Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1034/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1034
Ședința publică din 17 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu DR.- -
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 390/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C-S, în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul și pârâții-intimați CURTEA de APEL TIMIȘOARA TRIBUNALUL C-S, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal au fost lipsă reclamantul intimat, pârâtul recurent Ministerul Justiției și pârâții intimat Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă, în temeiul art.242 pct.2 Cod procedură civilă, cauza a fost lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr.369/115/10.02.2009, reclamantul, fost judecător la udecătoria Caransebeșa chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 20.04.2004 și până la data de 03.06.2006.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat, în esență, că art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost abrogat nelegal prin art. 1, pct. 42 din nr.OG 83/2000.
De asemenea, reclamantul a invocat în apărare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 20, al. 2 din Constituția României.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu dispozițiile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 din Codul muncii și în consecință a solicitat instanței să constate că drepturile solicitate pe perioada 20.04.2004-03.06.2006 sunt prescrise.
Prin sentința civilă nr. 390 din 14 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul C-S, în dosarul nr- a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul.
S-a admis cererea formulată de către reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției Și Libertăților, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S și au fost obligați pârâții să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut din data de 20.04.2004 și până în data de 30.06.2006.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune și în baza dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării Strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005, recunoașterea discriminării echivalând cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul dispozițiilor art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007.
În concluzie, Curtea a constatat că dispozițiile art. I pct.60 din titlul I al Legii nr.247/2005 contravin principiilor constituționale referitoare la neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrate în art.15 alin.(2) și în art.16 alin.(1) din Legea fundamentală.
Pe fond, s-a reținut că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din nr.OG 9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996.
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamant, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantul a fost lipsit de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
Având în vedere și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța a reținut că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
Pentru aceleași considerente pârâții au fost obligați și la acordarea pe viitor a acestor drepturi.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul general de prescripție de 3 ani de la data introducerii acțiunii, conform prevederilor art.1 art.3, art.7 și art.8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art.283 din Codul muncii, drepturile solicitate pe perioada 01.04.2004-10.02.2006, sunt prescrise, fiind incidente dispozițiile art.12 din același Decret.
A mai arătat că termenul de prescripție a început să curgă de la intrarea în vigoare a OG83/2000 și că de la acest moment reclamantul putea solicita plata sporului, iar nu de la momentul pronunțării Deciziei XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reclamantul intimat nu a depus întâmpinare deși a fost citat cu această mențiune.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a probelor administrate în cauză, Curtea îl constată nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune, invocată și de pârât pe cale de excepție.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Față de cele ce preced, cum sentința atacată este legală și temeinică sub aspectul motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului-recurent MINISTERUL JUSTIȚIEI, declarat împotriva sentinței civile nr. 390/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C-S, în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul și pârâții-intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA Tribunalul C-
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, - - DR.- - - -
cu opinie separată, în sensul
admiterii recursului pârâtului,
modificării în parte a hotărârii
recurate, respingerii pretențiilor
reclamantului pe perioada
20.04.2004-6.02.2006,
ca fiind prescrise și menținerea în rest
a dispozițiilor hotărârii recurate
GREFIER,
- -
Red./29.06.2009
Thred./29.06.2009
Ex.2
Prima inst. - - - Trib. C-
OPINIE SEPARATĂ
Opinia separată este în sensul admiterii recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 390/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, ca fiind întemeiat, modificării în parte a hotărârii recurate, admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pe perioada 20.04.2004-06.02.2006 și, pe cale de consecință, a respingerii pretențiilor reclamantului pentru perioada 20.04.2004-06.02.2006 ca fiind prescrise prin raportare la data introducerii acesteia, respectiv 06.02.2009.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 20.04.2004-06.02.2006 este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.
Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 20.04.2004-06.02.2006 ca nefondată, deoarece reclamanții nu au invocat discriminarea în susținerea pretențiilor deduse judecății, iar strategia de reformă, adoptată, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu se referă la drepturile salariale pretinse prin acțiune.
Pe de altă parte, decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamantul a fost împiedicat să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție, fiind incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Pe cale de consecință, în speță, se impunea, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, admiterea recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 390/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, ca fiind întemeiat, modificarea în parte a hotărârii recurate, respingerea pretențiilor reclamantului pentru perioada 20.04.2004-06.02.2006 ca fiind prescrise și menținerea în rest a dispozițiilor recurate.
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan
