Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 135/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 135/
Ședința publică din 13 februarie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Inalta C de Casație și Justiție, cu sediul în B, B-dul.- nr.14, sector 5, și M, cu sediul în Târgu-M str.-.- nr.1-3, județul M, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, B, sector 5,-, împotriva sentinței civile nr.1455 din 2 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, numitul a depus la dosar o cerere prin care solicită citarea s-a în cauză în calitate de intimat iar recurenții au cerut judecata în lipsă.
Instanța constată că numitul nu a formulat cerere de chemare în judecată și nu este parte în proces, ca atare în faza căii de atac a recursului nu poate fi introdus în cauză, neavând calitate procesuală.
Prin încheierea civilă nr.14/CR din Camera de consiliu din data de azi 13 februarie 2008, s-a admis declarația de abținere colectivă formulată de magistrații, și.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța constată că recursul este în stare de judecată și ca atare reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.1455 din 2 noiembrie 2007 Tribunalul Mureșa respins excepția necompetenței materiale a instanței, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesual pasive pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 10.06.2002-03.10.2004; a admis acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanții, a, și, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 30% din îndemnizația de încadrare brută lunară sau din salariul de bază, după caz, începând cu data de 04.10.2004 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamanților, sume la care se va adăuga și dobânda legală, calculată începând cu data de 04.10.2007 și până la achitarea integrală a debitului. Prin aceiași hotărâre pârâții au fost obligați să actualizeze aceste sume cu rata inflației calculată la data plății efective; pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M a fost obligat să înscrie în carnetul de muncă al reclamanților aceste drepturi; a respins restul pretențiilor reclamanților; a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public -Parcheltul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce în favoarea Ministerului Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamanților prin hotărâre.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut că reclamanții, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, au chemat în judecată pârâții din prezenta cauză solicitând calcularea și plata despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate de 30% din indemnizația de încadrare brută, începând cu data de 10 iunie 2002 și pentru viitor, cu reactualizarea drepturilor solicitate, de la data scadenței lunare a fiecărei sume și până la executarea efectivă a hotărârii, precum și a dobânzii legale. De asemenea, reclamanții au mai solicitat înscrierea în carnetele de muncă a mențiunilor corespunzătoare drepturilor bănești solicitate, prevalându-se de dispozițiile art.1-6 din OG nr.137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii. Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, prima instanță a reținut că aceasta reprezintă o cauză legală a raportului de muncă al acestora, cu caracter obligatoriu, însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are totdeauna un caracter juridic sinalagmatic. Conform dispozițiilor legale în materie, care vor fi relevate și analizate ulterior în cuprinsul prezentei decizii, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial. În opinia primei instanțe, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Toate persoanele care se află în situația depunerii unei activități în muncă cu efect juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial, respectiv sporul de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii reclamanților, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, s-a considerat că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3 și art.6 din OG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normală de acordare a acestui spor, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.
În concluzie, tribunalul a reținut că prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceiași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară în materie au statuat în mod constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale, care întruneau elementul generator al respectivului spor.
În fundamentarea soluției primei instanțe, aceasta a mai făcut referire și la dispa.rt.16 alin.2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la decizia nr.232/2007 a Consiliului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, acte normative care se completează cu dispozițiile dreptului intern în materie, respectiv art.269 și 295 din Codul muncii.
Împotriva sentinței civile menționate, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ a înaintat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii civile introductive de instanță, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.4,9 pr.civ.
Recurentul a relevat că hotărârea judecătorească a instanței de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe. Astfel, potrivit art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordare de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării, potrivit dreptului comun. Prin urmare, acțiunea reclamanților trebuie catalogată ca o acțiune în pretenții și se impunea a fi timbrată la valoare și îndreptată instanței de drept comun.
Ministerul Publica mai relevat că instanța de fond în mod nelegal a acordat reclamanților sporul de confidențialitate de 30% din salariul de bază, acțiunea acestora fiind inadmisibilă. În acest sens se face referire la art.3 din OG nr.19/2006 care prevedea că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază. Cum, reclamanții nu au calitatea de carde militare și nu sunt nici funcționari publici cu statut special sau personal civil într-o instituție militară, acordarea sporului de confidențialitate amintit este inadmisibilă. Ministerul Public precum și unitățile de parchet subordonate împreună cu instanțele judecătorești compun autoritatea judecătorească, autoritate ce reprezintă interesele generale ale societății și apără drepturile și libertățile cetățenilor. Instituțiile care fac parte din autoritatea judecătorească constituie o categorie distinctă de autorități publice și, în mod evident nu sunt aceleași cu instituțiile publice de apărare națională, care să atragă incidența OG nr.19/2006 și ale Legii nr.360/2002.
