Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1419/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr -
DECIZIA CIVILĂ NR.1419/R/2008
Ședința publică din 18 iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr. 242 din 11.02.2008 pronunțată în dosar nr. - al Tribunalului Cluj, privind și pe reclamanții intimați, precum și pârâții intimați TRIBUNALUL CLUJ și CONSILIUL LOCAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită
Recursurile sunt scutite de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în conformitate cu disp. art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (modificată prin Hotărârile nr. 352/2006, 635/2006 și 461/2007) completul de judecată este compus din domnul judecător și doamna judecător, care sunt membri ai completului de judecată C 7-R, și doamna judecător de pe planificarea de permanență, ca urmare a admiterii cererilor de abținere formulate de domnii judecători și.
Instanța constată că recursurile sunt declarate și motivate în termen legal și au fost comunicate părților.
În baza actelor de la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând reține că prin sentința civilă nr. 242 din 11 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL CLUJ în dosarul nr-, au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, excepția necompetenței materiale și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA și în consecință a fost respinsă acțiunea față de acesta.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL și TRIBUNALUL CLUJ la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce și să vireze fondurile necesare pentru plata sumelor.
A fost respinsă acțiunea formulată împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că era competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform alt. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
Constatându-se că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și 295 alin. 2 din acest cod, astfel s-a respins excepția de necompetență materială a instanței, excepție invocată de pârâți.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se afla reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (alt. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și alt. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la alt. 15 din Codul d e ontologic / alt.78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și alt. 9 din Codul d e ontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (alt. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Insă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, alt. 15 din G nr. 64/2006, alt. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost re cunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate, aceasta reprezentând o clauză legală portului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncit). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salaria. In caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit alt. 16 alin. 1 și alt. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de alt. 5, alt. 6 și alt. 154 din Codul muncit).
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, dar nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: alt] și alt. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); alt. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); alt. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); alt. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1lit. a, alt. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit alt. 16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice,
sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lac una legislativă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile alt. 1082 din Codul civil și art.161 alin. 4 din Codul muncii. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru ne inițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În legătură cu cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a apreciat-o întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr.386/2007. Având în vedere aceste prevederi legale instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului și a inadmisibilității acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs în termenul legal Ministerul Justiției.
În motivare se arată că hotărârea pronunțată de TRIBUNALUL CLUJ prin care pârâții au fost obligați să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% este criticabilă întrucât neluarea în considerare a tuturor elementelor ce caracterizează situația care a determinat acest conflict conduce la o greșită aplicare a dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod.pr.civ.
S-a mai precizat că instanța de fond a admis acțiunea reclamanților în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
În ceea ce privește reținerea discriminării s-a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi art.1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin. (3), "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, n condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art.2 alin.(1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei" etc.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare
a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale. Acordarea pentru viitor prin hotărârea pronunțată de către instanță de fond a unui spor de confidențialitate însemna ca aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești si a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor.
În conformitate cu art. 74 din Legea 303/2004,(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege." Din prevederile legale rezultă cu evidență că sistemul de salarizare instituit prin lege specia pentru magistrați nu include plata unor sporuri cum este cel de confidențialitate în afara prevederilor legale.
În cazul neacordării sporului e confidențialitate judecătorilor nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor OG 137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare; nu face obiectul articolului 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertaților Fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea 103/2006 consacră expres la art.1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație ", astfel ca nu poate fi aplicat În speța câtă vreme nu exista nici un text legal care să recunoască dreptul la spor de confidențialitate.
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat in jurisprudența sa (cazul Thimmenos contra Greciei), "nu are o existență independentă, întrucât are efect doar in relație cu drepturile si libertățile protejate de prevederile Convenției si Protocoalelor sale.", or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție. Consiliul Național pentru Combaterea discriminării in hotărârea nr.232/29.08.2007 a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului n ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta soluție să se, încalce principiul egalității.
