Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 117/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILE NR. 117/R/2009
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Ioan Daniel
- -
GREFIER:
S-a luat spre examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N împotriva sentinței civile nr. 486/17.09.2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, privind și reclamanții intimați, -, -, -, -, intervenientul intimat -, pârâta intimată CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, având ca obiect calcul drepturi salariale - spor vechime.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 21 ianuarie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
S-au depus concluzii scrise de către reclamanții intimați.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 486/F/2008 din data de 17 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bistrița N în dosarul nr-, s-a espins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României.
S-a admis, ca fiind întemeiată, acțiunea formulată de reclamanții, și, împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor în proces de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B-N, formulată de pârâta Curtea de Conturi a României și în consecință;
- a fost obligată pârâta Curtea de Conturi a României, să plătească reclamanților și intervenientului în interes propriu drepturile bănești reprezentând sporul de vechime pentru perioada 1.11.2000-31.05.2003, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație începând cu data de la care trebuia plătită suma și până la momentul plății;
- a fost obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare privind plata drepturilor bănești menționate.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, excepția invocată de către pârâta Curtea de Conturi a României, instanța a apreciat-o ca fiind neîntemeiată și în consecință a respins-o, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Salarizarea personalului Curții de Conturi a fost inițial reglementată prin Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești și Legea nr. 53/1991 privind salarizarea senatorilor, deputaților și personalului din aparatul Parlamentului României.
Sporul de vechime acordat controlorilor financiari, reglementat de art. 11 din Legea nr. 53/1991, în forma sa inițială, a fost de 15% calculat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, iar ulterior, prin art. 12 din aceeași lege, sporul stabilit a fost de 25%.
Art. 32 din Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi a abrogat art. 135 și anexa la Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, stabilind noi coeficienți de ierarhizare a salariilor de bază în anexele 1-3. Totodată, prin art. 8 alin. 1 din Legea nr. 50/1995 s-a prevăzut că persoanele salarizate potrivit acestei legi beneficiază, la funcția de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, astfel: între 3 și 5 ani - 5%, de la 5 la 10 ani - 10%, de la 10 la 15 ani -15%, de la 15 la 20 ani - 20% și peste 20 ani, de 25%.
Ulterior, prin art. 19 și 20 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, s-a stabilit că persoanele care ocupă funcții de demnitate publică au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație lunară, aceasta reprezentând unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției și reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial, abrogându-se dispozițiile art. 1, 2, 3, 4, 5, 7 cu excepția alin. 1, 10, alin. 3, 19, 24, 25, 27, 28, 31 (anexele 1-3) din Legea nr. 50/1995, respectiv art. 52 din Legea nr. 50/1996 (anexa 10 pct. 10 din Legea nr. 154/1998), astfel că de la data intrării în vigoare a legii -16 iulie 1998, salarizarea personalului și a membrilor Curții de Conturi s-a acordat potrivit Anexei 2/2 nr. crt. 20-24, respectiv Anexa 4/2 nr. crt. 1-4.
Însă prin Legea nr. 154/1998, legiuitorul nu a abrogat art. 8 din Legea nr. 50/1995 care prevedea acordarea sporului de vechime recunoscut personalului Curții de Conturi și cuantumul lui raportat la tranșele de vechime, astfel că întrucât sporul prevăzut de legea nr. 50/1995, lege specială, nu s-a abrogat, nu se poate reține că prin abrogarea art. 52 din Legea nr. 50/1996 au fost abrogate dispozițiile privitoare la sporul în discuție.
