Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1309/2009. Curtea de Apel Cluj

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1309/R/2009

Ședința publică din data de 26 mai 2009

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Laura Dima

JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu

JUDECĂTOR 3: Marta Carmen

GREFIER:

Pe rol fiind recursurile declarat de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 654 din 14 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr- privind și pe reclamanții intimați, și alții, având ca obiect litigiu de muncă - coeficient DNA DIICOT.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților de la dezbateri.

Procedura de citare este realizată.

Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-a solicitat de părți judecarea cauzei în condițiile art. 242 proc.

Apreciind că prezenta cauză se află în stare de judecată instanța o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.

CURTEA

Prin sentința civilă nr. 654 din 14 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, s-a admis, ca fiind întemeiată, acțiunea formulată de reclamanți și cererile de intervenție în interes propriu formulate de -, -, -, A, (FOSTĂ ), -, -, -, N, -, B, LINDA, și au fost obligați pârâții Curtea de APEL CLUJ, Tribunalul Cluj și Ministerul Justiției la calcularea și plata în favoarea reclamanților și intervenienților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate începând cu 10.04.2006 și pentru viitor sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.

A fost obligată pârâta CURTEA DE APEL CLUJ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor salariale respective, iar pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DGFP să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor salariale mai sus arătate.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.

Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Având în vedere aspectele reținute instanța va respinge excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având în vedere că între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic, iar Consiliul nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât ci doar în calitate de expert în domeniul nediscriminării.

Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind judecători la Judecătoria Huedin.

Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin.1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de C puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004).

De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.

Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin.1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin.3 din Legea nr. 508/2004. De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuia subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.

Mai mult chiar, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: " folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar " distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice ".

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.

. acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: C al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și C al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin.1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit.a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit.f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art.16 alin. 1, art.53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de C puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr. 27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole " mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.

Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, prin recursul său Ministerul Economiei și Finanțelor solicită modificarea hotărârii în sensul admiterii excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților.

Se susține că instanța de fond în mod greșit, a respins excepțiile invocate, cea a lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii.

Astfel se susține că instanța de fond a ignorat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor câtă vreme acest minister nu are calitatea de angajator, nu are nici obligația de a plăti reclamanților drepturile bănești solicitate.

Alocarea fondurilor pentru plata drepturilor bănești putea fi solicitată numai de către Ministerul Justiției.

De asemenea nici faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat și proiectul legii de rectificare a bugetului, nu îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă întrucât reclamanții nu se pot adresa direct Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca acesta să aloce sumele de bani necesare drepturilor bănești solicitate.

Or, susține recurentul, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate echivalează practic cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume cu titlu de drepturi bănești, unor persoane ce nu sunt angajații acestuia, încălcându-se prevederile art.14 din Legea nr.500/2002.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art.304 pct.4 și 9.pr.civ. Curtea de Apel reține următoarele:

Reclamanții fac parte din categoria personalului din justiție - unități bugetare de stat ce sunt finanțate de la bugetul de stat, raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile art.1 și 295 Codul muncii.

Față de obiectul dedus judecății, de dispozițiile Legii nr.500/2002, HG nr.208/2005, HG nr.386/2007 și OUG nr.27/2006 instanța de fond a făcut o apreciere legală a stării de fapt și de drept și a raporturilor juridice dintre părți.

Respectarea dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament, în remunerație pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică, implică obligația firească a autorității ce a generat acordarea discriminatorie a sporului la care s-a făcut referire, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de angajați ce a fost lipsită de echivalentul acelui spor, în perioada în care dispozițiile ce le reglementau erau în vigoare.

De asemenea, instanța de fond este competentă material să soluționeze cauza, deoarece obiectul ei îl constituie acordarea unor drepturi salariale, fiind un conflict de interese ce se soluționează potrivit dispozițiilor Legii nr.168/1999 privind conflictele de muncă și ale Codului muncii, nefiind un litigiu prin care se contestă modul de stabilire a dreptului și care s-ar soluționa potrivit procedurii prevăzute de dispozițiile art.36 alin.1 și 2 din OUG nr.27/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi apreciată ca fondată în condițiile în care printre alte argumente reținute de instanța de fond, este de știut că potrivit dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002 acestui minister îi revine obligația de a aproba și asigura bugetele necesare pentru plata de către instituțiile publice a drepturilor în temeiul titlurilor executorii.

Cât privește celelalte motive de recurs invocate și care se referă la fondul cauzei, de asemenea trebuie apreciate ca nefondate pentru aceleași considerente ce au stat și la baza pronunțării hotărârii atacate.

Astfel, chiar dacă dispozițiile art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație nu sunt considerate discriminatorii, în cazul din speță, neacordarea drepturilor salariale solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii DNA și DIICOT nu privesc salarizarea superioară pentru calificările cerute de ocupația acestora ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată pur și simplu, în mod arbitrar cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎCCJ, asimilare ce are la bază doar criteriul naturii cauzelor instrumentate ceea ce nu justifică nelegalitatea de tratament prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

De altfel și dispozițiile art.6 din Codul muncii prevăd foarte clar că pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, ceea ce justifică și mai mult pretențiile reclamanților.