În fine, recurentul a învederat și împrejurarea că instanța de fond în mod nelegal a dispus plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți, cu aplicarea dobânzii legale și actualizate cu rata inflației, în contextul în care Ministerul Public ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. În acest sens, Ministerul Public face referire la disp.art.29 alin.3 și 14 alin.2 din Legea nr.500/2002, apreciind că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile. Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând dobânda legală și indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În termen legal, s-a declarat recurs și de către DGFP M, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitându-se modificarea sentinței atacate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, precum și a cererii de chemare în garanție ca inadmisibile față de minister, datorită lipsei calității procesual pasive a acestuia.
Recurentul de rând II s-a prevalat de motivul prev. de art.304 pct.9 pr.civ. relevând că o cerere de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu, respectiv între reclamanți și chematul în garanție, nu există raporturi juridice de muncă. nu are atribuții în gestionarea bugetelor parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, atare atribuție revenind Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ICCJ, conform art.70 alin.1 din Legea nr.304/2004.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate precum și în limitele prev. de art.304 ind.1 pr.civ. curtea reține următoarele aspecte de fapt și de drept.
Privitor la motivul prev. de art.304 pct.4 pr.civ. invocat de Ministerul Public, este de reținut că instanța competentă material a soluționa pricina dedusă judecății, este Tribunalul Mureș, întrucât potrivit art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, reclamanții în calitate de persoane discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciu suferit. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituția la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor juridice de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens doctrina juridică și practica judiciară în materie sunt constante, în speță fiind incidente și dispozițiile imperative ale art.295 din Codul muncii, care instituie aplicabilitatea acestui Cod și raporturilor de muncă ale reclamanților, precum și art.5 din Codul munci care interzice discriminările în cadrul raporturilor de muncă.
În legătură cu calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât în temeiul Legii 500/2002 și HG nr.208/2005 coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului vizând sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anula de execuție. Ministerul răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația potrivit OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, să execute obligațiile de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, printre care se enumără hotărârile judecătorești definitive și irevocabile.
Având în vedere prev.art.60, 61.pr.civ. care reglementează chemarea în garanție, coroborat cu art.291 din Codul muncii, potrivit căruia dispozițiile privind jurisdicția muncii (procedura de soluționare a conflictelor de muncă), se completează cu prevederile Codului d e procedură civilă, prima instanță în mod legal și temeinic a statuat faptul că cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public (pârât), împotriva MEF, (chemat în garanție), este admisibilă și conformă dispozițiilor legale în materie.
Tribunalul Mureș, prin sentința pronunțată a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru pretențiile aferente perioadei 10 iunie 2002 - 3 octombrie 2004, însă sub acest aspect niciuna dintre părțile litigante nu a formulat recurs.
Pe fondul pricinii, asigurarea confidențialității privind informațiile clasificate s-a realizat prin emiterea unor serii de acte normative menite să confere anumitor categorii de persoane care gestionează astfel de informații, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații.
Prin art.13 din OG nr.9/2001 pentru modificarea OUG 57/2000 privind salarizarea personalului CNSAS, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile, documentele de care iau cunoștință în cadrul funcției, personalul consiliului privește un spor lunar de confidențialitate de până la 30% calculat la salariul de bază brut. Prin art.8 din actul normativ menționat s-a prevăzut că salariile de bază pentru funcțiile de conducere și de execuție din cadrul consiliului sunt asimilate funcțiilor specifice Curții Supreme de Justiție, Parchetului de pe lângă ICCJ, Curții Constituționale etc. Cu toate că, judecătorii și procurorii în exercitarea atribuțiilor lor legale iau cunoștință nemijlocit despre fapte, informații sau documente asupra cărora au obligația de a păstra confidențialitatea și cu toate că sub aspectul salariului de bază legiuitorul a stabilit egalitatea și cu organele autorității judecătorești, prin acordarea sporului de confidențialitate doar salariaților CNSAS s-au încălcate prevederile OG nr.137/2000, judecătorii și procurorii fiind astfel discriminați. Acest spor nu este acordat însă magistraților judecători, procurori, care la rândul lor, în exercitarea atribuțiilor de serviciu iau cunoștință în mod direct de documente, fapte și informații confidențiale, discriminarea în raport cu alte categorii socio-profesionale fiind astfel evidentă.