Totodată, conform art. 24 alin. 3 din Legea nr. 154/1998, dispozițiile legale referitoare la alte drepturi salariale, cum sunt "sporurile pentru condiții de muncă, sporul pentru vechimea în muncă, alte sporuri, precum și premiile și stimulentele, acordate persoanelor ale căror salarii de bază se stabilesc potrivit grilelor de salarizare prevăzute în anexele nr. III - VIII, rămân în vigoare.", astfel că dispozițiile privind sporul de vechime prevăzut de art. 8 din Legea nr. 50/1995 sunt aplicabile membrilor și personalului Curții de Conturi o data cu intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost abrogată prin OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, reglementări privitoare la salarizare care au fost ulterior abrogate prin OUG nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, Conform prevederilor art. 6 alin. 1 pe data aplicării acestei ordonanțe de urgență prevederile referitoare la "salariul de merit, sporuri, indemnizații, stimulente" prevăzute în Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi, nu au mai fost aplicabile funcțiilor de specialitate specifice Curții de Conturi.
Legea Nr. 219/2007 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 27/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi salarizați potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 160/2000 a prevăzut acordarea sporului de vechime prin art. 3^2.
Întrucât dispozițiile legale care reglementau sporul de vechime au fost interpretate neunitar, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, interpretat aceste dispoziții legale, statuând că " persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege."
Tribunalul a reținut că, potrivit acestei interpretări cu caracter obligatoriu, dreptul la sporul de vechime a existat, fiind în ființă, de la data intrării în vigoare a G. nr. 160/2000 până la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2007-6 iulie 2007. În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporul de vechime anulat de OUG nr. 160/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovada interpretările diferite date de instanțe.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că "o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita" (Cazul împotriva României,2000), iar " - cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă" (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În prezentul litigiu, textele legale enunțate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate cu privire la momentul interdicției reglată de OUG nr. 160/2000, sa nu stea în pasivitate astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Așa fiind, rezultă că prin dispozițiile legale enunțate (OUG nr. 160/2000) s-a realizat doar o suspendare a exercitării dreptului la plata sporului pentru vechimea în muncă (ce nu a fost abrogat expres printr-o lege).
Această suspendare a durat până la data intrării în vigoare a legii nr. 219/2007, astfel că pe durata toată durata suspendării exercitării dreptului la acțiune, termenul de prescripție a fost și el suspendat și a început să curgă doar de la data de 6 iulie 2007. Regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii la acțiune care este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat, ori data de la care dreptul subiectiv, chiar în lipsa unei contestații ori încălcări, trebuie exercitat.
Cum acțiunea reclamanților a fost formulată la data de 25.04.2008, chiar dacă se referă la drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie 2000-31 mai 2003, aceasta nu este prescrisă întrucât dreptul la acțiune s-a născut doar la data 6 iulie 2007.
Astfel, conform art. 283 lit. c din Codul Muncii, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, ori în aceste condiții pentru considerentele expuse, dreptul la acțiune se naște de la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2007, astfel că acțiunea reclamanților și a intervenientului este în termen formulată, iar excepția prescrierii dreptului la acțiune este neîntemeiată și va fi respinsă.
Pe fondul cauzei tribunalul reține că reclamanții și intervenientul au avut în perioada pentru care solicită acordarea sporului în discuție calitatea de controlori financiari și că pârâții nu le-au achitat sporul de vechime începând cu 1.11.2000, când a intrat în vigoare OUG nr. 160/2000, potrivit înscrisurilor atașate la dosar 81-82 și 139 dosar fond.
În consecință, văzând Decizia în interesul legii nr. XXXVI/07.05.2007, potrivit căreia controlorii financiari beneficiau de sporul de vechime, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a nr.OUG 160/2000 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2007(06.07.2007), caracterul obligatoriu al acesteia, prevăzut de art. 329 alin. 3.pr.civ. faptul că a încetat suspendarea exercitării dreptului la acțiune, acțiunea reclamanților și a intervenientului apare ca fiind întemeiată.
Cum, potrivit art. 78 din Codul muncii, angajatorul trebuie să repare integral prejudiciul cauzat reclamanților și intervenientului prin neplata sumelor cuvenite cu titlu de spor de vechime, pârâta Curtea de Conturi a României va fi obligată să plătească sumele de bani cuvenite cu titlu de spor de vechime actualizate cu indicele inflației pentru perioada 1.11.2000-31.05.2003, având în vedere, evident momentul la care raporturile de muncă au încetat, în ipoteza survenită încetării în intervalul de timp menționat.