Astfel din perspectiva celor expuse și considerentelor Deciziei nr.6/2007 a ÎCCJ Secțiile Unite și a dispozițiilor art.6 din Codul muncii, instanța de fond raportat la petitele acțiunii reclamanților și la dispozițiile art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 și art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, nu sunt incidente nici unul din motivele de recurs invocate de pârâți.

Pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea hotărârii instanței de fond prin prisma dispozițiilor art.304 pct.4 și 9.pr.civ.

Se susține astfel că instanța a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât C stabilit de actul normativ incident în materia salarizării magistraților, respectiv OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Din această idee se susține că prima instanță depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ.

Se mai învederează faptul că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate doar drepturi recunoscute și ocrotite de lege or, drepturile solicitate de reclamanți nu sunt prevăzute în legislația în vigoare.

Pe fondul cauzei se arată că nu se poate pune în discuție incidența dispozițiilor OG nr.137/2000 în lipsa unui text de lege care să recunoască reclamanților dreptul pretins prin acțiune.

Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane, excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2008 privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare cu modificările și completările ulterioare.

Se mai susține că din examinarea cuprinsului OG nr.137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagma cum sunt "exercitarea următoarelor drepturi" - art.1 alin.2, "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin.3, "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege " - art.2 alin.1, "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", etc.

În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.

Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, există posibilitatea cum am arătat anterior ca într-un litigiu de competenta instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale, așa cum a învederat mai sus.

În motivarea soluției primei instanțe s-a reținut că, în materia salarizării magistraților, vechimea în magistratură reprezintă criteriul esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006, în corelație cu celelalte, iar în cazul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT acest criteriu a fost eliminat întrucât acești a sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, chiar dacă nu au vechimea minimă de 8 ani, potrivit art. 44 alin. 11it. c din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art.3 alin.1 din nr.OUG 27/2006: "Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți În anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență."

Din examinarea dispozițiilor acestui articol constatăm că legiuitorul nu stabilește care dintre aceste. criterii este esențial; în plus, același act normativ stabilește că drepturile salariale ale procurorilor din cadrul și sunt similare cu cele ale procurorilor de la Parchetul de pe lângă instanța supremă, pe durata numirii.

În ceea ce privește încadrarea procurorilor la și este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.

Prin urmare, în vederea numirii În cadrul și nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de lângă ÎCCJ, ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.

In acest sens, dispozițiile art.75 și art.83 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.247/2005 sunt extrem de clare.

Art. 83 alin.9 din Legea nr.304/2004 stabilește în acest sens că La data încetării activității în cadrul Parchetului Național Anticorupție procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii.

Prin urmare, având în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ, numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, considerăm că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este C al nivelului instanței sau al parchetului.

Deși instanța susține că prin dispozițiile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 26/2007 se instituie un alt sistem de salarizare decât C reglementat la art. 3 alin.1, în mod surprinzător reține că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși nu îndeplinesc nici unul din criteriile invocate în cuprinsul sentinței (nivelul instanțelor sau parchetelor, funcția deținută, vechimea În magistratură).

Prin această soluție instanța eludează dispozițiile pe care le invocă în argumentarea sa juridică, instituind un sistem de salarizare paralel cu C stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanților de a li se acorda, prin hotărâri judecătorești indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor și determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin G nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toți magistrații să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ, fără îndeplinirea cerințelor imperative ale legii speciale de salarizare.

Așa fiind, rugăm Curtea să aibă în vedere că criteriul principal de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanței/parchetului.

Or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurori care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N a solicitat modificarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii.

Astfel, se susține că instanța de fond a ignorat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, câtă vreme acest minister nu are calitatea de angajator, nu are nici obligația de a plăti reclamanților drepturile bănești solicitate.

Alocarea fondurilor pentru plata drepturilor bănești putea fi solicitată numai de către Ministerul Justiției.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art.304 pct.4 și 9.pr.civ. Curtea de Apel reține următoarele:

De asemenea, instanța de fond este competentă material să soluționeze cauza, deoarece obiectul ei îl constituie acordarea unor drepturi salariale, fiind un conflict de interese ce se soluționează potrivit dispozițiilor Legii nr.168/1999 privind conflictele de muncă și ale Codului muncii, nefiind un litigiu prin care se contestă modul de stabilire a dreptului și care s-ar soluționa potrivit procedurii prev. de dispozițiile art.36 alin.1 și 2 din OUG nr.27/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

De altfel și dispozițiile art.6 din Codul muncii prevăd foarte clar că pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, ceea ce justifică și mai mult pretențiile reclamanților.

Față de cele expuse nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. instanța urmează a respinge recursurile pârâților ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 654 din 14 aprilie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

plecat în concediu de

odihnă, semnează

vicepreședintele instanței

GREFIER

Red./Dact.

2 ex./24.07.2009

Jud.fond: și

Președinte:Laura Dima
Judecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen

#Judecator Laura Dima

Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1309/2009. Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1309/2009. Curtea de Apel Cluj