Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1287/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1287/R/2009
Ședința publică din 21 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Ștețca președintele secției
JUDECĂTORI: Lucia Ștețca, Ioan Daniel Chiș Sergiu
-
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 11 din 9 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosarul nr-, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL BISTRIȚA -N ȘI CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 mai 2009, încheiere care face parte din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursului declarat, reține că:
Prin sentința civilă nr. 11/09.09.2008, pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosar nr-, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, TRIBUNALUL BISTRIȚAN și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, pentru drepturi salariale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că reclamanții au solicitat obligarea pârâților TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, Curtea de APEL CLUJ, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor la calcularea și plata drepturilor salariale echivalente cu sporul de fidelitate care se acordă magistraților, apreciind că prin neacordarea acestor drepturi sunt discriminați față de celelalte categorii de magistrați și în ceea ce privește acordarea sporului prevăzut de art. 4 din nr.OUG 27/2006, prin excluderea acestuia, în baza art. 16 alin. 2 din același act normativ.
Așadar, acțiunea reclamanților vizează exercitarea unor drepturi neprevăzute de lege, dar pentru susținerea lor se invocă discriminarea.
Acțiunea reclamanților nu poate fi întemeiată prin prisma normelor generale vizând interzicerea discriminării, prevăzute de nr.OG 137/2000 pentru că modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG 137/2000.
De altfel, în conformitate cu modificările aduse acestui act normativ prin nr.OUG 75/11 iunie 2008, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în consecință, această instituție nu mai poate fi investită a se pronunța - în calitate de expert - cu privire la o afirmată discriminare salarială raportată la alte categorii de salariați bugetari.
Pe de altă parte, prin mai multe hotărâri (Deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 3 iulie 2008) Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele de judecată au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Sub acest aspect, este de reținut și faptul că jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situația în care, persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat ce nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Dar reclamanții nu sunt în situațiile mai sus arătate, diferențierile salariale invocate având justificări în natura diferită a funcțiilor deținute (cazul THLIMMENOS versus - 2000).
Față de considerentele mai sus arătate se constată că acțiunea reclamanților a fost respinsă, fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, și, solicitând admiterea acțiunii, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, cu consecința obligării pârâților la calcularea și la plata drepturilor salariale echivalente cu sporul de fidelitate de 5% din indemnizația brută lunară (pentru perioada aprilie 2005 - 31 martie 2006) și de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu 1 aprilie 2006 până la zi și în continuare, sume actualizate în funcție de rata inflației, calculată la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data plății efective, cu excepția reclamantei, pentru care perioada de calcul este până la data intrării în concediu pentru îngrijirea copilului până la 2 ani; obligarea pârâtului TRIBUNALUL BISTRIȚAN la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă și a Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare pentru sumele solicitate.
În motivarea recursului se arată că reclamanții având calitatea de asistenți judiciari fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție având statut independent și atribuții deliberative raporturile de muncă fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și 295 alin.2 din acest cod.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției judiciare), instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/ privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate În situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Recursul este fondat urmând a fi admis în raport de considerentele ce se vor expune.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, acesta coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Sub aspectul chestiunilor prealabile, instanța apreciază acțiunea reclamanților ca admisibilă, întrucât în temeiul art.27 alin.1 din G nr.137/2000 instanțele judecătorești nu adaugă la lege, nu legiferează și nu își depășesc atribuțiile, ci acordă despăgubiri, împrejurare concordantă cu toate principiile de drept. De asemenea, nu este întemeiată apărarea pârâților conform căreia sporurile salariale nu sunt ocrotite de principiul nediscriminării. Aceasta deoarece art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv (în acest sens, "Convenția europeană a drepturilor omului", Ed., 2006, p. 890). Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de pârâți), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamanții sunt asistenți judiciari și fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de fidelitate ( sporul pentru vechime în specialitatea funcției judiciare), instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Astfel, instanța trebuie să clarifice patru aspecte principale: apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar; criteriul acordării sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției judiciare) pentru întregul personal judiciar; existența discriminării asistenților judiciari prin excluderea acestora de la acordarea acestui drept salarial; inexistența unor justificări obiective și rezonabile pentru această excludere.