S-a mai precizat că situația judecătorilor nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel personalului militar si funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare naționala, ordine publica si siguranța naționala al căror statut este reglementat de Legea nr.60/2002 întrucât: statutul acestora, drepturile si îndatoriri sunt diferite; instituțiile din care fac parte organele autoritarii judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor publice de apărare naționala, ordine publica si siguranța naționala, ele constituind o categorie distincta de autorități publice; categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate la care se referă OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională si anume informațiile clasificate este diferit cele la care se refera Hotărârea 328/2005 a pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor și anume lucrări (informații) confidențiale. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de legea 182/2002 și sunt definite ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate.
Ca atare, având în vedere particularitățile statutului acestor magistrați, rezultă că sporul respectiv este acordat în virtutea calității de militar activ, iar nu de magistrat.
Nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între judecători și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituționala "diferențierea indemnizațiilor si a salariilor de baza pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea libera a legiuitorului, ținând seama de importanta si complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de bază. pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalitarii în drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."
Astfel, instanța de fond a stabilit, în mod eronat că în cazul neacordării sporului de confidențialitate magistraților, poate fi reținută o încălcare a disp. OG137/2000, a dispozițiilor Constituției și Declarației Universale a Drepturilor Omului care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
S-a învederat instanței că în speță nu a existat nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al magistraților.
Împotriva sentinței a declarat recurs și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând admiterea căii de atac promovate și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, prima instanță respingând în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului.
Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului, respectiv Parlamentului, care potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice este acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern, rolul Guvernului la art.18 din aceeași lege, se stabilește că acesta asigură însăși elaborarea proiectelor, legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului precum și suspendarea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară și a contului general de execuție.
În acest context, admiterea cererii formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor în nume propriu, ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații acestui minister, încălcându-se astfel regulile prevăzute de art.14 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Pe de altă parte, potrivit art.20 și art.21 din aceeași lege, Ministerul Economiei și Finanțelor, nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursurile pentru următoarele considerente:
Dreptul la sporul de confidențialitate pretins de reclamanți și nu este prevăzut de legislația care reglementează statutul judecătorilor;i procurorilor (Legea 303/2004), precum și salarizarea acestora (OUG nr.27/2006), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege.
De asemenea, soluția de admitere a acțiunii s-a bazat pe reținerea eronată a unei stări de discriminare între magistrați și alte categorii profesionale (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, salariații Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Sub acest aspect, Curtea constată că,în conformitate cu dispozițiile art.1 alin.3 din OG nr.137/2000, "exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile", această dispoziție legală fiind reflectată și de jurisprudența Curții Constituționale care a statuat că principiul egalității de drepturi și ale nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage.
Or, diferența între reclamanți și categoriile profesionale menționate constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii; în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite aparținând în primul caz autorității judecătorești, iar în celelalte cazuri puterii executive; în conținutul diferit al informațiilor pe care au obligația să nu le divulge.
Astfel, în privința ultimului aspect menționat, informațiile confidențiale la care se referă art.99 lit. d) din Legea 303/2004 și art. 15 din Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor au o semnificație esențialmente diferită de a informațiilor clasificate, pe care art.15 lit. b din Legea nr.182/2002 le definește ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau discriminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
În raport de aceste criterii, Curtea de Apel constată că reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu categoriile profesionale beneficiare ale sporului de confidențialitate, lipsind prin urmare premisa existenței unei discriminări.
În egală măsură, instanța de recurs consideră că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea, contrar celor reținute de prima instanță, apreciază că nu este cazul în prezenta speță.
Motivul de recurs referitor la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Economiei și Finanțelor și la inadmisibilitatea acțiunii, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002, nu sunt întemeiate.
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, constatând în concluzie lipsa unui cadru legal care să justifice pretențiile deduse judecății, precum și inexistența unei discriminări în raport de celelalte categorii profesionale, aflate în situații deosebite, va admite recursurile, va modifica sentința, în baza art.312 alin.3 raportat la art.304 pct. 9.pr.civ. în sensul respingerii acțiunii și cererilor de intervenție, fiind menținute dispozițiile privitoare la excepții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 242 din 11.02.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea reclamanților ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18.06.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - -
Red.
Dact. 3EX./08.07.2008.
Jud.Fond..
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
