Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 106/2010. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 106/
Ședința publică din 16 Februarie 2010
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP H, cu sediul în M C,-, jud. H și pârâtul Ministerul Justiției cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2780 din 2.12.2009, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate în termen legal și sunt scutite de la plata taxei de timbru.
Având în vedere că pârâții - recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța în baza actelor și lucrărilor dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2780/02 decembrie 2009, Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, a admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și, drept consecință:
- a obligat pârâții, Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ și Tribunalul Harghita, să plătească pe seama reclamantului sumele, reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15%, calculate începând cu 16.06.2009 și până la data pronunțării hotărârii;
- a obligat pârâții, Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ și Tribunalul Harghita, să plătească în continuare reclamantului sporul de confidențialitate de 15%, începând cu 02.12.2009;
- a obligat pârâții să plătească aceste sume, actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective;
- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H să aloce fondurile necesare achitării sumei menționate;
- a respins cererea reclamantului privind acordarea sporului de confidențialitate pentru perioada 16.06.2008 - 15.06.2009.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepția invocată în cauză, următoarele:
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, ale nr.HG 208/2005 și ale nr.HG 386/2007, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În plus, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor este admisibilă întrucât în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției, în calitatea sa de ordonator principal de credite, se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate de reclamant, aceasta putându-se realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamantul face parte din categoria personalului unităților din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă (art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin.1 din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 15 din Codul deontologic) i-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamantul își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor a acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i s-a recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantul se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantul nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamantul este discriminat în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamantului a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.
Cererea reclamantului, privind acordarea sporului de confidențialitate pentru perioada 16.06.2008 - 15.06.2009, a fost respinsă, deoarece acesta este angajat în calitate de judecător la Judecătoria Miercurea Ciuc, începând cu data de 16.06.2009, context în care, este îndreptățit la plata drepturilor solicitate începând cu această dată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, respectiv depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a legii.
În cuprinsul memoriului de recurs s-a susținut, în esență, că acțiunea reclamantului vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară, magistrații reprezentând o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr.303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OUG 27/2006.
În plus, actele normative la care se referă reclamantul în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcționari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din nr.OG 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situații comparabile.
S-a mai arătat că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 46/15 decembrie 2008 în sensul că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate în cuantum de 15%, ulterior, în ședința din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora, motiv pentru care, în prezent, Decizia nr. 46/15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție nu mai poate constitui temei pentru admiterea unor astfel de pretenții.
Pentru motivele expuse, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii reclamantului sau modificarea parțială a soluției instanței de fond, în sensul respingerii capătului de cerere pentru acordarea sporului de confidențialitate după data de 12 noiembrie 2009, când a intrat în vigoare Legea nr. 303/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ care reglementează modul de calcul a drepturilor pretinse în cauză.
La rândul său, Direcția Generală a Finanțelor Publice Has olicitat, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, casarea sentinței atacate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ministerului și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, s-a arătat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Astfel, reclamantul solicită acordarea unor drepturi salariale, și trebuie să se îndrepte doar față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că legiuitorul, prin instituirea dreptului la un spor de confidențialitate, a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a și enumerat, în mod expres și limitativ, care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor.
Prin urmare, s-a apreciat că în cazul de față nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare, în sensul nr.OG 137/2000.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin demersul juridic inițiat, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție ( judecător ) și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și ale art. 16 din Codul deontologic, reclamantului i-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică - de confidențialitate, astfel că acesta se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitor a obligației de confidențialitate, este firesc să i se recunoască reclamantului și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost refuzat reclamantului nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamantul nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamantului este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu acestuia ), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamant a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin.1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Sub acest aspect, decizia nr. 838, pronunțată de Curtea Constituțională în ședința din 27 mai 2009 nu este de natură a lipsi de efecte juridice Decizia nr. 46/15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât cea dintâi se referă la soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile statului și are, conform prevederilor art. 36 din Legea nr. 47/1992, caracter definitiv, iar nu obligatoriu, așa cum au deciziile pronunțate în efectuarea controlului de constituționalitate a legilor și ordonanțelor ( art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 ).
Pe de altă parte, respectiva decizie își produce efectele doar pentru viitor, neputând aduce atingere substanței unui drept confirmat anterior, precum cel stabilit prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, însăși Curtea Constituțională a subliniat acest aspect în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 838/27 mai 2009, precizând că aceasta nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 Cod procedură civilă și că, pe calea controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională nu este competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că soluția primei instanțe se impune a fi menținută, însă prin obligarea pârâților la plata drepturilor pretinse de reclamant doar până la data de 12 noiembrie 2009, când, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost reglementată acordarea sporului de confidențialitate și pentru personalul din sistemul justiției, fiind înlăturată, astfel, situația de discriminare invocată de reclamant prin acțiunea promovată. Prin urmare, obligația stabilită în sarcina pârâților pentru perioada ulterioară datei de 12 noiembrie 2009 este apreciată ca fiind lipsită de temei legal, atrăgând incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamant nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce le revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pe de altă parte, se observă că, având în vedere competențele legale ale acestui pârât în materie bugetară, prima instanță a stabilit în sarcina sa obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor bănești stabilite prin hotărârea atacată. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 24 martie 2005, publicată în 1048/2005, a apreciat calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind aceeade garant legalal acestor categorii de obligații.
Prin urmare, în mod greșit se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauze precum cea supusă examinării.
Raportat la cele anterior relevate, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursurile declarate în cauză și va modifica în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că va obliga pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita să plătească reclamantului, sporul de confidențialitate în cuantum de 15% până la data de 12 noiembrie 2009, menținând ca legale restul dispozițiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H și Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2780 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată.
Obligă pârâții la plata sporului de confidențialitate în procent de 15 % până la data de 12.11.2009.
Respinge pretenția de plată pentru viitor.
Menține restul dispozițiilor din hotărârea atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată azi, 16 februarie 2010, în ședință publică.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
7 exp./05.03.2010
Jud.fond.;
Asist. jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
