor art. 132 din OG nr. 92/2003. Potrivit art. 3 și 7 din actul normativ aplicabil, termenul de prescripție în interiorul căruia poate fi valorificat un drept patrimonial este de 3 ani și începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, în cazul de față, data încasării sumelor mai mici și totodată a reținerii sumelor solicitate prin acțiune. În aceste împrejurări, reclamanții sunt în termen a solicita doar sumele scadente din urmă cu trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Întrucât reținerea sumelor cu titlu de impozit, contribuție asigurări sociale și contribuție asigurări sănătate s-a efectuat parțial în anii 2002 și 2003, față de momentele promovării cererilor conexate, respectiv 29.06.2007 și 2.07.2007, la mai mult de trei ani de la momentul reținerii, pentru aceste sume acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.
În aceste condiții, instanței îi rămâne a se pronunța pe fond doar cu privire la sumele reținute ca impozit în martie 2006 și martie 2007, sub care aspect acțiunea este întemeiată și a fost admisă în parte pentru considerentele ce se vor detalia în continuare.
Pentru perioada rămasă în discuție, normele legale care reglementau impozitarea veniturilor sunt cele cuprinse în codul fiscal, Legea nr. 571/2003, și normele metodologice de aplicare a acestuia. Susținerea pârâtei legată de faptul că excepțiile de la regula obligației de plată a impozitului, reglementate de art. 47 din codul fiscal, nu îi vizează pe reclamanți, este corectă. Dispoziția legală se referă doar la veniturile obținute de titularul unui brevet sau de către licențiații acestuia, care exploatează invenția. Aceste calități, astfel cum sunt definite la art. 2 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, sunt diferite în speța de față, de calitatea de inventator, la care textul nu face referire. În prezenta cauză, reclamanții au calitatea de inventatori, iar pârâta pe cea de titulară a brevetului și totodată persoană care exploatează invenția.
Punctul 35 referitor la art. 47, din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, și menținute prin HG nr. 84/2005 de modificare și completare a acestor norme, stipulează însăexprescă "enitul obținut de către persoana fizică având calitatea de inventator conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările ulterioare, ca urmare a transmiterii prin cesiune a dreptului la brevetul de invenție, este în întregime neimpozabil".
Normele metodologice au valoarea unei legi interpretative, care se integrează în actul normativ anterior, care se interpretează. Valoarea lor este de a lămuri modul de aplicare a legii interpretate, astfel cum trebuia înțeles încă de la momentul edictării ei. Calitatea de inventator a reclamanților nu este contestată, iar dreptul lor la brevet de invenție, reglementat la art. 3 din Legea nr. 64/1991, a fost transmis prin cesiune, către pârâtă. Punctul 35 are în vedere în mod explicit exact situația reclamanților din prezenta speță, referindu-se la venitul obținut de inventator din cesionarea dreptului la brevet.
Interpretarea dată de pârâtă în sensul că pct. 35 ar avea în vedere veniturile obținute de titularul de brevet din cesiunea brevetului nesocotește exprimarea textului de lege, care nu lasă nici un dubiu, în sensul că se referă la inventator și la cesiunea dreptului la brevet, nu a brevetului.
Pârâta s-a mai apărat invocând faptul că o opinie contrară ar echivala cu situația în care o normă de aplicare ar modifica textul de lege. Dată fiind însă interpretarea logică a textului de lege care este lipsit de neclarități, a nu-i recunoaște sensul și domeniul de aplicare, ar goli de conținut o normă legală în vigoare, ce le era aplicabilă reclamanților, ceea ce este mai grav decât o tehnică defectuoasă de legiferare, ce nu este imputabilă autorității judecătorești. Reglementarea adusă prin aceste norme metodologice răspunde, foarte probabil, intenției legiuitorului de a aplica o politică fiscală diferențiată și favorizantă pentru această categorie de subiecți (inventatorii), tocmai în considerarea interesului pe care-l antrenează pentru societate sprijinirea actului de creație (științifică, tehnică), ale cărui beneficii se răsfrâng în ultimă analiză în sporul bogăției și prestigiul național. Sub acest aspect, și printr-o interpretare teleologică a textului de lege se ajunge la aceeași concluzie a aplicabilității pct. 35 din norme metodologice la situația reclamanților și la întemeierea în parte a acțiunii lor.
Întrucât în mod nelegal pârâta a operat aceste rețineri cu titlu de impozit care, în fapt nu era datorat, sumele astfel reținute reprezintă drepturi patrimoniale de autor cuvenite reclamanților în temeiul contractului încheiat, și pe care aceștia sunt îndreptățiți a le obține întocmai, așa cum stipulează art. 1073 Cod civil: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației".
Cât privește cererea de obligare a pârâtei și la plata de dobânzi, aceasta este întemeiată în considerarea prevederilor art. 1088 Cod civil. Așa cum prevede și textul de lege aplicabil, despăgubirile care să asigure o reparare integrală a pagubei suferite, reprezentate de lipsirea de folosința banilor cuveniți, în temeiul evaluării legale a daunelor, se situează la nivelul dobânzii legale, astfel cum este stabilit de OG nr. 9/2000. Dată fiind natura civilă contractuală a raportului de drept dintre părți, nu există temei pentru aplicarea cotei majorărilor de întârziere reglementate de hotărârile de Guvern invocate de reclamanți, domeniul de aplicare a acestora reprezentându-l neplata obligațiilor bugetare.
Având în vedere și prevederile art. 274 și 276 Cod de procedură civilă, întrucât pârâta se află în culpă procesuală, fiind căzută parțial în pretenții, a fost obligată a plăti reclamanților și parte din cheltuielile de judecată efectuate de aceștia, reprezentând onorarii de avocat din toate ciclurile și stadiile procesuale desfășurate.
Împotriva sentinței civile mai susmenționate au declarat în termen legal apeluri reclamanții, Romano, și și pârâta R
Reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei soluții de admitere și excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.01.2002-2.07.2004, privind sumele reținute cu titlu de impozit, contribuție asigurări sociale și contribuție asigurări sănătate în anii 2002 și 2003.
Pârâta R, a criticat sentința, întrucât prima instanță greșit a admis cererea reclamanților în ceea ce privește restituirea sumelor calculate, reținute și virate cu titlu de impozit pe venit în luna martie 2006 - martie 2007, solicitând astfel schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Analizând sentința civilă apelată sub aspectul motivelor de apel, dar și din oficiu, în temeiul art.295 Cod procedură civilă, Curtea de Apel reține următoarele:
La data de 23.05.2001, pârâta R (" R") încheiat cu 17 salariați/foști salariați, printre care și reclamanții-apelanți din prezenta cauză, contractul de cesiune nr. 1 ("Contractul de cesiune"). Contractul de cesiune are ca obiect transferul dreptului la depunerea cererii de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului de invenție, precum și dreptul la invocarea priorității convenționale. Drept urmare, la data de 28.05.2001, constituit la OSIM depozitul național reglementar referitor la invenția în discuție. Ulterior, prin hotărârea nr. 4/216/24.07.2002 emisă de OSIM a fost încuviințată acordarea brevetului nr. - în favoarea R, actuala. În baza art. 9 din Contractul de cesiune, pârâta a acordat reclamanților-apelanți anumite sume de bani, cu titlu de preț al cesiunii. Asupra sumelor de bani achitate, pârâta în calitate de plătitor de venituri, a procedat, în baza dispozițiilor legale în vigoare, la calcularea, reținerea și virarea către autoritățile fiscale a sumelor datorate cu titlu de impozit, contribuții de asigurări sociale (CAS) și asigurări de sănătate (CASS) aferente plăților efectuate către intimați.
În ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut în mod corect incidența prescripției extinctive art.3 și 7 din Decretul-Lege nr.167/1958, sub acest aspect hotărârea este legală și temeinică.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termenul de prescripție în cazul obligațiilor patrimoniale este de 3 ani, termen care, în lipsa altor reglementări legale incidente, curge de la data nașterii dreptului la acțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din acest act normativ. În speță, data nașterii dreptului la acțiune coincide cu momentul reținerii de către subscrisa a sumelor în discuție;
- pretențiile aferente acțiunilor introductive cuprind și sumele cu titlu de impozit, asigurări de sănătate și contribuții la asigurări sociale care au fost reținute în perioada 2002-2003;
- acțiunea care a format obiectul dosarului nr- a fost introdusă la data de 02.07.2007, iar acțiunea care a format obiectul dosarului nr- a fost introdusă la data de 05.07.2007, rezultă că, în speță, termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termen în cadrul căruia intimații-apelanți își puteau valorifica dreptul la acțiune în vederea obținerii sumelor pretinse cu titlu de rețineri reprezentând impozit, CAS și CASS aferente perioadei 01.01.2002-31.12.2003, era expirat la data promovării litigiilor.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, având în vedere prescripția dreptului de a solicita sumele pretinse cu titlu de debit principal, rezultă că aceeași soluție se impune și cu privire la dobânzile aferente (accesorii).
În speță nu este incident termenul de prescripție de 5 ani reglementat de art.132 Cod procedură fiscală.
Astfel, potrivit art. 132 pr.fisc. (în forma în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată):"Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire".Ca atare, rezultă că termenul de prescripție în discuție se aplică numai în cazul contribuabililor care urmăresc recuperarea unor creanțe fiscale, adică numai în cazul raporturilor persoanelor fizice/juridice plătitoare de impozite, taxe etc. cu autoritățile fiscale. Raporturi de acest gen s-au stabilit între pârâtă și autoritățile fiscale la momentul achitării sumelor în discuție, nu între pârâtă și apelanții-reclamanți;
- raporturile dintre pârâtă și apelanții-reclamanți nu pot da naștere unor creanțe fiscale. Concret, prin cererile de chemare în judecată reclamanții-apelanți solicită recuperarea unei pretinse creanțe ce ar fi rezultat din diminuarea sumelor achitate cu titlu de venituri din drepturi de proprietate intelectuală în conformitate cu Contractul de cesiune. Prin urmare, aceste sume sunt guvernate, sub aspectul prescripției extinctive, de dispozițiile dreptului comun (termenul de 3 ani prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958), astfel cum în mod corect a reținut prima instanță;
- litigiul a fost înregistrat pe rolul secției civile, nu al celei de contencios;
- natura civilă a litigiului reprezintă o problemă de drept dezlegată, prin raportare la dispozițiile art. 315 alin. (1) pr.civ. Astfel, prin decizia nr. 26/2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal în apelul promovat în prezenta cauză (dosarul nr-) în primul ciclu procesual (decizie irevocabilă prin respingerea recursului) se stabilește că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 132 pr.fisc.
Apelanții-reclamanți au interpretat greșit dispozițiile legale pe care le susțin în sensul admiterii apelului formulat pentru următoarele argumente:
Reclamanții -apelanți se prevalează eronat de incidența dispozițiilor art. 14 și 21 alin. (4) pr.fisc. în speță nu suntem în prezența unei creanțe fiscale, aspect confirmat și de art. 21 alin. (1) pr.fisc. care prevede că:"Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal"între pârâtă și inventatori nu există astfel de raporturi. Astfel, dispozițiile art. 14 pr.fisc. se referă la criteriul economic în stabilirea obligației de achitare a impozitelor către stat, iar dispozițiile art. 21 alin. (4) pr.fisc. se referă restituirea sumelor în cadrul raporturilor dintre contribuabil (subscrisa) și autoritatea fiscală;
- dispozițiile art. 2 alin. (2) pr.fisc. sunt incidente numai în ceea ce privește aspectele legate de"sume datorate bugetului general consolidat",aspecte care interesează raporturile dintre contribuabili (persoane fizice sau juridice) și autoritățile fiscale, nu și pe cele dintre persoane fizice și persoane juridice, cum este cazul în prezenta speță;
- în contextul în care nu suntem în prezența unei creanțe bugetare, reclamanții-apelanți se prevalează eronat de dispozițiile art. 1 alin. (3) din fisc, care prevede că:"În materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal.".Concluzia este confirmată și de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din pr.fisc, care definesc sfera de aplicare a actului normative în discuție, adică"drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale"și noțiunea de administrare a taxelor, adică"ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale".