Totodată, pârâta Curtea de Conturi a României, în baza art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, a fost obligată să efectueze cuvenitele mențiunile in carnetele de muncă, în ceea ce privește sporul de vechime.
Ca urmare a admiterii acțiunii principale a fost admisă și cererea de chemare în garanție, întrucât, potrivit art. 3 alin. 1 litera A, pct. 2 din HG nr. 386/2007 privind organizarea și funcționarea, acesta elaborează proiectul bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii, de verificare a bugetului de stat, iar potrivit art. 22 din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pentru anul 2008 Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să acopere cheltuielile privind despăgubirile stabilite ca fiind datorate în nume propriu sau în reprezentarea interesului statului pe baza hotărârii definitive a instanțelor judecătorești, din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pe anul 2008.
Așa fiind, în baza art. 60 Cod procedură civilă a fost obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare efectuării plăților către reclamanți și intervenient.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal, chematul în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice B N, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind nefondată.
În motivarea recursului s-a arătat că în soluționarea cereri de chemare în garanție instanța de fond a confundat Ministerul Economie și Finanțelor cu bugetul de stat.
Astfel potrivit dispozițiilor legii 500/2002 privind finanțele publice este răspunzător de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor de principali de credite, precum și de proiectele de rectificare ale acestor bugete ori creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi folosite pentru creditarea unui alt ordonator principal de credite.
În opinia sa, acceptarea calității de chemat în garanție, a Ministerului Economiei și Finanțelor, ar echivala cu obligarea acestui minister la virarea sumelor dispuse prin sentinta atacata, fara ca aceasta suma sa fie aprobata în acest sens, în condițiile stipulate de lege.
Tot în susținerea acestui punct de vedere s-a considerat că s-a exprimat și legiuitorul când prin art. 14 din Legea 500/2002 a statuat că:
" Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin.(2) și nici angajata și efectuată din aceste bugete, dacă nu exista baza legală pentru respectiva cheltuială.
Nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare."
De asemenea s-a arătat că în baza art. 17 legea 146/1997 și art. 1 din nr.OG 32/1995, instituția recurentă este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Prin întâmpinare, intervenientul, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
În motivare intervenientul a arătat că, în cauză s-a declarat recurs de chematul în garanție, astfel că recursul acestuia nu poate fi examinat decât în limita obligației instituită în sarcina sa, aceea a obligației de alocare de fonduri pentru ca pârâta Curtea de Conturi a României să-și îndeplinească obligația stabilită în sarcina sa, aceea de plată în favoarea intervenientului a drepturilor bănești stabilite prin hotărâre judecătorească, conform art. 316 raportat la art. 295 alin. 1.proc.civ.
Dat fiind faptul că hotărârea prin care i s-a dat câștig de cauză nu s-a atacat de pârâta Curtea de Conturi a României, problematica prescripției dreptului la acțiune și cea a obligației de plată de către angajator a drepturilor bănești restante, reprezentând spor de vechime, nu mai poate fi analizată în calea de atac a chematului în garanție, drepturile bănești stabilite în favoarea mea reprezentând un drept definitiv câștigat, respectiv un bun în sensul art. 1 paragraf 1 din Convenția europeană.
Recursul chematului în garanție nu este fondat. Așa cum judicios a reținut instanța de fond, potrivit art. 3 alin.1 litera A, pct. 2 din HG nr. 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, chematul în garanție elaborând proiectul bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, iar potrivit art. 22 din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pentru anul 2008 Ministerul Economiei și Finanțelor trebuia să acopere cheltuielile privind despăgubirile stabilite ca fiind datorate în nume propriu sau în reprezentarea interesului statului pe baza hotărârii definitive a instanțelor judecătorești, din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pe anul 2008.
În plus față de cele reținute de instanța de fond, a subliniat faptul că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost stabilită corect de instanța de fond, care a avut în vedere de fapt atribuțiile legale care revin chematului în garanție, rezultate din actele normative mai sus citate.
