Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 130/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 130/R/2010
Ședința publică din 25 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, și de intervenientul, împotriva sentinței civile nr. 150 din 16 martie 2009, pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Bistrița -N, privind și pe pârâta intimată CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și pe chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect calcul drepturi salariale - spor stabilitate, spor risc și suprasolicitare neuropsihică.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, avocat, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamanților recurenți arată că nu mai are alte cereri în probațiune de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, precum și a cererii de chemare în garanție menținându-se sentința în ceea ce privește respingerea excepției lipsa calității procesuale pasive Ministerul Finanțelor Publice, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs și concluziile scrise pe care le depune la dosar, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului declarat de intervenientul .
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.150/F din 16.03.2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița N în dosarul nr-, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și, în consecință, a fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți pentru perioada 01.11.2000- 7 octombrie 2005.
A fost respinsă, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, - moștenitoarea defunctului împotriva pârâtei CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI având ca obiect drepturi bănești reprezentând spor stabilitate, spor risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 8 octombrie 2005- data pronunțării hotărârii precum și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.
Totodată a fost respinsă, ca prescrisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR având ca obiect drepturi bănești reprezentând spor stabilitate, spor risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1.11.2000- 5.09.2002.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR reprezentat în proces de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B-N, precum și cererea de chemare în garanție a acestuia formulată de pârâta Curtea de Conturi a României.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a soluționat recursul în interesul legii. Acesta a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958 cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. Dreptul la acțiune privind valorificarea sporurilor solicitate este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională, respectiv Decretul nr.167/1958, care reglementează atât începutul prescripției extinctive cât și cauzele de suspendare ale acesteia. Cum dreptul la acțiune, având un caracter patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și cum acest termen este potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 de 3 ani, coroborat cu art.283 lit. C.muncii, excepția invocată de pârâta Curtea de Conturi este întemeiată motiv pentru care va fi admisă și pe cale de consecință va respinge acțiunea formulată de reclamanți aferentă perioadei 1.11.2000- 7 octombrie 2005 precum și cererea de intervenție în interes propriu pentru perioada 1.11.2000 - 5.09.2002 ca prescrisă.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că reclamanții au avut în perioada pentru care solicită acordarea sporurilor în discuție calitatea de controlori financiari și că pârâții nu le-au achitat sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, precum și sporul de stabilitate în raport cu vechimea efectivă în funcție exclusiv de specialitate și de control financiar începând cu 1.11.2000, când a intrat în vigoare OUG nr.160/2000.
Astfel, prin dispozițiile articolului unic pct. I subpunctul 14 din Legea nr.104/1999, au fost instituite în favoarea reclamanților, controlori financiari, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, precum și sporul de stabilitate în raport cu vechimea efectivă în funcție, exclusiv de specialitate și de control financiar.
Prin articolul 8 din OG nr.83/2000, a fost reconfirmat dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică iar sporul de stabilitate a fost înlocuit cu sporul de fidelitate.
Ulterior, prin art.6 din OUG nr.160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, s-a prevăzut că pe data aplicării acestui act normativ, prevederile din Legea nr.50/1995 referitoare la sporuri nu se mai acordă funcțiilor de specialitate specifice Curții de Conturi, precum și abrogarea anexei III/2 a OG nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar. Conform prevederilor art.6 alin.1 pe data aplicării acestei ordonanțe de urgență prevederile referitoare la "salariul de merit, sporuri, indemnizații, stimulente" prevăzute în Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi, nu au mai fost aplicabile funcțiilor de specialitate specifice Curții de Conturi.
Prin Decizia nr. XXI/2008 invocată de reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat prin recursul în interesul legii că au dreptul la sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, acordat în baza art.47 din Legea 50/1996 și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate, fără a fi enumerați și controlorii financiari.
În concluzie, capătul de cerere, privind plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, este neîntemeiat.
În privința capătului de cerere privind plata sporului de stabilitate, instanța a reținut că și acesta este neîntemeiat, deoarece prin art.8 al OG nr.83/2000 sporul de stabilitate a fost redenumit ca spor de fidelitate, iar ulterior, s-a revenit la majorarea indemnizațiilor pentru stabilitate în cadrul Curții de Conturi (art.4 alin.1 din OUG nr.160/2000).
Totodată, a fost respinsă și cererea de efectuare a cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MEF, tribunalul a reținut că nu este întemeiată urmând să o respingă.
Aceasta deoarece, potrivit art. 3 alin.1 litera A, pct.2 din HG nr.386/2007 privind organizarea și funcționarea, acesta elaborează proiectul bugetului de stat, a legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat iar, potrivit art.22 din Legea nr.388/2007 privind bugetul de stat pentru anul 2008, Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să acopere cheltuielile privind despăgubirile stabilite ca fiind datorate în nume propriu sau în reprezentarea interesului statului pe baza hotărârii definitive ale instanțelor judecătorești, din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pe anul 2008.
Așa fiind, pârâtul MEF poate fi obligatsăaloce fondurile necesare efectuării plăților, inclusiv cele necesare angajatorului pentru plata drepturilor bănești restante, chiar dacă acesta nu are calitatea de angajator însă având în vedere faptul că acțiunea reclamanților și cererea de intervenție au fost respinse a fost respinsă și cererea de chemare în garanție.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs intervenientul și reclamanții.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele:
Prin recursul declarat de intervenient s-a solicitat casarea sentinței în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea recursului s-a invocat, în esență că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, care este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care dreptul subiectiv - chiar în lipsa unei contestații ori încălcări - trebuie exercitat.
Unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl constituie conformarea tuturor subiectelor de drept normei juridice, legea fiind instrumentul prin care se creează starea de legalitate. A susține că în vederea prezentării drepturilor lor controlorii financiari aveau obligația la acțiune la apariția OUG nr.160/2000 care prevedea inaplicabilitatea în privința acestora a prevederilor referitoare la sporuri înseamnă pur și simplu a obliga toți cetățenii la acțiune împotriva unui text al legii chiar și atunci când prin lege se anumite drepturi, Este evident că în acest caz nu se poate aplica principiul nemo censetur ignorarem legem, justițiabilul are obligația de a nu invoca necunoașterea legii, însă nu se creează o obligație de a analiza cu mare atenție legalitatea atenție legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, mai ales în situația in care se creează premisa de legalitate.
În același timp, din punct de vedere logic, inclusiv moral ( etic), regula începutului prescripției extinctive odată cu nașterea dreptului la acțiune este cât se poate de naturală, de firească: premisa aplicării efectului sancționator al prescripției extinctive constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legitim. A susține că dreptul la acțiune trebuie exercitat atunci când legea nega expres un drept înseamnă să se impună justițiabilului mai mult decât o diligență rezonabilă,înseamnă chiar obligarea justițiabilului să intenteze împotriva tuturor actelor normative o acțiune preventivă, ceea ce evident că nu poate fi admisibil.
Or, atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut încă, nu se poate spune că titularul său este neglijent și, în consecință, nu se justifică nici curgerea prescripției extinctive și, cu atât mai mult, producerea urmărilor pe care le atrage împlinirea termenului de prescripție: stingerea dreptului la acțiune.
În condițiile în care prin lege se abrogă în mod expres un drept nu se poate susține rezonabil că persoanele în cauză au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporul de vechime anulat de nr.OUG 160/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovadă interpretările diferite date de instanțe.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că "o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita" (Cazul împotriva României, 2000), iar" [. ] cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, Într-o măsura rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă" (Cazul Sunday Times contra Regatul Unit, 1979).
În cazul de față, trebuie constatat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Norma legală nu este previzibilă, cu privire la viitorul interdicției dreptului.
Este de forța evidenței faptul că în condițiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare în sensul celei date de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci fiecare persoana, (diligentă) afectată de dispozițiile nr.OUG 160/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi. Or, a fost nevoie de șapte ani pentru clarificarea normei juridice.
În acest context, al ambiguităților juridice, al nesiguranței interpretării nu poate fi sancționat titularul dreptului, drept care, până la data interpretării oficiale nu era recunoscut. Or, dreptul material la acțiune curge de la data recunoașterii dreptului.
Recurentul - intervenient a prezentat și argumente asupra fondului cauzei, care, în opinia sa, îl îndreptățesc să beneficieze de sporul salarial pretins.
Recursul intervenientului nu este întemeiat.
În primul rând, Curtea de Apel observă că nu au caracter pertinent motivele de recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecății deoarece soluționarea cauzei în temeiul unei excepții procesuale împiedică examinarea fondului de către instanța de recurs, care în situația constatării necercetării fondului casează sentința și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, după cum și intervenientul a solicitat.
Sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea de Apel constată că elementul litigios se referă la momentul nașterii dreptului la acțiune.
Astfel, drepturile salariale pretinse sunt supuse unui termen de prescripție de 3 ani, conform art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, care începe să curgă, potrivit art.7 din același act normativ, la data când se naște dreptul la acțiune.
Or, drepturile salariale pretinse au caracterul unor prestații succesive, achitate lunar, astfel încât pentru fiecare prestație dreptul la acțiune se stinge, conform art.12 din Decretul nr.167/1958, printr-o prescripție distinctă, care a operat, în speță, pentru toată perioada la care se referă pretențiile intervenientului.
De asemenea, Curtea constată că soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie cu caracter interpretativ nu poate influența nașterea dreptului la acțiune și nu poate fi asimilată cazurilor de suspendare și întrerupere a cursului prescripției, limitativ prevăzute de art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958.
În realitate prin Decizia nr. XXI/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat unele dispoziții legale în sensul că magistrații beneficiau și de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a <LLNK 12000 83130 301 0 33>Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin <LLNK 12001 334 10 201 0 18>Legea nr. 334/2001, ceea ce are semnificația că art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu a fost abrogat și că nu a existat un impediment pentru solicitarea acestui drept la momentul respectiv.
Prin urmare, în raport de dezlegarea obligatorie în drept asupra acestui aspect juridic, nu este întemeiată critica privind lipsa caracterului predictibil al normei legale, cu atât mai mult cu cât securitatea circuitului civil specifică instituției prescripției, reglementată prin norme imperative și restrictive, nu permite ca nașterea dreptului la acțiune să derive dintr-un izvor de drept cu caracter interpretativ (recurs în interesul legii), și nu constitutiv (cum este doar legea), determinând-o în funcție de momentul aleatoriu al pronunțării/publicării recursului în interesul legii.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art. 312 alin. 1.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul intervenientului.
Prin recursul declarat de reclamanți s-a solicitat modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, precum și a cererii de chemare în garanție menționându-se dispoziția de respingere a excepției lipsa calității procesuale pasive Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că sporul pretins este reglementat de pct.14 al Legii nr.104/1999, act normativ în vigoare ceea ce infimă aplicabilitatea în speță a art.6 alin.1 din OUG nr.160/2000 referitor la abrogarea parțială a Legii nr.50/1995, deoarece prin OUG nr.160/2000 nu au fost abrogate drepturile reglementate de Legea nr.104/1999 sau de Legea nr.150/1996.
Nu este real că sporul de stabilitate a fost redenumit spor de fidelitate prin OUG nr.24/2000 și apoi cuprins în indemnizațiile reclamanților-recurenți în temeiul art.4 alin.1 din OUG nr.160/2000 este lipsită de suport real pentru următoarele motive:
Potrivit art.4 alin.1 din OUG nr.160/2000 "indemnizațiile stabilite în condițiile prezentei ordonanțe de urgență se determină astfel încât să se încadreze în fondurile alocate de la bugetul de stat pentru cheltuieli salariale"- astfel, acest text de lege nu reglementează în nici un fel cuprinderea sporului de stabilitate în indemnizație.
Art.31al Legii nr.219/2007 pentru aprobarea nr.OG27/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, salarizați potrivit OUG nr.160/2000 prevede expres acordarea sporului de fidelitate: "controlorii financiari, pentru activitatea desfășurată neîntrerupt în cadrul Curții de Conturi, beneficiază de o majorare a indemnizației cuprinsă între 10% și 30% stabilită prin hotărâre a plenului Curții de Conturi". Or, această prevedere expresă atestă faptul că anterior, controlorii financiari nu beneficiau de acest spor.
Sunt invocate și efectele deciziei nr.36/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat asupra imposibilității abrogării unei legi printr-un act normativ de nivel inferior, precum și efectele Deciziei nr.21/2008 prin care s-a statuat asupra rămânerii în vigoare a Legii nr.50/1996 și după intrarea în vigoare OG nr.83/2000.
Prin urmare, efectul ineficienței juridice a OG nr.38/2000 se reflectă și asupra controlorilor financiari, care își desfășoară activitatea și în prezent în aceleași condiții ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr.319/2006.
Reclamanții apreciază că înlăturarea controlorilor financiari din categoria beneficiarilor sporului de risc reprezintă o discriminare nejustificată, fiind invocate în acest sens dispozițiile unor acte normative interne, ale unor tratate internaționale, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
S-au prezentat motivele ce concură în opinia recurenților, la plata actualizată cu coeficientul de inflație și admisibilitatea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice.
În fine, ca argument în favoarea neîndeplinirii termenului de prescripție, s-a invocat, în afara motivelor dezvoltate în recursul intervenientului, și întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea dreptului pretins de Legea nr.219/2007, precum și curgerea termenului de prescripție de 3 ani de la data constatării discriminării, conform OG nr.137/2000.
Recursul reclamanților nu este întemeiat.
Calitatea de controlori financiari a reclamanților îi îndreptățea să beneficieze, în temeiul art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996, de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, această dispoziție legală fiind introdusă în corpul Legii nr. 50/1996 prin pct. 14 din Legea nr. 104/1999 de aprobare cu modificări OG nr. 9/2007, care modifică la rândul său aceeași Lege nr. 50/1996.
În consecință, Legea nr. 104/1999 nu are din punct de vedere al efectelor sale o existență de sine stătătoare, făcând corp comun cu Legea nr. 50/1996 pe care o modifică și pe care se grefează, astfel încât, pct. 14 din Legea nr. 104/1999 nu poate avea o existență și o soartă diferită de cea a Legii nr. 50/1996
Prin pct.46 al OUG nr.83/2000, art.56 din Legea nr.50/1996 a fost modificată în sensul stabilirii drepturilor salariale de care beneficiază judecătorii financiari, procurorii financiari, magistrații asistenți de la Curtea de Conturi, personalul auxiliar de specialitate al acestei instituții, fără a mai reglementa situația controlorilor financiari, categorie profesională menționată distinct de art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996 în forma sa anterioară OUG nr.83/2000, act normativ care, prin urmare, nu li se aplică reclamanților.
În acest sens, Curtea constată că drepturile salariale ale controlorilor financiari au fost reglementate prin anexa III/2 din OUG nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, fiindu-le menținut sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază.
Ulterior, Anexa nr. III/2 din OUG nr.24/2000 a fost abrogată expres prin OUG nr.160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, act normativ care nu a mai reglementat sporul solicitat, fiind în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 300/2009.
În consecință, Curtea de Apel reține că actele normative incidente în materia salarizării controlorilor financiari sunt Legea nr.50/1996 (art.56 alin.2, în prezent abrogat), OUG nr.24/2000 (Anexa nr. III/2, în prezent abrogată) și OUG nr.160/2000 (abrogat prin Legea nr. 330/2009).
În atare situație, dispozițiile OG nr.83/2000 nu îi vizează pe controlorii financiari, neputând face obiectul criticilor acestora sub aspectul imposibilității abrogării art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996 prin acest act normativ, aceeași soartă având-o și celelalte motive bazate pe exonerarea raportului dintre OG nr.83/2000 și Legea nr.50/1996, cum ar fi cele privind efectele Deciziilor nr.36/2007 și nr.21/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, nu subzistă apărările întemeiate pe pretinsa stare de discriminare, deoarece premisa inegalității de tratament constă în tratarea diferită a unor persoane aflate în situații comparabile, condiție ce însă nu este îndeplinită în speță, deoarece controlorii financiari beneficiază de un regim fundamental diferit de cel al magistraților, neaparținând puterii judecătorești.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, Curtea constată că apărările reclamanților sunt identice cu cele ale recurentului intervenient, primind același răspuns.
Este de adăugat că intrarea în vigoare a unui act normativ (Legea nr.219/2007) cu caracter general nu este asimilată cu o recunoaștere a dreptului, în sensul art. 16.alin.1 lit. c din Decretul nr.167/1958, care are un obiect și un beneficiar concret și determinat.
De asemenea, contrar afirmaților reclamanților, termenul de 3 ani curge conform art.27 alin.2 din OUG nr.137/2000 de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință să săvârșirea ei, nicidecum de la data constatării ei de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii.
Cum în mod corect a fost respinsă ca prescrisă acțiunea reclamanților pentru perioada anterioară datei de 08.10.2005 și ca nefondată pentru pretențiile ulterioare, în raport de considerentele expuse de către instanța de recurs, nu se mai impune examinarea cererilor accesorii privind plata actualizată a drepturilor salariale și chemarea în garanție.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții, - moștenitoarea defunctului și de intervenientul împotriva sentinței civile nr. 150 din 16.03.2009 a Tribunalului Bistrița -N pronunțate în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./
6 ex./28.01.2010.
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