Prin Legea nr.182/2002 și HG nr.585/2002 s-a recunoscut că magistrații gestionează informații clasificate, dar nici de această dată nu le-a fost acordat sporul de confidențialitate, continuând să fie discriminați față de alte categorii de funcționari publici și demnitari.
Discriminarea a continuat în anul 2003 precum și în anii ulteriori, sporul de confidențialitate calculat la salariul de bază fiind recunoscut și lucrătorilor din poliție, personalului contractual din guvern și din alte instituții sau autorități publice. În acest sens, sunt relevante disp.art.3 din Legea 444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006 precum și disp.art.15 alin.1 din OG nr.6/2007, care au prevăzut sporul de confidențialitate categoriilor de funcționari publici din instituțiile menționate, cu excluderea magistraților și procurorilor.
Analizând în ansamblu dispozițiile legale de mai sus, este evident că, cel puțin din dispozițiile art.3 ale OG nr.19/2006, rezultă în mod clar voința legiuitorului de a acorda sporul de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și nu doar celor prevăzute în Legea nr.444/2006.
Ori, deși procurorii și o bună parte din personalul auxiliar, conform art.28 din Legea nr.182/2002, dețin certificate ORNISS și gestionează informații clasificate, nu beneficiază de sporul de confidențialitate prevăzut pentru toate celelalte categorii de persoane enumerate.
Mai mult, o bună parte din funcționarii publici cu statut special din sistemul de ordine publică și siguranță națională gestionează informații clasificate obținute sub supravegherea procurorilor, în cadrul urmăririi penale efectuate în diferite cauze penale (exemplu ofițerii specializați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor). Se creează astfel situația paradoxală, în sensul că judecătorii și procurorii care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale, nu beneficiază de spor de confidențialitate, în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective, beneficiază de acest spor.
Singurele persoane care lucrează cu documente clasificate și care în virtutea atribuțiilor de serviciu au acces la fapte, informații și documente asupra conținutului cărora trebuie păstrată confidențialitatea, dar nu primesc spor de confidențialitate, sunt magistrații și personalul auxiliar de specialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, respectiv o clauză obligatorie și nu facultativă. Însă, raportul juridic de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic. Din acest motiv, obligația de confidențialitate reprezintă clauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale.(art.155 Codul muncii ). Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată, respectiv o contraprestație salarială, în lipsa căreia obligația reclamanților ar fi nulă absolut, lipsită de cauză juridică.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii reclamanților de la plata sporului de confidențialitate, deoarece criteriul acordării acestui spor este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte. Prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceiași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 și 6 din OG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare acestui spor, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 din ordonanță).
În fine, potrivit art.16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Prevederile dreptului intern analizate mai sus se coroborează și cu reglementările internaționale în materie, respectiv art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Relevante sunt în sensul menționat și prevederile art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și art.4 din Carta socială europeană revizuită și ratificată prin Legea nr.74/1999 care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prima instanță a aplicat în mod legal și temeinic procentul sporului de confidențialitate prev. de art.13 din OG 9/2001, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Cât privește decizia nr.232/2007 a CNCD, se reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele de judecată sunt independente și se supun numai legii, împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a consiliului.
Acordarea despăgubirilor solicitate de reclamanți nu se confundă cu un adaos la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminări în muncă.
Cu privire la motivul invocat de Ministerul Economiei și Finanțelor privind acordarea despăgubirilor civile actualizate precum și a dobânzilor legale începând cu data de 4 octombrie 2004, prima instanță a făcut o corectă aplicațiune a dispozițiilor art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. În acest sens, debitorul este osândit la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligației s-au pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provin dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor solicitate, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
În fine, potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese care sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit, precum și beneficiul de care a fost privat, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate s-au devalorizat în mod continuu.
Față de cele ce preced, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.4 și 9.pr.civ. iar curtea nereținând din oficiu motive de casare de ordine publică care să afecteze legalitatea și temeinicia hotărârii atacate și pe care să le pună în discuția părților, recursurile declarate în cauză sunt nefondate și în consecință urmează a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în B-, sector 5, și M cu sediul în Tg-M, str.-.- nr.1-3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor cu sediul în B-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1455 din 2 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 13 februarie 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp./18.03.2008.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
