Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1315/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1315/R/2009
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu
JUDECĂTOR 3: Marta Carmen
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP S, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ împotriva sentinței civile nr. 721 din 14 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr- privind și pe reclamanții intimați și și pe pârâtul intimat PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - îndemnizație 10 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj - consilier juridic - în reprezentarea intereselor și a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, lipsind restul părților.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Arată reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj că nu are de formulat alte cereri în probațiune și solicită cuvântul asupra recursurilor.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, instanța declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul cu privire la recursurile declarate.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj pune concluzii de admitere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.721/14.04.2008 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acțiunea reclamanților, și au fost obligați pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj la plata indemnizației lunare de 10% din salariul brut lunar pentru 18.06.2007-30 septembrie 2007, 7.01.2008 până la zi iar pentru 7.01.2008 până la zi actualizată în raport cu rata inflației începând cu data de la care erau datorate aceste sume și până la data plății efective precum și în continuare.
Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:
În privința excepției necompetenței materiale a instanței, excepție invocată de pârâtul Ministerul Public instanța a reținut faptul că potrivit prevederilor art.21 alin.1 din OG137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula o cerere pentru acordarea de despăgubiri în fața instanței de judecată potrivit dreptului comun.
După cum se poate observa din cererea formulată de reclamante despăgubirile solicitate de acestea reprezintă diferența de drepturi salariale neacordate, solicitare care se încadrează potrivit prevederilor art.68 lit.b din Legea ne.168/1999 în sfera conflictelor de drepturi.
Judecarea acestor conflicte este de competența tribunalului din raza teritorială a domiciliului reclamantului (art.284 (1)(2) din Codul Muncii, art.2 pct.1 lit.c din Codul d e procedură civilă.
În consecință această excepție a fost respinsă ca nefondată.
În ceea ce privește excepția invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin întâmpinarea depusă la dosar, privind lipsa calității procesuale pasive, tribunalul constată că aceasta este întemeiată, în condițiile în care între reclamanți și pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu există nici un raport juridic, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, va admite excepția invocată și va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată prin întâmpinare, calitatea procesuală pasivă a acestui minister se justifică prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Așadar, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetelor (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod și alte legi speciale.
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din G nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
Este de observat că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție sau Parchete, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă).
Însă, instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă aceste instanțe desfășoară o activitate complexă, atât pe linie judiciară, cât și pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.
Astfel, conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat și Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii), grefierii sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite.
Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Rezultă faptul că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceeași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normală normată pentru acel compartiment (iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări).
Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.
De asemenea, nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare ar fi mai importantă sau mai însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate, dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.
Se poate concluziona, că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale (locul de muncă unde sunt repartizați sau delegați), cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul auxiliar special din cadrul parchetelor, reclamanții prestând muncă de grefieri.
Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din instanțele judecătorești și parchete, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională (locul de muncă în care sunt repartizați sau delegați).
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art. 3 alin.8 din OG nr.8/2007.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceeași muncă de grefier.
Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională (locul de muncă).
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceeași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.
În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau loc de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia (condiția prestării muncii de grefier repartizat în muncă), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indemnizației nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul grefierilor nu primesc indemnizația de 10% pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt repartizați la un loc (compartiment) de muncă (la fel ca și reclamanții).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca de grefier a fost depusă și de reclamanți.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
În temeiul art.51 alin.1 din Legea nr.743/2001, art.40 alin.1 din Legea nr.631/2002, art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005 raportat la art.14 din G nr.208/2005 și a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, or în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.1 din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Sporul de 10% din salariul de bază a fost reglementat ținând cont de calitatea de grefier, de calificarea cerută pentru ocuparea acestei funcții.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, S și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea sub următoarele aspecte:
Astfel, recurenții susțin că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care prin Ordonanța nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliat din cadrul instanțelor judecăorești și parchetelor de pe lângă acestea, se precizează la art.3 alin.8 că "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o îndemnizație lunară de 10% din salariul de bază calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități".
Or, susțin recurenții grefieri din Ministerul Public nu participă la percheziții, interceptări, sau arestări, aceste activități fiind în sarcina organelor de urmărire penală a judecătoriilor, respectiv a instanțelor de judecată.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S pentru Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat că în ce privește plata drepturilor salariale solicitate, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are nici o implicație și respectiv nici o calitate procesuală, motiv pentru care solicită respingerea acțiunii reclamanților.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art.304 pct. 9 pr.civ. a dispozițiilor Deciziei de recurs în interesul Legii nr.24/2008, a Deciziilor nr.818, 819, 820 și 821/3.07.2008 a Curții Constituționale, raportat și la jurisprudența CEDO în ce privește principiul nediscriminării (Hotărârea THLIMMENOS contra Greciei 2000), instanța reține următoarele:
Așa cum rezultă din cererile formulate de reclamanți și intervenienți, problema care trebuie în principal soluționată de către instanța de fond este aceea dacă de fapt tratamentul aplicat acestora ar fi unul discriminatoriu în comparație cu personalul auxiliar din cadrul instanțelor care își desfășoară activitatea în cadrul procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, respectiv în comparație cu grefierii vizați de dispozițiile art.3 alin.8 din nr.OG8/2007, aceștia primind un spor de 10% pentru activitatea depusă.
Curtea constată însă că în speță nu se poate reține un astfel de tratament discriminatoriu.
De altfel, pentru a se putea vorbi despre discriminare, este necesar să se constate că sunt întrunite condițiile stabilite prin art.2 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Or art.2 statuează la alin.1 că "potrivit ordonanței prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Dar, situația în care se află reclamanții și intervenienții nu este egală cu cea a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești care desfășoară activități potrivit art.19 pct.3 din Legea 50/1996 respectiv art.3 alin.8 din OG8/2007, astfel că nu se poate constata incidența prevederilor legale mai sus citate, deoarece diferențierea există din faptul că grefierii care beneficiază de spor desfășoară în plus unele activități expres prevăzute de lege, apreciate de legiuitor ca mai complexe și conferind un grad mai înalt de solicitare a angajatului, în măsura în care se adaugă activității obișnuite a unui grefier. Ca atare apare ca rezonabilă remunerarea suplimentară a acestor grefieri, în condițiile în care se păstrează proporționalitatea între sporul salarial acordat și măsura în care activitatea acestora este mai complexă.
Nu se poate susține că legiuitorul nu lasă să se înțeleagă, prin textul legii, motivația acordării indemnizației, pentru a se putea verifica legitimitatea scopului urmărit. Chiar dacă nu există o exprimare expresă în acest sens, reiese din însuși textul legal ce instituie dreptul la indemnizație că aceasta corespunde muncii depuse de către grefieri în exercitarea activităților speciale ce le presupune munca în cadrul compartimentelor menționate, fiind evidentă legitimitatea remunerării efortului suplimentar al acestor grefieri.
Chiar dacă în cazul grefierilor ce beneficiază de indemnizația de 10% nu este necesară o calificare specială, nu se poate constata, așa cum solicită reclamanții și intervenienții o încălcare a dispozițiilor art.6 muncii, ale art.20 și 53 ale Constituției, respectiv ale nr.OG137/2000.
De fapt chiar prevederile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, garantând dreptul la salariu egal pentru muncă egală, nu fac decât să justifice soluția adoptată de legiuitorul național, prin aceea că "per a contrario" se acceptă legitimitatea acordării unui salariu inegal acolo unde munca este diferită.
De altfel este de reținut și faptul că sesizată fiind și Inalta C de Casație și Justiție, cu recurs în interesul legii, referitor la chestiunea abordată și în prezenta cauză, prin Decizia nr.24/2008, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată și ale art.3 alin.8 din nr.OG8/2007, se interpretează în sensul că, indemnizația lunară de 10% din salariu de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de normele mai sus menționate.
Așa fiind, având în vedere considerentele mai sus reținute precum și faptul că potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 proc.civ. dezlegarea dată prin deciziile în interesul legii problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, acțiunea reclamanților precum și cererile de intervenție se impun a fi respinse ca nefondate.
Dar, de fapt, pretențiile reclamanților și intervenienților se impun a fi privite ca inadmisibile și prin prisma celor statuate de instanța supremă și prin Deciziile 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art.1, 2 alin.3 și art.27 alin1. din nr.OG137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele de judecată au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De altfel este de reținut și faptul că jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situația în care, persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat ce nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Dar reclamanții și intervenienții nu sunt în situațiile mai sus arătate de ei, diferențierile salariale invocate având justificări în natura diferită a activităților desfășurate (cazul THLIMMENOS versus -2000).
Or, față de cele expuse, de dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.24/2008 dată în Recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale, instanța reține că, instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, urmând a admite recursul în temeiul art.304 pct. 9 pr.civ. și a modifica hotărârea instanței de fond în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, S și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.721 din 14 aprilie 2008 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondată acțiunea reclamantelor și împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - ---
Red.PE/CA
3 ex. - 7.07.2009
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Eugenia Pușcașiu, Marta Carmen