Sub aspectul fondului cauzei (adică a obligației instituite în sarcina Curții de Conturi, care desigur, așa cum s-a învederat mai sus, nu poate fi examinată în lipsa atacării hotărârii de Curtea de Conturi, obligat direct în raportul juridic dedus judecății) învederând faptul că soluția adoptată de prima instanță este una legală și temeinică.
Prin întâmpinarea, la cererea de recurs formulată de intimata Curtea de Conturi a României s-a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate.
În motivare intimata a arătat că, referitor la susținerea recurentului potrivit căreia " instanța de fond confundă Ministerul Economiei și Finanțelor cu bugetul de stat ", s-au adus următoarele precizări:
Deși Ministerul Economiei și Finanțelor nu este plătitorul direct al drepturilor pretinse de reclamanți, are atribuții potrivit art. 19 lit. B al Legii nr. 500/2002 " de a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare, pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare ".
Prin concluzii scrise, reclamanții au solicitat respingerea recursului formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin B-N în principal ca lipsit de obiect și în subsidiar ca nefondat și respingerea excepției prescripției extinctive invocate din oficiu de către instanță, inclusiv în condițiile în care toate părțile din prezentul litigiu au apreciat că a fost respinsă în mod temeinic de către instanța de fond.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate de recurent, precum și a celui de ordine publică invocat din oficiu conform art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Referitor la limitele în care se judecă prezenta cale de atac, se constată că recurentul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare de chemare în garanție. Drept urmare, întrucât analizarea temeiniciei cererii de chemare în garanție presupune examinarea cererii principale, Curtea reține că recursul chematului în garanție nu privește exclusiv raportul de chemare în garanție, astfel încât repune în discuție și cererea principală.
Așa cum a reținut și prima instanță, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Curtea de Conturi, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Public, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu ca motiv de recurs de ordine publică conform art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, se reține că Decizia nr.XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Deși această creanță are calitatea de "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al și art.G al Cartei social-europene dreptul la acțiune privind valorificarea acestuia este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională, respectiv Decretul 167/1958, care reglementează atât începutul prescripției extinctive, cât și cauzele de suspendsare ale acesteia. Valorificarea unei creanțe este protejată de dispozițiile internaționale invocate de instanță, însă nu în mod absolut și protejând sine die pasivitatea creditorilor, care puteau să-și exercite dreptul la acțiune în cadrul termenului de prescripție de 3 ani.
Drept urmare, independent de previzibilitatea și predictibilitatea dispozițiile OUG 160/2002, contrar celor reținute de prima instanță, Curtea apreciază că dreptul la acțiune pentru plata sporului de vechime pentru perioada 01.11.2000- 31.05.2003 nu a fost suspendat până la intrarea în vigoare a Legii nr.219/2007. Și, reținând că acțiunea a fost înregistrată după împlinirea termenului de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune (respectiv data la care trebuiau să fie achitate în fiecare lună sporul de vechime, plata salariului fiind o prestație periodică), în temeiul art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată și a fost respinsă nelegal de către prima instanță.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior, a art. 3041și 312 alin. (1) și (2) Cod procedură civilă se va admite recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 486/F din 17.12.2008 a Tribunalului Bistrița N pronunțată în dosar nr-, care va fi modificată în întregime în sensul că se va admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României și în consecință se va respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților, precum și cererea de intervenție formulată de împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României.
Având în vedere că cererea de chemare în garanție a fost formulată de către pârâta Curtea de Conturi a României, iar acțiunea principală se va respinge ca prescrisă, în temeiul art. 60 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 486/F din 17.12.2008 a Tribunalului Bistrița N pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în întregime în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiunea invocată de pârâta Curtea de Conturi a României și în consecință respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților, -, -, -, -, precum și cererea de intervenție formulată de - împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României.
Respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23.01.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - -
RED.
DACT.
3 EX./23.02.2009.
JUD. FOND:,.
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Ioan Daniel