În primul rând, este incontestabilă apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar (alături de judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate), deoarece asistenții judiciari: trebuie să îndeplinească obligațiile profesionale prevăzute pentru magistrați; trebuie să dispună de pregătirea profesională, vechimea, profilul moral și aptitudinile stabilite pentru judecătorii de la tribunale; trebuie să respecte incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute pentru magistrați; trebuie să depună jurământul magistraților și să poarte ținuta vestimentară în modelul prevăzut pentru judecători; trebuie să respecte obligațiile profesionale prevăzute de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor; li se aplică răspunderea disciplinară prevăzută pentru magistrați; se supun numai legii, prerogativă judiciară recunoscută numai judecătorilor; se bucură de stabilitate ca și magistrații stagiari și magistrații - asistenți; deliberează, la fel ca judecătorii; au vot consultativ, la fel ca magistrații - asistenți; au dreptul la opinie separată, drept recunoscut de lege numai judecătorilor; au un domeniu specializat de activitate, la fel ca și magistrații militari sau judecătorii de la tribunalele specializate; nu pot face parte din partidele politice sau din sindicate (art.110-113 din Legea nr.304/2004). Această similitudine este reconfirmată și de reglementarea funcției de asistent judiciar și prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (de exemplu, prin art.5 al acestei legi). Ceea ce este esențial și decisiv, este faptul că asistenților judiciari, asimilați și din punctul de vedere al salarizării cu judecătorii (prin OUG nr.177/2002 și OUG nr.27/2006), legiuitorul le-a impus condiții stricte și severe, definitorii și specifice numai pentru magistrați, inclusiv aceea a respectării tuturor obligațiilor prevăzute pentru magistrați. Ca atare, având în vedere principiul nediscriminării, persoanele care au aceleași obligații și interdicții profesionale nu pot fi tratate diferit.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul judiciar, reclamanții prestând muncă alături de judecători și de personalul auxiliar de specialitate. Toate persoanele din acest cadru al personalului judiciar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă și în specialitatea funcției judiciare, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.16 alin.3 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
O specie vechimii în muncă o constituie vechimea în specialitate (în funcție). Vechimea în specialitatea funcției judiciare este o variantă a vechimii în specialitate aplicabilă în sistemul judiciar (așa cum, de pildă, vechimea la catedră, este o variantă a vechimii în specialitate aplicabilă în sistemul de învățământ). Ca atare, vechimea în specialitate (în funcție) constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități într-o anumită funcție, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute, în acest sens pronunțându-se în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară (, "Conținutul conceptului de vechime în muncă", în Dreptul nr.2/2000, pag.82; Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.389).
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal judiciar, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și acumulează, în urma executării acestui raport, vechime în specialitatea funcției judiciare deținute, fiind fideli acestei funcții judiciare, deoarece își mențin activitatea în sistemul judiciar, neexercitându-și dreptul,prevăzut de art. 41 din Constituție, de părăsire din proprie inițiativă a acestui sistem în favoarea altei funcții extrajudiciare. De asemenea asistenții judiciari respectă aceleași incompatibilități ca și magistrații, deci această fidelitate trebuie remunerată la fel. În plus, legea declară în mod expres că perioada desfășurării activității de asistent judiciar reprezintă vechime în magistratură, adică în funcția de judecător sau procuror. Oricum, cu atât mai mult, nici între asistenții judiciari și personalul auxiliar nu poate exista un tratament diferențiat sub aspectul continuității într-o funcție judiciară.