-invocarea de către reclamanții-apelanți a dispozițiilor art. 22 din Decretul-lege nr. nr. 167/1958 este rezultatul unei erori, întrucât dispoziția legală în discuție privește imprescriptibilitatea/termenul general de prescripție de 30 de ani aplicabil în materia acțiunilor reale, nefiind incident în materia acțiunilor personale cum este cea de fată (în cadrul căreia se invocă un drept de creanță);
- reclamanții-apelanți invocă eronat în susținerea incidenței termenului de prescripție de 5 ani, dispozițiile G nr. 68/1997 privind procedura procedura de întocmire și depunere a declarațiilor de impozite și taxe și ale G nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare. Astfel, ambele acte normative erau abrogate la data promovării cererilor de chemare în judecată, conform art. 242 pr.fisc.;
- cât privește dispozițiile art. 23 din Decretul-lege nr. 167/1958 de care se prevalează reclamanții-apelanți, acestea confirmă faptul că soluția instanței de fond este corectă. Astfel, textul în discuție prevede că:"Impozitele și taxele datorate statului precum și primele asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale". Prin urmare, derogările instituite de dispoziția legală menționată cu privire la termenele de prescripție în legătură cu impozite și taxe sunt incidente numai în ceea ce privește raporturile dintre contribuabili și autoritățile fiscale.
În ce privește apelul formulat de apelanta pârâtă, Curtea apreciază că acesta este fondat, instanța de fond, greșit a admis pretențiile conexe formulate de apelanții-reclamanți cu privire la sumele ce reprezintă impozit nelegal reținut în anii 2006 și 2007, precum și dobânda aferentă.
reținute cu titlu de impozit în perioada 2006-2007 le sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, în forma în vigoare la data de 1.01.2006.
Prima instanță a ignorat dispozițiile art.47 și 52 Cod fiscal, care prevăd că veniturile obținute din cesiunea dreptului de a depune cererea de brevet sunt impozabile.
În calitate de beneficiari ai veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, reclamanților-apelanți le incumbă obligația achitării impozitului pe venit, așa cum rezultă din următoarele aspecte:
Conform art. 41 lit. a) fisc:"Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: a) venituri din activități independente, definite conform art. 46";
Art. 46 alin. (1) și (4) la care face referire dispoziția legală citată dispun în sensul că:"(1) Veniturile din activități independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente. -
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenție, desene și modele, mostre, mărci de fabrică și de comerț, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor și altele asemenea";
Potrivit art. 52 alin. (1) fisc:"următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a reține și de a vira impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile plătite: a) venituri dindrepturideproprietateintelectuală".
Reclamanții-apelanți nu sunt exceptați de la obligația achitării impozitului
- cadrul legal aplicabil: de la regula impozitării veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală prevăzută de art. 41 lit. a) fisc, legiuitorul a instituit și anumite excepții, de strictă interpretare și aplicare. Aceste excepții sunt cuprinse în art. 47 fisc. și nu se referă și la situația intimaților, astfel:"(1) Nu sunt venituri impozabile: a) veniturile obținute prin aplicarea efectivă în țară de către titular sau, după caz, de către licențiații acestuia a unei invenții brevetate în România, incluzând fabricarea produsului sau, după caz, aplicarea procedeului, în primii5ani de la prima aplicare, calculați de la data începerii aplicării și cuprinși în perioada de valabilitate a brevetului; b) venitul obținut de titularul brevetului prin cesionarea acestuia.
