Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1296/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1296/
Ședința publică din 27 mai 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.516 din 1 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Se constată, de asemenea, că prin încheierea civilă nr.77/CR/27.05.2009 a acestei instanțe s-a admis declarația de abținere formulată de doamna judecător.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 616 din 01.04.2008, Tribunalul Mureșa admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.10.2004 - 17.02.2005, iar pe fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții, și și în consecință a hotărât:
Obligarea în solidar a pârâților la plata unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu 18.02.2005 și până la încetarea stării de discriminare a reclamanților; obligarea în solidar a pârâților la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând majorarea de 5% începând cu data 01.01.2007 și până la 31.03.2007, respectiv de 2% începând 01.04.2007 și până la data 30.08.2007; obligarea în solidar a pârâților la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând majorarea de 11% începând cu data de 01.10.2007 și până la data încetării discriminării; reactualizarea în funcție de rata inflației a sumelor datorate calculate de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale și până la data executării acestora, obligarea pârâtei Curtea de Apel Tg-M să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților, a mențiunilor corespunzătoare acordării drepturilor bănești arătate; obligarea pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a despăgubirilor mai sus menționate.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat recurs Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
Ministerul Justiției a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 304 pct.4 Cod procedură civilă, iar în subsidiar modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct.9 Cod procedură civilă. În susținerea recursului, pârâtul a arătat că nu există un temei legal pentru acordarea acestui spor de confidențialitate judecătorilor. Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege, folosindu-se de sintagme cum ar fi: "exercitarea următoarelor drepturi", "exercitarea drepturilor enunțate", "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale", pentru a examina soluțiile legislative alese de către legiuitor. De aceea, pârâta consideră că acordarea pe viitor a unui spor de confidențialitate de către instanța de fond, reprezintă o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, legiferând în locul Parlamentului. În opinia pârâtului, instanța de fond nu a făcut altceva decât să facă o adăugire la textul de lege care reglementează drepturile salariale ale magistraților. Pârâtul consideră că hotărârea atacată este și nelegală pentru că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze judecătorilor dreptul la un spor de confidențialitate. În acest sens, s-a arătat că nu poate fi vorba de o discriminare între judecători și alte categorii socio-profesionale și în aceste condiții nu se poate face referire la art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Mai mult, art. 12 din această convenție vorbește despre exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, ori așa cum s-a arătat, drepturile pretinse de reclamanți nu sunt prevăzute de lege. Pentru a sublinia lipsa unei discriminări, pârâtul a făcut trimitere la o serie de hotărâri date în cauze similare de către Curțile de Apel Bacău, C, B sau A
În susținerea aceluiași punct de vedere, pârâtul Ministerul Justiției a arătat că prin Hotărârea de Guvern nr. 83/2005 nu are atribuții în domeniul stabilirii politicii salariale și cu cât mai puțin în domeniul corelării creșterilor salariale solicitate de reclamanți. În aceste condiții, nu se poate reține legitimarea procesuale pasivă a pârâtului în cauză.
În fine, pârâtul a subliniat că hotărârea tribunalului dea indexa procentele pe care le-a stabilit în favoarea reclamanților nu este motivată, nu sunt arătate considerentele pentru care reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile nr.OG 10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care acordă indexări salariale. Acesta reprezintă de fapt, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.7 Cod procedură civilă.
La rândul său, Mas olicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor ca inadmisibilă datorită lipsei calității procesuale pasive. În subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În considerentele recursului, pârâtul solicită a se constata că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, stabilind în sarcina sa obligații de natură salarială, deși între reclamanți și pârât nu există un raport juridic de muncă. Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției în conformitate cu art. 131 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.
Asupra fondului cauzei, pârâtul a subliniat că dispozițiile nr.OG 19/2006 și nr.OG6/2007 nu pot constitui temei al pretențiilor intimaților întrucât aceste dispoziții legale nu vizează acordarea sporului de confidențialitate categoriei profesionale din care fac parte reclamanții. În privința petitelor referitoare la acordarea unor despăgubiri pentru neplata unor majorări salariale de 5%, 2%, 11%, pârâtul a arătat că reclamanții nu fac parte din categoria funcționarilor publici la care face trimitere de fapt nr.OUG24/2000.
Reclamanții nu au formulat întâmpinare.
Recursurile au fost înregistrate la Curtea de Apel Tg-M, însă prin încheierea nr. 1121/R din 27 iunie 2008, au fost trimise spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu nr.OUG 75/2008.
În urma declarării neconstituționale a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008, prin Decizia nr. 3324/18.03.2009 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Tg-
Verificând hotărârea atacată, curtea constată că criticile de nelegalitate sunt în parte fondate, având în vedere următoarele considerente:
În cererea de chemare în judecată, reclamanții, judecători la Curtea de Apel Tg-M, au solicitat acordarea unui spor de confidențialitate în procent de 15%. Instanța de fond, după ce a constatat că pentru o anumită perioadă, dreptul la acțiune a fost prescris, a acordat despăgubiri reclamanților echivalente cu un spor de 15% la indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii s-a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și ale art. 9 din Codul deontologic, reclamanților le-a fost impusă obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate, astfel că aceștia se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă cu personalul din celelalte unități bugetare care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Ori, fiind debitor al obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitate de creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s- instituit prin art. 13 din nr.OUG57/2000, art. 30 alin.3 din nr.OG137/2000, art. 3 din nr.OG38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art. 3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamanților este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamanților la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu acestora), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanți a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Ori, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Ori, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
II. Cea de a doua pretenție de natură salarială pretinsă de reclamanți, vizează acordarea unor despăgubiri pentru nemajorarea salariilor în raport cu categoria funcționarilor publici. Prin mai multe decizii pronunțate în mod succesiv, dispozițiile art. 1, art.2 alin.3 și art. 27 alin. 1 din OG137/2000 au fost declarate neconstituționale, constatându-se că prevederile respective sunt neconstituționale în măsura în care din acesta s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Potrivit prevederilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitate unei legi sau unei ordonanțe aflate în vigoare este definitivă și obligatorie.
Având în vedere că prin sentința atacată instanța de fond a acordat reclamanților despăgubiri echivalente cu majorările salariale prevăzute de OG10/2007, deși aceștia nu se încadrează în categoria personalului vizat de normele legale menționate, curtea reține că în cauză este incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă. Pentru a ajunge la această concluzie trebuie subliniat faptul că spre deosebire de cererea de acordare a despăgubirilor pentru sporul de 15%, spor de confidențialitate, în cazul celorlalte pretenții nu există o decizie dată în interesul legii de către care să recunoască dreptul reclamanților de a primi aceste despăgubiri.
Pentru aceste motive, curtea va admite recursurile pârâților și va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru majorările de 5%, 2% și 11%.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.516 din 1 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că respinge petitele referitoare la obligarea pârâților de a plăti reclamanților despăgubiri pentru majorările de 5 %, 2% și 11%.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR 1: Nemenționat
Pt.
aflată în concediu de odihnă,
semnează președintele instanței,
GREFIER
Pt.
aflată în concediu de odihnă,
semnează prim grefier,
Red.
Tehnored./2 ex.
06.07.2009
Opinie separată:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.516 din 1 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
JUDECĂTOR
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În ceea ce privește petitul privind acordarea majorărilor salariale de 5% cu începere din ianuarie 2007 (raportat la salariul din una decembrie 2006), de 2% cu începere de la 1 aprilie 2007 (raportat la salariul din martie 2007) și de 11% de la 1 octombrie 2007 (raportat la salariul din septembrie 2007) și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare, în mod corect s-a reținut de prima instanță că aceste majorări salariale au fost acordate personalului din sistemul bugetar, prin OG nr.10/2007, OG nr.11/2007, OG nr.16/2007, OG nr.27/2007, Legea nr.232/2007, OG nr.8/2007, OG nr.20/2007, OG nr.23/2007 ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum pentru acoperirea devalorizării datorate creșterii inflației.
Reclamanții sunt salariați ai unei unități de justiție, unitate bugetară și au un tratament mai puțin favorabil decât personalul din alte unități de justiție, criteriul discriminator fiind apartenența la o categorie socio-profesională.
Prin urmare reclamanții se află într-o situație comparabilă și sunt supuși unui tratament mai puțin favorabil, existând o legătură directă și strânsă între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile discriminării.
Această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială, scopul fiind acoperirea devalorizării datorate creșterii inflației.
Actele normative invocate în motivele de recurs nu au avut ca temei majorări salariale ca efect al creșterii, indicelor prețurilor de consum.
În această situație se apreciază că această diferențiere este discriminatorie și încalcă art.16 alin.1 din Constituție, prev. OUG nr.137/2000 modificată, art.2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Directiva 200/EC/78 privind marca cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr.12 din Convenție.
Instanța de judecată nu anulează sau refuză aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le înlocuiește cu alte norme ci stabilește dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării.
Situația de discriminare rezultă din tratamentul juridic diferit a unor persoane aflate în situații comparabile sau identice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratament juridic reglementat prin acte normative.
Așa cum rezultă din definițiile date discriminării, actele normative interne, cele de drept comunitar și ale drepturilor omului arătate mai sus, nu se condiționează posibilitatea constatării și anulării discriminării, în funcție dacă acestea izvorăsc din acte normative, în speță legi de salarizare.
Refuzul de a recunoaște instanțelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situație de discriminare, indiferent de natura lui, pe motiv că lezează actele puterii legiuitoare, respectiv actele normative care sunt sursa discriminării, este contrar dreptului la justiție garantat de art.21 din Constituția României și art.3 cod civil care reglementează denegarea de dreptate.
. de asemenea accesul la justiție prev. de art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (vezi cauza Brumărescu împotriva României).
Ținând seama de efectul direct și preeminența dreptului comunitar, acțiunea este admisibilă și prin prisma Deciziei nr.818/1008, 819/2008, 820/2998 și 821/2008 a Curții Constituționale.
Judecător
Red.
Tehnored.CC/2 exp.
13.07.2009
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