În al doilea rând, criteriul și justificarea acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar sau chiar nejudiciar (dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție) este unul și același: efectul dreptului la vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc într-o funcție judiciară sau în serviciul public al justiției, și implicit a fidelității acumulate cu respectare incompatibilităților funcției, specifice sistemului, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte persoanele din unul și același sistem al justiției. Deci sporul de fidelitate se acordă având în vedere că aceste funcții impun incompatibilități drastice care au ca efect interzicerea obținerii de venituri salariale sau de altă natură din alte locuri de muncă. Astfel, potrivit art. 4 din nr.OUG 27/2006, toate persoanele din categoria personalului judiciar de specialitate juridică din instanțele judecătorești (judecători, procurori, magistrați asistenți), ba chiar și personalul fără atribuții judiciare dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție, beneficiază de un spor de fidelitate pentru vechimea în funcția judiciară sau în funcția de specialitate juridică deținută în sistemul justiției. Chiar până și personalul administrativ de la protocol sau resurse umane, fără absolut nicio atribuție judiciară, se bucură, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 124/2000, de toate drepturile, inclusiv de sporul de fidelitate. Mai mult, și personalul judiciar care nu este de specialitate juridică (personalul auxiliar) beneficiază de sporul de fidelitate pentru vechimea în funcția judiciară deținută în sistemul justiției ( art. 16 din nr.OG 8/2007). De același spor beneficiază și celelalte categorii de personal nejudiciar conex din sistemul justiției: consilierii de probațiune (conform art. 7 din Legea nr. 327/2006) și personalul din penitenciare (potrivit art. 6 din nr.OG 64/2006).
Concluzionând, rezultă în mod evident și indiscutabil faptul că sporul de fidelitate ( sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției) se acordă întregului personal de specialitate din sistemul justiției, judiciar sau doar conex, indiferent de funcția concretă deținută în acest sistem (deci indiferent de statut, recrutare, atribuții, durata funcției etc.). Acest spor recompensează alegerea făcută de titular de a munci în sistemul justiției și însuși lucrul prestat în sistemul justiției, atât timp cât acesta este prestat, deci nu recompensează doar o anumită funcție.
În al treilea rând, instanța constată că, deși funcția de asistent judiciar constituie atât o funcție judiciară cât și una de specialitate juridică din instanțele judecătorești (iar perioada desfășurării activității de asistent judiciar este vechime în magistratură), precum și că, deși asistenții judiciari acumulează vechimea în funcția judiciară respectând incompatibilitățile specifice sistemului justiției în mod similar cu restul personalului judiciar, totuși, prin art. 16 alin. 2 din nr.OUG 27/2006, categoria socio-profesională a asistenților judiciari a fost exclusă în mod discriminatoriu de la beneficiul sporului prevăzut de art. 4 din nr.OUG 177/2002 și de art. 4 din nr.OUG 27/2006, spor ce are corespondent în cazul tuturor categoriilor de personal judiciar, a celui nejudiciar de specialitate juridică sau a celui conex fără această specialitate juridică, toate din sistemul justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element, constând în dreptul la vechimea în funcția judiciară și respectarea incompatibilităților legale, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului judiciar, în funcție de criteriul discriminatoriu al apartenenței la o anumită categorie socio-profesională judiciară.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă într-o funcție judiciară, cu efectul juridic al acumulării vechimii în specialitatea funcției judiciare și a respectării incompatibilităților acesteia, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de fidelitate. Din moment ce asistenții judiciari sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului judiciar din instanțele judecătorești sub aspectul exercitării unei funcții judiciare cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în funcția judiciară la fel ca și restul personalului judiciar, rezultă că asistenții judiciari nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului judiciar, prin refuzul acordării sporului de fidelitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar este unul și același: efectul dreptului la vechime în specialitatea funcției judiciare garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc într-o funcție judiciară, și implicit a fidelității acumulate cu respectare incompatibilităților funcției judiciare, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte persoanele din personalul judiciar.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de fidelitate, și anume existența dreptului la vechimea în funcția judiciară și a respectării incompatibilităților (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în funcția judiciară prin rămânerea în sistemul instanțelor judecătorești și interdicția cumulării altei funcții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o anumită categorie socio-profesională ( a asistenților judiciari) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestuia dintr-un drept garantat de lege, tuturor celorlalți componenți ai personalului judiciar (dreptul la vechime în funcție judiciară cu respectarea incompatibilităților specifice sistemului) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru fidelitate în sistemul de salarizare al personalului judiciar. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, s-a invocat elementul categoriei socio-profesionale a asistenților judiciari pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de fidelitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în specialitatea funcției cu consecința recunoașterii fidelității, etc.).