(2) De prevederile alin. (1) beneficiază persoanele fizice care exploatează invenția, respectiv titularul brevetului aplicat."
-din interpretarea dispozițiilor legale în discuție rezultă că legiuitorul a exceptat de la impozitare veniturile obținute de titularul brevetului/licențiații acestuia din aplicarea/exploatarea invenției și cele obținute de titularul brevetului de invenție din cesiunea acestuia. Ca atare, de excepția în discuție beneficiază în mod exclusiv subiectele menționate, iar nu și inventatorii (pentru venituri obținute din cesiunea dreptului de a depune cererea de eliberare a brevetului de invenție). Prin raportare la principiulexceptio est strictissimae interpretationes aplicationesrezultă că, dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze de la regula impozitării și alte persoane fizice decât titularii brevetului de invenție/licențiații acestora, atunci acesta ar fi prevăzut în mod expres o atare derogare în cuprinsul art. 47 fisc, ceea ce nu este cazul în speță.
Față de argumentele prezentate rezultă că prima instanță a reținut corect împrejurarea că dispozițiile art. 47 fisc - sediul materiei în privința categoriilor de persoane exceptate de la regula impozitării veniturilor rezultând din drepturi de proprietate intelectuală - nu vizează situația reclamanților. Totuși, în mod contradictoriu, a apreciat eronat că pârâta a reținut în mod nelegal impozitul aferent sumelor achitate cu acest titlu în lunile martie ale anilor 2006 si 2007.
Hotărârea primei instanțe ignoră principiul potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, întrucât categoriile exceptate de la regula impozitării veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală sunt clar reglementate de art. 47 fisc.
Art.3 din Legea 64/1991 prevede că dreptul la brevet de invenție aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi, iar art.45 face distincție între "dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile care decurg din brevet".
Interpretând contractul de cesiune dintre reclamanți și pârâtă prin prisma acestor dispoziții legale, concluzia ce se impune este aceea că societatea pârâtă are calitatea de succesori în drepturi a inventatorilor care i-au cesionat dreptul la depunerea cererii de brevet, la acordarea și eliberarea brevetului.
Reclamanții, în calitate de inventatori, nu au transmis prin cesiune dreptul la brevetul de invenție, pentru a le fi aplicabile dispozițiile pct.35 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Dreptul la brevetul de invenție s-a născut direct în patrimoniul societății pârâte, ca succesor în drepturi al inventatorilor, în sensul prevederilor art.2 lit. (m) din Legea 64/1991.
Norma juridică citată vizează veniturile obținute de titularul de brevet (care are în același timp și calitatea de inventator) din cesiunea brevetului și nu din cesiunea dreptului de a depune cererea pentru eliberarea brevetului de invenție.
Față de considerentele expuse, Curtea constată că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile legale ce au incidență în cauză, urmând ca în temeiul art.296 Cod procedură civilă va admite apelul apelantei-pârâte potrivit dispozitivului prezentei și va respinge apelul apelanților reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul reclamanților apelanți, ȘI, ca nefondat.
Admite apelul apelantei pârâte R, împotriva sentinței civile 452/C/30.04.2009 pronunțată de Primăria N în dosar -.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge cererea de restituire a sumelor cu titlu de impozit pe venit reținut în anii 2006-2007 și a dobânzii aferente.
Înlătură mențiunea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Respinge cererea apelanților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
Obligă apelanții reclamanți la plata sumei de 19,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către pârâtă, prin admiterea în parte a cererii.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 2: Aștefănesei Petrina Manuela
- - - - - -
GREFIER,
POLITIC
Red.
Red.
Tehnored./29 ex.
04.12.2009
Președinte:Grosu Valerica NiculinaJudecători:Grosu Valerica Niculina, Aștefănesei Petrina Manuela