Asistenții judiciari sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de fidelitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția vechimii în funcția judiciară cu respectarea incompatibilităților), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a asistenților judiciari rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege. Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Prin art.1 al G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de presă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice. La alin.2 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust și discriminatoriu a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în funcția judiciară și respectarea incompatibilităților se acumulează doar raportat la o anumită funcție, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Art.2 pct.2 din Convenția nr.111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de fidelitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului judiciar nu primește sporul de fidelitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru simplul fapt că sunt titulari ai dreptului de vechime în funcția judiciară (la fel ca și asistenții judiciari).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de fidelitate: vechimea în funcția judiciară cu respectarea incompatibilităților care demonstrează fidelitatea față de aceasta, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față. Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, ori munca a fost acumulată în vechimea în funcția judiciară dobândită de asistenții judiciari, la fel ca munca celuilalt personal judiciar, deci trebuie remunerată la fel.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că excluderea asistenților judiciari de la acordarea sporului de fidelitate a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
În al patrulea rând, este de reliefat faptul că pretextele invocate de pârâți pentru discriminarea asistenților judiciari (și anume primirea sporului de vechime și perioada determinată a mandatelor) nu reprezintă în nici un caz justificări obiective și rezonabile.
Astfel, nu are nicio relevanță faptul că asistenților judiciari le este recunoscut și sporul de vechime în muncă, deoarece, pe de o parte, această vechime generală nu se confundă cu vechimea în specialitate sau în funcție (cele două noțiuni sunt distincte și se aplică în mod simultan și cumulativ). Vechimea în specialitate cuprinde doar vechimea într-o anumită meserie sau funcție, pe când vechimea în muncă se compune din toate perioadele în care a fost prestată o muncă în baza unui raport de muncă (indiferent de natura lui) și din alte perioade asimilate prin lege. Pe de altă parte, sporul de vechime în specialitatea funcției judiciare (sporul de fidelitate) este recunoscut și restului personalului judiciar în mod cumulativ și simultan cu sporul în vechime (de exemplu, prin art.13 și art.16 din G nr.8/2007; art. 4 și art. 4 indice 1 din OUG nr.27/2006 ).
De asemenea, nu are nicio relevanță faptul că asistenții judiciari îndeplinesc mandate determinate (de câte 5 ani cu posibilitate reînvestirii), deoarece acestea pot fi succesive în timp și nu împiedică nicidecum acumularea vechimii în funcția judiciară. Aceasta cu atât mai mult cu cât prima tranșă a sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din nr.OUG 27/2006, se acordă deja de la o vechime de 3 ani în funcție, deci evident anterior expirării mandatului. De altfel, în aceeași situație se află și judecătorii care pun capăt exercitării funcției și revin mai apoi din nou în sistemul judiciar (de exemplu potrivit art. 33 alin. 1 și alin. 5 din Legea nr. 303/2004), și care beneficiază în continuare și în mod corespunzător de sporul de fidelitate prevăzut de art. 4 din nr.OUG 27/2006, indiferent de eventualele întreruperi ale exercitării funcției judiciare. Același este și cazul personalului auxiliar de specialitate încadrat pe durată determinată, de pildă potrivit art. 81 lit. a din Codul muncii. Într-adevăr, sporul prevăzut de art. 4 din nr.OUG 27/2006 se acordă pentru vechimea efectivă în specialitatea funcției judiciare, iar nu pentru vechimea neîntreruptă, deci indiferent de eventualele întreruperi sau modalități de exercitare a funcției. Noțiunea de vechime în funcție nu poate fi confundată cu noțiunea de vechime neîntreruptă în unitate, deoarece aceste două noțiuni sunt tradițional distincte și inconfundabile în dreptul muncii. Ori de câte ori legiuitorul a reglementat un spor salarial pentru vechime neîntreruptă, acesta a introdus, în mod logic și necesar, printre condițiile de acordare a acestui spor și condiția vechimii neîntrerupte, în mod expres și neechivoc (de exemplu, prin art.8 - 9 raportat la art.12 alin.3 din Legea nr.1/1970, art.50 alin.11 din Legea nr.128/1997 etc.), întrucât această condiție nu poate fi decât legală și expresă.
Ceea ce este esențial și trebuie subliniat în mod deosebit este faptul că, în temeiul dispozițiilor imperative ale art.1 și art.295 alin.2, ale art.5 și ale art.154 alin.3 raportate la cele ale art. 86 din Codul muncii, este interzis în mod expres de lege orice tratament diferențiat al asistenților judiciari sub pretextul îndeplinirii funcției sub forma unor mandate determinate. Aceste prevederi reprezintă transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor dreptului comunitar prioritar (Directiva 1999/70/CE). Ca atare, criteriul duratei determinate constituie prin forța legii un criteriu care tocmai interzice discriminarea, fiind absurdă și inadmisibilă invocarea lui ca pe un criteriu care ar justifica discriminarea.
În final, cu privire la jurisprudența Curții Constituționale și pozițiile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, invocate de pârâți, instanța reține că acestea nu au relevanță în cauză și nici nu au forță obligatorie.
Practica din anul 2003 Curții Constituționale se referă la dispoziții legale abrogate în prezent. Pe de altă parte, deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței. Instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, cu respectarea art.20 din Constituție, aceste instanțe nefiind condiționate sau obligate să sesizeze Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă în nici un caz cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă. Potrivit art. 110 alin. 2 Cod proc. civ. prestațiile salariale neacordate în mod discriminatoriu fiind periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen. Având în vedere faptul că, potrivit art. 3 din Codul civil, instanța nu poate invoca lacuna legii, precum și faptul că în cauză este incident principiul echității, instanța va lua în considerare prin analogie procentele sporurilor prevăzute de art. 4 din nr.OUG 177/2002 și de art. 4 din nr.OUG 27/2006.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară. Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile. În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar. În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392). În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată avându-se în vedere obligațiile acestuia stipulate de art.19 din Legea 500/2002 care prevăd responsabilitatea acestui minister în pregătirea proiectelor bugetare anuale ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG208/2005 și ale art.3 din HG386/2007.
În consecință, ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acțiunea apare ca întemeiată urmând ca în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1, 3.proc.civ. să se admită recursul reclamanților și să se modifice sentința atacată în sensul admiterii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 11 din 9 septembrie 2008 Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în sensul că admite acțiunea reclamanților, și, împotriva pârâților TRIBUNALUL BISTRIȚAN, Curtea de APEL CLUJ, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Obligă în solidar primii 3 pârâți să plătească reclamanților drepturile salariale echivalente cu sporul de fidelitate de 5% din indemnizația brută lunară pentru perioada aprilie 2005 - 31.03.2006 și de 15% începând cu 01.04.2006 și în continuare în raport de activitatea prestată efectiv de fiecare reclamant, sume actualizate cu rata inflației.
Obligă pârâtul TRIBUNALUL BISTRIȚAN să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă.
Obligă pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plății.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
În concediu odihnă în concediu odihnă în concediu odihnă
Semnează semnează semnează
VICEPREȘEDINTE VICEPREȘEDINTE PRIM GREFIER
-A
Red.LȘ
Dact.
2ex./15.07.2009
Jud.fond: /
Președinte:Lucia ȘtețcaJudecători:Lucia Ștețca, Ioan Daniel Chiș Sergiu
